Exprimă numărul spectatorilor valoarea și oportunitatea unei manifestări culturale?

Constantin-T. STAN

Lugojeanul neaoș, dilematic, circumspect și cârtitor, e cuprins, în ultimul timp, de febra unei dileme ce pare a-i provoca insomnii: câți spectatori trebuie să fie prezenți la o manifestare culturală pentru a o certifica și a-i conferi statutul de proiect reușit? Anul trecut, pandemia, gărdulețul despărțitor, angoasa pandemiei și necesitatea prezentării certificatului de vaccinare au restrâns dramatic numărul celor care au ocupat scaunele din dreptul scenei la prima ediție a Festivalului de Jazz, manifestare sponsorizată generos de Primărie. S-au constituit, ad hoc, tabere pro și contra oportunității finanțării, dar și a relevanței pentru urbe a genului muzical, iar cârtitorii au reproșat organizatorilor o presupusă risipă pecuniară. Jazzul este, cu adevărat, simbolul libertății de gândire, al manifestare neîncorsetate a spiritului, a exprimării tinereții, ingeniozității și creativității. Proiectul e de bun augur, are atracție la publicul tânăr, cum s-a dovedit la ediția din acest an, și e bine să aibă continuitate. Există mai multe nișe ale publicului meloman, varii segmente care exprimă gusturi eterogene, de care orice administrație responsabilă, care acționează cu coerență și discernământ, trebuie să țină seama.

Din nefericire, asistăm la o impasibilitate accentuată față de ceea ce reprezintă cu adevărat Lugojul cultural dintotdeauna: genul muzicii corale, simbol al Lugojului și al Banatului (numit de Iorga „patrie a corurilor”). Nimeni nu ar trebui să uite vreodată că Lugojul este simbolul peren al muzicii corale, iar vechea reuniune a lui Ioan Vidu nu este o corală oarecare dintr-un prăfuit orășel de provincie, ci este decanul de vârstă al alcătuirilor vocale românești, cunoscut, prețuit și admirat în toate colțurile țării și chiar dincolo de fruntarii.

Personal, nu agreez extravaganța jocului de lumini, exagerarea dinamicii sonorizării, care anulează nuanțările și estompează rafinamentul genului, mascând, uneori, stângăciile interpretării și favorizând amatorismele. Aici, lucrurile pot fi analizate și regândite, pentru a promova calitatea. Muzica poate fi bună sau rea, indiferent de gen, dacă este elaborată cu măiestrie și este izvorâtă dintr-un preaplin sufletesc. În același timp, îmi vin în minte aprecierile, nu prea măgulitoare, ale lui George Enescu, muzicianul național (într-un interviu publicat în 1931 în „Temesvári Hírlap”), la adresa jazzului, pe care nu l-a agreat și, evident, nu l-a promovat în muzica sa, dar l-a acceptat ca atare: „Jazzul? N-ar trebui să ne supere. Există, deci ar fi o risipă de timp a ne sfădi asupra lui. O să-l uităm. În schimb, pe Bach nu-l vom uita, pe Mozart, la fel”.

Un număr al periodicului timișorean „Banatul” a găzduit, în 1927, un entuziast reportaj-eseu (O oră în societatea maestrului Enescu, semnat Un meloman – probabil Filaret Barbu), în care erau conturate particularităţi ale personalităţii enesciene, erau surprinse scurte dialoguri cu anumite personaje secundare, fiind evocată şi întâlnirea Enescu – Vidu, autorul – recent întors de la Viena, unde studiase la Neues Wiener Konservatorium – nereprimându-şi unele aprecieri pripite, persiflante la adresa „doinitorului Banatului”, aflat într-o companie atât de selectă. În acelaşi timp, „Melomanul” exprima câteva reflecţii pertinente, cu nedisimulate accente ironice, privind receptarea muzicii culte în cercurile societăţii mondene lugojene. Era evidențiată și participarea melomanilor lugojeni, numeroși și entuziaști, la prima reprezentație, reticenți și absenți însă la cel de-al doilea recital: „Cinste rară pentru Lugojul «muzical»! Maestrul Enescu ne-a cercetat a treia oară de la război încoace, şi de data aceasta, într-un interval de două zile, a concertat de două ori în sala Teatrului Orăşenesc. Seara întâi: ca în zilele bune de odinioară, când eram noi de noi şi le făceam toate ca în familie, intim şi în «neglijé». Lume multă, însufleţire, aplauze, declamaţii pe scenă…, ploaie de crengi verzi şi de praf de sus…, iscălire în Cartea de Aur…, ceremonii ca la predarea unei cetăţi. Maestrul tăcea… emoţionat? Ori înghiţea hapul de praf?… La sfârşit, impresie colosală! Păcat de planurile spulberate în vânt ale epilogului ce avea să urmeze concertului, care, din norocire, nu costă nimic Primăria, de demonstraţia care a rămas şi de seara de «cunoştinţă» ce s-a făcut! Seara a doua: ca în zilele cele mai rele de astăzi. Sala, pe jumătate goală. Lumea e la schimmy, tango ori la «ciardaş» şi charleston. Două baluri şi un concert în aceeaşi seară. Puţinii prezenţi aplaudă până la roşirea palmelor. Aplauzele lor acoperă în[tru] câtva şi jena pentru cei absenţi. Dar ce are a face?… Publicul nu e un copil mic, şi mai vârtos nu e un copil. Iar unde-s multe capete, sunt şi multe păreri. Şi atunci, fiecare face cum poate şi, mai ales, cum ştie. Maestrul iartă toate. Dar nu despre aceasta voiam să scriu, ci despre Maestru şi arta sa. Arta?… Despre ea am o singură convingere după acest concert, că dacă aş fi şi eu artist de vioară, în semn de reverenţă faţă de artă, sau mi-aş sparge violina, sau aş vinde-o, şi preţul l-aş oferi vreunei societăţi de binefacere. N-ar mai avea rost s-o ţin. Părerea publicului, fireşte, a fost alta, şi fiindcă n-avea şi el violină, ca să nu rămână fără muzică, s-a grăbit a doua zi la Casino şi la «Dacia», ca să mai guste niţel surogat şi muzică de jazz-band şi schimmy, cântată în sirenele de incendiu ale oraşului”.

În concluzie: nu contează numărul spectatorilor, ci calitatea interpretării.

 

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Fii primul care își dă cu părerea!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.