DOUĂ diferite SPERANŢE: cea a lui PLEŞU – şi cea a lui LIICEANU

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Binomul Omenie – Împărăţie sau varianta bunicilor

O doamnă din înalta societate comunistă a sibienilor (?… zicem şi noi aşa) se prezintă într-o bună zi la uşa cabanei lui Noica de la Păltiniş. De mână cu un copil de vreo 10-12 ani. Iar Noica tocmai ieşea… Şi zice doamna – poate a fost tovarăşă, vreo mamă sau profesoară, noi nu ştim – ia uite-l pe Domnul Filosof… Îl vom întreba chiar pe dânsul să ne explice nouă ce este acela un filosof. Iar marele înţelept al neamului, atins de aripa inspirţiei de moment, zice: un filosof este un fel de preot pe dos.

… E greu să-ţi dai seama ce-o fi înţeles copilul acela – viitor aspirant la tainele Sophiei – din explicaţia lui Noica, primită chiar de la sursă: din uşa castelului filosofilor autohtoni. Dar încercăm să-l înţelegem cu mintea noastră de-acum (presupunând că noi înşine am fi fost copilul acela). Mai întâi şi-ntâi, el trebuia să aibă clar definită în minte noţiunea de „preot”, luând în calcul faptul că în comunism nici părinţii – mai ales cei cu „funcţii” – nu prea erau duşi la biserică, darămite copiii. Dar mai rămâne varianta bunicilor, care puteau să se afle, ori la post, ori la închisoare.

Marele gânditor putea să se exprime şi altfel: ofiţer cultural –  pair al gândiri (în situaţia în care la noi îşi făcea cunoscută prezenţa zilnic o poliţie a gândirii). Sau doctor de înţelepciune laică etc. Dar „preot pe dos”?… Noi, ăştia mai copţi – vorba-ceea: noi-ca-noi, dar marele Noica?!? – ştim că Profesorul îi îndepărta pe preoţi din Şcoala lui de înţelepciune de la Păltiniş, spunându-le curat studenţilor în teologie: odată ce te-ai hirotonit, cu mine ai terminat. Iar pretenţia aceasta ni se pare perfect logică: nu este oare filosoful eternul student (a se vedea simptomaticul caz Cioran) locuind la mansardă? bursier fără frecvenţă la studii, cu doctoratul mereu amânat, opera omnia mereu în aşteptare. Cu excursii de studii pe bicicletă, la munte-la mare…

Deci: zicând preot pe dos am putea înţelege un soi de popă (cultural) răspopit; dar cineva – Aghiuţă? – ne bâzâie să plusăm: o specie de drac pocăit?! – Unul care renunţă de bună voie la Împărăţie pentru Omenie. Pentru dezvoltarea personalităţii sale în direcţia Nietzsche, spre culmile supraomului în zbor; un „om nou” de tip cultural, recrutat din popor. Iar Gabriel Liiceanu, cu stilul său dulce-învăluitor ilustrează perfect („cu asupra de măsura”, cum scrie la nu-ştiu-care scriptură) acest model cultural nicasian. Dar un om cu convingeri ferme religioase, aspirant spre o carieră teologică ar fi fugit de asemenea duh complicat ca dracul de tămâie.

Acum (dacă tot ne aflarăm în treabă) să ni se permită a ne da şi noi cu părerea; aletoriu, desigur, nu apodictic – nu batem cu pumnul în masă. A trece, ca tânăr aspirant la Templul Înţelepciunii printr-o şcoală ca a lui Noica era, la vremea/vârsta aceea, desigur, benefic. Te învăţa, ca Socrate, să gândeşti cu mintea proprie; când sta de vorbă cu tine, după un ceas te durea capul, fiindcă nu vorbea vorbe, nu-ţi povestea poveşti. Te punea pe picioarele gândului tău. Dar a stărui la vârstă matură, după ce te-ai scuturat de copilăria şi adolescenţa spiritului, să crezi într-un dumnezeu – exclusiv – al culturii, aceasta înseamnă, creştineşte vorbind să te sminteşti. Dar atunci la senectute?… Întotdeauna am zis că e perfect valid să te declari Căutător (bătând câmpii filosofiei) la 20-25 de ani; sau chiar până la 50. Dar nu şi la 75, când ar fi necesar să fi dobândit în timp nişte convingeri – e vârsta concluziilor cvasidefinitive.

A te declara sceptic hiperlucid la vârsta a treia înseamnă să te crezi veşnic, fără a crede în veşnicie; într-o viaţă spirituală lipsită de Spirit. (Vai-vai-vai – căruţă cu cai – ce-i mai dădeau comuniştii cu termeni lipsiţi de conţinut adecvat, ca „spiritualitate, „viaţă spirituală”, fără să-şi fixeze clar definiţia Spiritului. Pentru ei, spiritul era ceva vag sufletesc, cam ca Fiinţa filosofilor: un soi de abstract cultural fără egal. Şi fără suflare, desigur, precum „Dumnezeul” lui Cioran, cu care se certa în celebrele sale nopţi – spaţii imense de insomnie. Dar acum să ne întoarcem la oile noastre – la care nici n-am ajuns: emisiunile culturale cu mare ecou la public, ţinute în urmă cu nişte ani la TVR Cultural de Gabriel Liiceanu în dialog cu prietenul său Gabriel Pleşu. Şi care au încă o circulaţie virală pe internet. La aceste venimente dorim să ne referim.

Doi mari (şi) grei ai culturii române: două alternative complementare

Acuma, nu e nicio taină pentru românul mediatic de rând că tandemul Pleşu & Liiceanu reprezintă de mult un brend de ţară; pisc al culturii române. Disputele dlor, materializate adesea în cărţi scrise – partituri pentru pian şi orchestră cântate la patru mâini se dovedesc infinit hrănitoare pentru popor. În întâlnirile lor, cei doi grei abordează temele vii ale culturii umane în general, cum ar fi: eterna prostie, frica, orgoliul/înfumurarea, speranţa…

Speranţa într-un dincolo care, cum bine ziceau, nu se confundă cu iluzia=speranţă în van. Aici trebuie să te prezinţi cu lecţia pregătită – teoriile vane sau „înţelepciunea de mătuşă” a vreunui teo-zof cu barbă stufoasă nu-l ajută pe dis-perat. În aceste cazuri, e necesar să te apropii cu gingăşie de interlocutor, să-i oferi un ajutor concret, dar tăcut (eventual o îmbrăţişare fraternă: A.Pleşu). Dar şi speranţa este de două mari feluri: cea laică sau profană şi speranţa mistică, religioasă; speranţa „care nu înşală” a Apostolului Pavel. Nă dejdea celui credincios că n-a crezut în van, zi de zi, an de an.

Ne oprim la această emisiune despre speranţă (deşi le-am cam vizitat pe toate pe internet; aşadar: întârziat). În disputa despre marile teme, nu ajută o dăscăleală măruntă şi previzibilă  (Pleşu). „Splendoarea vieţii, spunea G.Liiceanu este că are un început şi un sfârşit.” Şi, cu conştiinţa aceasta, omul ar dori să şi-o trăiască din plin, aşa cum înţelege el. Dar acesta să fie oare conţinutul vieţii? Amândoi combatanţii au căzut de acord că speranţa – cea care „moare întotdeauna ultima” – este miza pusă pe neverificabil.

Dar, pentru scepticul hiperlucid, luminat, rămâne teama  că pariezi pe ceva inexistent. G.L. încerca să exalte – şi să exulte de – bucuria unui hic-et-nunc, cu valenţe mari: casa, nevasta (vasăzică familia); pomii din parc, sau cei din grădină, peisajele montane… Iată un bun comun şi indenegabil al întregii speţe umane. Dar pentru cel care se bucură de harul credinţei, existenţa unui Dincolo – „a ieşi din Aici” –  este un act de încredere decisiv; şi un gest existenţial categoric.

Există o „competenţă a dialogul viu cu Nevăzutul, ca instanţă activă.” (A.P). Sugestia aspiraţiei către Nevăzut nu este de neglijat, acesta fiind o instanţă activă, iar nu o nebuloasă pasivă. Dumnezeu este o Persoană, un interlocutor real, iar nu fantoşa filosofică amintită mai sus. – Un partener de discuţie, iar prin Duhul Sfânt, un colaborator. Sigur că nu se poate vorbi despre speranţă fără a studia latura ei religioasă, altfel se discută în van. G.L. încerca să aducă în discuţie realitatea de necontestat că nu oricine are harul credinţei care, ca orice har, e un dat moştenit (câştigat?). Există în unii oameni aleşi anumite „structuri de luciditate care resping fantasmele”, împiedicându-i să se lase abandonaţi cu totul în braţele credinţei. Care lor li se pare aletorie – dacă nu cumva chiar iluzorie!

Ce se speră oare, când vorbim despre speranţă pe teritoriul  (temeiul) religios?… Mântuirea, nemurirea, Împărăţia? Dar unde-i dovada: dacă acestea sunt simple imaginaţii, nefiind dovedite prin actul raţiocinării? (Iar aici Domnul Pleşu a ieşit hotărât la rampă, postulând că, la fel de bine, nici inexistenţa Nevăzutului Necunoscut nu poate fi dovedită, probată, palpată. Deosebirea infinit benefică este că, în cadrul speranţei religioase, ţinta vine  spre tine, nu este statică. Speranţa este o probă de anduranţă, o răbdare persistentă – mai zicea re-numitul Domn.)

Nedumerirea noastră este că nu s-a invocat în discuţie concluzia Apostolului Pavel, din finele capitolului 13 al primei Epistole către Corinteni: „Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” O situare a Speranţei (=nădejde creştină) între credinţă şi dragoste este, nu doar necesară, ci profund ziditoare, nealeatorie. Sunt cele trei mari virtuţi creştine, remanente şi rezidente – iar cea care chiar rămâne este cea din final. De aici putem concluziona că, fără credinţă – şi neflancată din dreapta de dragostea aproapelui – speranţa se cam pierde în superfluu, este luată „la mijloc”…

Iar acum, spre final, este de remarcat burzuluiala fermecător-amicală, tachineria fraternă a celor doi mari (şi grei – cel puţin unul din ei…). Pleşu: „Acuma o să spui ceva care chiar o să mă enerveze!” De unde ascultătorul atent deduce că, în particular, disputele filosofice dintre cei doi prieteni sunt mult mai bogate/necenzurate. Deşi nu crede într-un Dincolo decisiv-şi-definitiv, G.L. trage nădejde că Dumnezeul filosofilor (în caz că îşi permite să chiar existe) – conform unei întâmplări relatate în Jurnalul fericirii – o să-l caute El, Domnul, pe domnia sa-omul. De altfel, cărţile dumisale sunt presărate cu semne ale împărăţiei: ale impertinentului Nevăzut care-şi permite, din universul său paralel, dese intruziuni în lumea noastră.

„Câţi oameni sunt capabili să poarte un veritabil dialog cu Nevăzutul” ?  – se întreabă demonstativ Liiceanu. Dar nici celălalt nu se lasă, demonstrându-i că în postulatul filosofic al lucidităţii există şi o doză de ipocrizie infructuoasă. (Suntem siguri că, în particular, sfântul Andrei îi dă replici mai dure arhanghelului Gabriel, aducându-i ca argument baba bigotă a lui Ţuţea: A pretinde că nu poţi să crezi este o burzuluială uşor puerilă; mai bine ai recunoaşte curat: nu vreau să cred, fiindcă mă simt prea bărbat!) De asemenea: a zice că veşnicia – sau nemurirea – se reduce la succesiunea de generaţii (mă înveşnicesc prin urmaşii mei, nepoţi-str-strănepoţi), pare puţin naiv. Iar pentru noi, artiştii – oameni de condei, sau de litere – este prea puţin să punem toată miza pe o vagă posteritate literară. Mai bine i-am preţui acum pe cei câţiva cititori pe care-i avem!

A fi un căutător declarat după Dumnezeu e o onoare pentru tine şi o bucurie pentru Creatorul tău. Scepticismul nu este un dar de la natură, ci o pervertire a spiritului prin cultură. Când ai ajuns la vârsata concluziilor  – când ar trebui să începi a avea chiar niscai convingeri s-a cam terminat cu căutarea (nu te va mai trimite nimeni la şcoală. Când subsemnatul şi-a cumpărat primul birou personal, aducându-l acasă, consoarta a sărit pre dânsul: ăsta e al copiilor – care tocmai începuseră şcoala – ; tu ţi-ai încheiat studiile!). Te uiţi cu jind la cei care cred şi îşi exprimă în mod explicit credinţa, ca încredinţare/încredere; – iar tu te agăţi ca de un pai de imposibilitatea de a crede. Necredinţa nu este o infirmitate spirituală, o neputinţă, ci opţiune pură şi responsabilă.

Iar acum, în final, pentru că i-am prea lăudat – şi s-ar putea să se îngâmfe în chiar emisiunea lor viitoare (?) despre infumurare – iată ce voi n-aţi văzut iar noi, Autorele, am sesizat: Marii noştri au şi ei câte-o slăbiciune umană, care ni-i apropie/umanizează: şi-au păstrat în vorbire reziduuri ale dialectului sudist. Unul pronunţă cu nonşalanţă „erea” –  iar celălalt îi tot dă cu „după” în loc de de pe. (Nu în cărţi, textele scrie, să fie clar; dar şi în vorbire se mai observă. Iar eu sesizes aceste amănunte doar spre a dovedi că sunt un cititor atent şi nu un „ascultător uituc”, precum cel din Epistola lui Iacov, cap.1 cu 22.) Şi, câteodată, dlor mai introduc câteo „chestie”, acest familiarism vulgar, care şi-a mâncat mălaiul de mult; şi-a tăiat craca de când în româneşte „chestie” înseamnă şi ceva-altceva. Dar asta e o altă chestie… – te las, Cititoriule, pre mata!

Remus-Valeriu GIORGIONI

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.