Ilie Bolojan: între asfaltul Oradiei și labirintul politicii de la București

Augustin BERCEAN

Ilie Bolojan a fost numit prim-ministru de către noul președinte al României, Nicușor Dan. O decizie curajoasă, dar și riscantă, într-un context politic fragil, în care România e guvernată de o coaliție cvadripartită: PSD, PNL, USR și UDMR. Un guvern care seamănă mai degrabă cu o uniune de avarie decât cu o echipă omogenă.

De o parte avem PSD, care se consideră câștigătorul moral și numeric al alegerilor și revendică direcția politică a guvernării. De cealaltă parte, PNL, care susține că a dat prim-ministrul. Din nou la guvernare, USR, pe lângă asumarea superiorității morale a reformei, se laudă cu sprijinul acordat lui Nicușor Dan în alegerea sa ca președinte al României. UDMR joacă din umbră, ca în toți anii post decembriști, cartea stabilității și a echilibrului în relația cu Bruxelles-ul.

În mijlocul acestor tensiuni, Nicușor Dan l-a numit pe Ilie Bolojan prim ministru. Un om care și-a construit reputația prin eficiență administrativă, dar care a fost, de-a lungul timpului, mai mult un actor politic singular decât unul conciliant.

Ilie Bolojan, ca primar de Oradea, a fost necruțător cu birocrația, cu inerția, cu risipele din buget. A reformat administrația, a atras fonduri europene, a construit spitale, drumuri, parcuri industriale. Nimeni nu-i contestă acest merit. Însă acel tip de autoritate funcționează într-un sistem unitar, unde toate firele deciziei se adună într-un singur om.

Guvernul României nu este însă o primărie extinsă. Este un sistem politic în care se ciocnesc interese divergente, orgolii personale și calcule electorale permanente. Aici, fermitatea se lovește de alianțe fragile, iar ritmul este adesea dictat de echilibrul voturilor, nu de urgența reformei. Din acest punct de vedere, Ilie Bolojan pășește într-un spațiu total diferit de cel în care a performat.

Un semnal de alarmă vine din trecutul administrativ al lui Bolojan, dintr-un domeniu în care s-a dovedit vizibil depășit: cultura. Ca primar al Oradiei și președinte al Consiliului Județean Bihor, a aplicat aceeași logică de optimizare și tăiere în raport cu instituțiile culturale, fără să țină cont de specificul și fragilitatea acestui domeniu. Revistele literare „Familia” și „Várad” au fost comasate și plasate sub Biblioteca Județeană. Teatrele au fost puse sub presiunea contractelor temporare. Ansamblul „Crișana” a fost desființat în numele eficienței — decizie anulată ulterior de instanță. Sute de artiști și intelectuali s-au opus. Cultura nu e o schemă bugetară, ci un spațiu viu, care nu poate funcționa în logica excavatorului și a reducerii de personal.

Această lipsă de înțelegere a unui domeniu esențial pentru identitatea unei națiuni ridică întrebări fundamentale. Va avea Bolojan capacitatea de a conduce un guvern format nu doar din partide politice, ci și din orgolii? Va putea impune același stil de conducere? Poate conduce România ca pe Oradea? Poate aplica la București modelul cu care a tăiat în carne vie în administrația locală?

Teoretic, poate. Practic, însă, va fi constrâns să negocieze, să accepte compromisuri și să se încline în fața aritmeticii parlamentare. Va trebui să gestioneze ministere conduse de PSD și USR, partide care se află în conflict ideologic, dar și în concurență pentru viitorul electoral. Va trebui să navigheze în ape unde diplomația e mai importantă decât decizia, unde răbdarea e uneori mai eficientă decât viteza.

Iar aici apare paradoxul: tocmai stilul care l-a făcut celebru în administrația locală – hotărârea, disciplina, ritmul impus – ar putea deveni călcâiul lui Ahile în administrația centrală. Așa cum observa, nu fără ironie, chiar președintele Nicușor Dan înainte de a fi ales, România are nevoie de un lider capabil să armonizeze, nu să impună. El a reușit să fie, primind acceptul celor patru partide care conferă majoritatea parlamnetară pentru numirea primului ministru. Va reuși și Bolojan să fie un diplomat, nu doar un primar extins?

Mai e un aspect esențial: autoritatea se impune, dar legitimitatea se câștigă. Iar într-un guvern atât de divers, consensul devine mai important decât eficiența. România are nevoie de reformă, dar reforma durabilă nu poate fi făcută cu forța. Trebuie construită cu răbdare, prin convingere și cooperare.

Ilie Bolojan are potențialul de a fi un om de stat. Dar va trebui să învețe să asculte, să construiască punți, să accepte ritmul unei democrații fragmentate. Dacă va reuși, va fi mai mult decât un primar reușit — va deveni liderul pe care România îl așteaptă. Dacă nu, va rămâne un om care a fost pus într-o funcție prea mare pentru un potențial limitat.