Dumitru Tomoni, un dascăl cât o carte de istorie sau istoria unei vieți la catedră

Dan TIMARU

Şcoala este cea mai importantă instituţie de cultură şi educaţie. Menirea şcolii  nu constă  doar în  simpla acumulare  de cunoştinţe  şi intenţia ca ele să devină operaţionale, ci  în primul rând în a  forma caractere  şi  calităţi  la  tânăra  generaţie. La  formarea  personalităţii  elevului,  fiecare  disciplină  de învăţământ contribuie,  în  funcţie de  conţinutul ei,  prin modalităţi  şi căi  specifice.

Prin  natura  sa,  istoria  trezeşte  şi  cultivă  sentimente, creează acele stări raţionale şi afective de care are nevoie orice fiinţă umană  pentru  a  trăi  şi  a-şi  valida  capacităţile  creatoare  în conformitate  cu  cerinţele  progresului  şi  cu  interesele  societăţii. Istoriei  îi  revine  un  rol esenţial  în  formarea  personalităţii  elevului. Istoria  nu  doar  transmite  un  volum  de  cunoştinţe  în  informarea elevilor asupra succedării datelor sau a desfăşurării unor evenimente istorice, ci are  rolul important de a  forma capacităţi de interpretare, înţelegere şi  acţiune. Istoria vizează  atât  latura  cognitivă cât şi cea raţional-afectivă, contribuind la  dezvoltarea cunoştinţelor  din  toate sferele existenţei sociale.

Istoria este un exemplu pentru prezent, este o  ştiinţă  de  sinteză,  componentă  esenţială  a  culturii  generale, iar Dumitru Traian Tomoni – un profesor cât o carte de istorie – este un exemplu viu al dascălului pus în slujba istoriei. După mai bine de patru decenii de activitate neîntreruptă în învățământ, dumnealui își deapănă cu nostalgie amintirile:

„M-am născut la 2 februarie, 1956, într-un sat bănățean în apropiere de Făget. Povergina era pe vremea aceea o așezare mică și liniștită, unde nu se întâmpla mai nimic în afara muncii neîntrerupte cu care oamenii se îndeletniceau din zori și  până  în noapte.  Clasele  primare le-am urmat în satul natal, după care am continuat gimnaziul și liceul la Făget. Încă de prin clasa a șaptea, știam că voi deveni profesor de istorie.

Dragostea  spre această profesie mi-a fost insuflată de un unchi care îmi povestea întâmplări din cel de-al doilea război mondial, la care și el a participat. E drept că unchiul meu, prins în vâltoarea povestirii, mai exagera, dar cu siguranță el a trezit în mine dorința de a studia istoria și de a mă bucura de adevărul ei. Istoria este o poveste frumoasă, captivantă, care te poartă prin toate evenimentele cu care s-a confruntat omenirea de-a lungul veacurilor.

Și uite așa, în anul 1977 am devenit student la Facultatea de istorie-filosofie a Universității Bucureşti. Am ales Bucureștiul dintr-o copilărie. Eram un înfocat suporter al echipei de fotbal Dinamo și acesta este motivul care m-a făcut să aleg capitala, și nu Clujul.

Primele săptămâni în București au fost un chin. Imaginați-vă că eu, născut și crescut într-o așezare mică și educat să salut toți trecătorii, m-am pomenit în mijlocul unei lumi imense și necunoscute. De la cămin până la facultate fixam cu privirea toți trecătorii de pe bulevard, de teamă să nu trec pe lângă o cunoștință și să nu o salut. Asta îmi consuma toată energia și mă stresa enorm.

Mi-am  revenit  într-un târziu,  dar viața  unui  bănățean într-o cameră de cămin studențesc, ocupată de nouă indivizi, dintre care unul era ardelean, eu bănățean, iar restul olteni, nu era deloc ușoară. Sudiștii se tot lăudau cu industrializarea galopantă a zonelor din care proveneau și-l ridicau în slăvi pe Ceaușescu.

Eu, ca un bănățean adevărat, mă străduiam să scot în evidență superioritatea Banatului, dar era greu să țin piept celor șapte oltenași. Atunci când nu mai aveam argumente ca să-i combat, le spuneam: da, este adevărat, au loc mari prefaceri în zona voastră, dar pe voi tot nu a reușit să vă facă oameni! După potopul de înjurături care se abătea asupra mea, ne linișteam, până a doua zi,  când reluam tema.

Profesorii mă priveau cu simpatie. Faptul că eram din Banat, cu un alt gen de creștere și comportament, mă avantaja. Am fost un privilegiat. Profesorii mă apreciau,  pentru că eram foarte serios și studios. Cu toate că mi-am ales ca specialitate Istoria modernă și contemporană, vara participam ca voluntar în tabere de cercetare ale arheologilor.

M-au fascinat tainele cititului în pământ. Am fost la Tulcea, Constanța, Cetatea Chiuarului cu profesori de la noi de la facultate sau cu cei de la arheologie. Acolo am învățat multe lucruri noi și am făcut cunoștință cu o serie de specialiști  din această disciplină, oameni  care mi-au influențat activitatea mea viitoare.

Îmi aduc aminte o întâmplare… în 1984 eram pe un șantier, în comuna Vadu. Terminasem facultatea și funcționam ca profesor în Calafat, unde fusesem repartizat. Coordonam un grup de studenți și șeful de șantier, Sergiu Iosipescu, de la București, de la Muzeul Militar Central, m-a anunțat că vom fi vizitați de Radu Popa, director adjunct la arheologie și la patrimoniu.

M-a rugat să cumpăr două sticle de vin ca să aibă cu ce întâmpina oaspetele. Primul magazin era undeva la 17 kilometri, așa că am încălecat bicicleta profesorului și m-am dus să fac rost de vin. Nu am luat două sticle, ci patru. Seara, când activitatea s-a întrerupt, cei doi profesori s-au lansat în discuții aprinse și cei doi litri de vin s-au evaporat destul de repede.

Dezamăgiți că nu mai au combustibilul necesar, cei doi intelectuali de marcă au dat semne de disperare, dar le-am sărit în ajutor cu cea de a treia sticlă și, bineînțeles, a urmat și cea de a patra. Așa am intrat în grațiile lui Radu Popa.

Când a aflat că sunt de la Făget, s-a interesat de soarta cetății, întrebându-mă cum arată. Eu i-am răspuns că nu arată nicicum, pentru că nu există. O căutasem și eu, dar nu am găsit nimic. Radu Popa m-a asigurat că cetatea există și că o s-o găsim împreună. Promisiuni la un pahar de vin, mi-am zis eu și am uitat povestea.

Dumnealui a plecat cu o părere foarte bună despre spiritul meu gospodăresc și, pe când uitasem întâmplarea, la vreo trei ani distanță, ascultând emisiunea de la radio, Memoria pământului strămoșesc,  aud pe invitatul emisiunii, Radu Popa, afirmând că vrea să deschidă un șantier la Gladna.

Dumnealui dorea să vadă dacă între numele localității Gladna și voievodul Glad exista vreo legătură. Am luat legătura cu el și în luna iulie ne-am întâlnit. Între timp, un cercetător român descoperea în arhivele de la Bologna un document semnat de generalul Marsili, general austriac care a stat vreo două luni în Făget pentru a cartografia cetatea Făgetului.

Documentul data din 1690 și autencititatea lui nu putea fi pusă la îndoială. O copie a acestui document a ajuns și la mine. Desigur că pe teren nu exista nici un semn, dar faptul că pe hartă erau consemnate cursurile a două râuri, Brădățeaua și Miroslava, râuri care înconjurau cetatea, folosite la umplerea șanțurilor de apărare ale cetății, m-au ajutat să poziționez aproximativ pe teren fosta cetate. Doctorul veterinar Stoica, un bun cunoscător al locurilor, mi-a indicat și mai exact locul. A venit Radu Popa și  în  anul 1987 s-a deschis șantierul arheologic care a durat până în 2004.

Cetatea Făgetului a existat și se fac eforturi de integrarea a ei în circuitul turistic. Cetatea Făgetului este atestată documentar în anul 1548, cu ocazia unei donații făcute de nobilul Ioan de Bozwar fiicei sale Dorotheea, la castelul nobilului Iacob Bekes din Făget. În anul 1600, călătorul otoman Evlia Celebi trece prin cetatea Făget, despre care scrie:

„A fost construită de o femeie cu numele de Tilen… E o construcție în formă pătrată, frumoasă și tare. La apus se află o poartă care dă spre câmpie. Are un dizdar, trei sute de ostași aleși și material de război îndeajuns; e acoperită în întregime cu șindrilă, dar nu are piață și bazar sau altceva. Este un turn de serhat”.

Astfel, după cum a precizat Evlia Celebi în însemnările sale, cetatea Făgetului era o cetate de graniță (turn de serhat), fiind construită cu scopul de a supraveghea drumurile care făceau legătura între cele două regiuni istorice, Banat și Ardeal. În anul 1699 cetatea a fost distrusă de către otomani. Cetatea Făgetului a reprezentat, timp de 150 de ani, câmpul de luptă între armata română, otomană și cea austriacă.

În anul 2005, am fost numit la inspectorat și nu am mai putut să mă ocup de șantier. Lucrările au  fost sistate,  între timp s-a dat și legea patrimoniului, așa că nu s-au mai continuat săpăturile.

În anul 1988, am descoperit un tezaur la intrarea în Făget. Era prin septembrie, începuse școala și am aflat de la un inginer, Cherecheș, că într-o anumită zonă, sătenii au găsit, pe când scoteau cartofii, monede vechi.

Informația m-a costat câteva beri, și pentru că ardeam de nerăbdare să cercetez terenul, l-am rugat pe primarul Gheorghe Olteanu să mă lase să scot cartofii cu elevii din acea zonă. La muncile de toamnă, după cum bine știți, pe atunci participau și elevii.

Am primit aprobarea, dar cum nu eram sigur că informația este reală, nu am spus elevilor că noi căutăm monede, dar i-am sfătuit să fie atenți nu doar la cartofi ci și la alte obiecte din sol. Am promis găsitorilor câte un 10 la istorie. Asta i-a motivat teribil și, în scurt timp, copiii s-au umplut cu note de 10.

În acea zi, am găsit cam 160 de monede de argint. A doua zi, am continuat căutările și s-a ajuns la peste 700 de monede. În momentul în care au început să apară și monede de aur, m-am speriat. Treaba începea să fie periculoasă. Am chemat primarul și miliția și am întocmit un proces verbal cu martori, în care se specifica numărul monedelor.

Monedele de argint erau de prin 1500, o emisiune transilvăneană care circula în zonă, iar cele de aur datau de prin anul 1600. Micuța comoară a fost depozitată în seiful miliției și ulterior, trimisă la București.

A venit un expert de la Muzeul Banatului, Dudu Rădulescu, și concluzia a fost că la locul respectiv nu a existat nicio așezare și că probabil banii i-a ascuns cineva, poate chiar austriecii sau turcii.

Cu un an înainte, în locul acela s-a săpat un canal și, în mod sigur, cupa excavatorului a  scos de sub adâncuri, comoara. Așa s-a încheiat activitate mea de căutători de comori, dar nu și activitatea mea de profesor de istorie.

(va urma)