Efectul guvernărilor nesimțite asupra simțurilor noastre

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Când Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa l-a înzestrat cu cinci simţuri: văz, auz, miros, gust și tactil, dar i-a activat și liberul arbitru, dându-i omului libertatea de a alege între posibilitățile de acțiune. Alegerea omului nu a fost însă pe placul Creatorului, drept pentru care a fost izgonit din paradis.

Desigur că toate aceste simțuri au suferit transformări odată cu evoluția umană, așa că, ajuns în zilele noastre, nu pot să nu mă întreb: ce a mai rămas din darul divin?

Și cum mai cunoscute îmi sunt propriile simțuri și simțiri, încerc să le descriu în cele ce urmează: simțul tactil, cel care nu este utilizat doar pentru interacţiunea cu mediul înconjurător, ci și pentru atingerea unor lucruri, e folosit din ce în ce mai des pentru atingerea portofelului.

Se fură, frate, pe plai în draci și, dacă nu ești vigilent, rămâi falit. Cel mai mare hoț este statul, dar cum el mă fură legal și constituțional nu am ce face. Duc mâna la piept de nenumărate ori pe zi, ca să verific dacă portofelul mai este acolo și mai ales dacă mai am ceva în el,  încât apropiații mă suspectează că am probleme cu inima.

De pipăit știu că ar trebui să pipăi altceva, dar ce să fac dacă senzorii mei tactili au suferit mutații ciudate. Nici simțul mirosului nu mai este ce a fost. În nările mele, viitorul nu miroase prea bine. Ba, pot spune că pute. În acest context, vă dați seama că și gustul mi s-a deteriorat.

Papilele  gustative transmite creierului informații alarmante. Mănânc  carne de pui, așa cum scrie pe caserola în care a fost ambalat produsul cumpărat de la magazinul din colț, dar gustul îmi spune că mănânc pește. Pun unt pe o felie de pâine și în cavitatea bucală mă inundă gustul de detergent. Mă opresc de frică să nu fac clăbuci.

Din roșia din fața mea s-a păstrat doar culoarea, restul este mister. Nu am curaj să mușc din bucata de ciocolată maro, de frică să nu fie altceva. Parcă și pâinea noastră cea de toate zilele are iz de lăcuste, viermi și alte lighioane.

Singurul simț care mi-a rămas oarecum nealterat este văzul, chiar dacă și ăstuia a trebuit să îi pun ochelari. Numai așa pot avea încredere în ceea ce văd. Și văd multe. Văd sărăcia defilând triumfătoare prin oraș în vacarmul vuvuzelelor guvernamentale ca-re promit bunăstare.

Mi-e ochiul prea plin de realitatea înconjurătoare, numai că auzul nesătul de promisiunile celor care îmi hotărăsc destinul îmi tulbură judecata. Ar trebui, precum Ulise, să-mi astup urechile, ca să nu mai aud cântecul nimfelor mincinoase și să-mi continui drumul spre țara mea pierdută.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.