Dezgropată din uitare, Masa Poganilor (II)

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Remus V. GIORGIONI

În concordanţă cu vechiul local Concordia. Insomnia reporterului

Un subiect interesant te ţine cu sufletul la gură – ba îţi fură uneori şi nopţile… Aşa o păţi semnatarul acestor rânduri în orele lui insomniace. Mai ales că informaţiile/sursele, cât ar fi de puţine sunt uneori contradictorii.

Referitor la cele două-trei antelocaţii ale Mesei (probabil: încercări vagi de a încropi o mişcare culturală de aşa anvergură), informaţiile se bat cap în cap, ca munţii din basme. Dacă o sursă (I.C. Drăgan) zice că ar fi fost vorba de clădirea monumentală a Muzeului de istorie, o alta: Răzvan Pinca, directorul numitei instituţii spune că a fost vorba de fapt despre actuala Casă a Armatei. Iar nouă mai degrabă ne vine să credem această a doua variantă, fiindcă şi în zilele noastre, de câte ori trecem pe-acolo, se petrece câte ceva: o întrunire, aniversare, comemorare…

Înainte de a trece la etapa a doua a fenomenului care nouă ni se pare cea mai importantă şi reprezentativă, se cuvine să mai punctăm câteva amănunte legate de faza „Concordia”. Masa Poganilor ţinea un soi de condicuţă, în care se notau perlele serii; însemnări din care s-a ales mai târziu un volum tipărit cu „proverbe şi zicători” populare. (Sigur că pe hârtie nu se putea însemna toate trăznăile care le treceau lor prin cap.

În prelungirea acestei idei, aici s-a mai făcut şi un soi de „studiu folcloric” al poreclelor lugojene, fiecare pogan având cognomenul lui. (De Masa Poganilor nu putea să nu se lege şi activitatea scriitorilor ţărani din zonă, subiect pe care poate că îl vom aborda altădată. Cu acest prilej amintim doar cartea lui Gabriel Ţepelea, cunoscut umorist, intitulată Plugarii condeieri din Banat.)

Tot aici, la etapa Concordia, alături de marile perso-nalităţi lugojene – şi bănăţene – menţionate anterior se cuvine să numim reprezentanţi ai marilor familii ale urbei (fie şi numai pentru faptul că reprezentanţi de-ai lor, nepoţi-strănepoţi încă locuiesc printre noi: Vasile Enea, George Dobrin, Simion Popeţ, Fabius Rezei, Iosif Iorga, C-tin şi Virgil Rădulescu, N. Biriescu, Virgil Tomici, Liviu şi Valeriu Tempea, Vasile şi Cornel Jurca, Vasile Arjoca şi mulţi alţii (despre care probabil vom mai afla ulterior, de la domnia-sa, Cititoriul!).

Ceea ce vedem noi acum în colţul de jos al clădirii Liceului Haşdeu este Turnul Sfântul Nicolae – ultimul vestigiu al Bisericii Medivale Sf. Nicolae, construită în sec. XV-XVI şi, ajunsă într-un avansat stadiu de degradare, demolată în 1879. Hotelul Concordia s-a construit pe un spaţiu intravilan al străzii Victor Vlad Delamarină, unde se afla un grup de clădiri demolabile (printre care amintita „pecărie”).

Unele fotografii vechi ale oraşului – în ultimul timp tot mai rare (noi le publicăm pe cele de pe blogul lui Cristian Ghinea) – prezintă pe laterala dinspre Primărie a Bisericii cu două turnuri vechea clădire a Bazarului oraşului; bazar care în varianta contemporană funcţionează în partea pieţei dinspre autogară.

Construit după standarde „europene” – ultimul răcnet al epocii, Hotelul Concordia era dotat cu cafenea şi restaurant, camere de închiriat (şi camere ptr. servitori), o grădină-parc dotată cu un chioşc, ca sediu al tarafului muzical condus de faimosul în epocă maestro Gyuri.

(Un amănunt de tot hazul: când se răcea afară, muzicanţii lui Gyuri turnau băutură pe goarnă – torogoată sau flighehorn – motivând că „trebuie să se dezgheţe muştiucul”… Desigur că, trecând prin muştiuc, gura de răchie trecea şi prin gura muzicantului…)

De asemenea – aflăm la închiderea ediţiei – că exista şi o „parcare”, şopron pentru căruţe fiindcă, pasămite, acesta era pe atunci mijlocul de transport cel mai obişnuit. În Interbelic, clădirea a fost cămin de băieţi pentru Liceul Comercial, ca în cele din urmă să se tranforme în Şcoala de fete „Iulia Haşdeu”.

Această societate elevată, formată din mic-burghezi: comercianţi, mici meseriaşi, dar şi din mulţi intelectuali, numită Masa Poganilor şi-a încheiat activitatea în res-pectiva locaţie odată cu terminarea Marelui Război şi cu anul 1918. Tot atunci, numele Hotelului-Restaurant din centrul Lugojului a fost schimbat în „Dacia”. S-ar putea ca, temporar, activitatea Mesei să se fi suspendat, însă niciodată n-a încetat. Căci, la fel ca pasărea Phoenix, iniţiativa culturală a Poganilor lugojeni renaşte chiar din propria cenuşă!

A doua fază a Mesei, şi cea mai cunoscută: cea de la „Dacia”

Motto: „Aici e Masa Poganilor. Cine se aşează la ea seamănă cu noi. Iar noi semănăm cu…”

…Deşi se spune că n-avea statut – o societate fără sta-tute şi fără forme scrise – , cu toate astea, există mărturii de acest fel. Aceste cuvinte (din motto), inscripţionate pe o bucată mare de carton, tronau deasupra Mesei Poganilor. Dar să nu mă întrebaţi cu ce se termina expresia, că n-am să vă spun; vă las să deduceţi, menţionând doar faptul că poganii erau şugubăţi, inventivi, scorneau tot felul de lucruri – sau, hai să le zicem pe nume: chestii

Prin faptul că, mai cu seamă la începuturi, la Masă se adunau cam aceleaşi persoane, acţiunea a început să capete statul de stabilitate – devine un loc fix, unde se organizau şi se discutau probleme social-politice (şi de interes local) importante. Gurile bune spun despre vestigii ale acestei activităţi chiar și după Revoluţia Română, până prin preajma anului 2000.

Aşadar, faza contemporană ar fi cea de prin 1970 încoace, până în anul 2012, când s-a închis partea din faţă a clădirii monumentale Dacia”, cuprinzând partea de restaurant, fiindcă hotelul funcţionează în continuare, cu intrarea pe strada Cuza Vodă. Jos se află – ca și până acum – Recepţia Hotelului, iar sus camerele de închiriat. Iar marea sală de conferinţe a fost compartimentată în camere de hotel. În holul de la Recepţie există şi un mic restaurant – ca o copie a celui din faţa clădirii, pe care tot lugojeanul îl regretă şi azi. În perioada de glorie a Restaurantului Dacia (care se suprapune peste Masa Poganilor) se putea petrece un eveniment ca acela când poganul Stoian de la I.C.S. – pe atunci, probabil, O.C.L. – a intrat victorios în Dacia călare pe cal, cum altădată Alexandru Macedoneanul pe Ducipal…

Tot în acea perioadă de glorie a Restaurantului „Dacia”, brend nenegociabil al urbei, a întreţinut atmosfera ca organist prietenul nostru Helmut Klimec. A tipărit şi o carte cu partituri muzicale/compoziţii originale pentru orgă, pe care le-a prezentat în primă audiţie în sala mare a Restaurantului. Profesor de chitară, percuţie şi foto la Şcoala Populară de Artă, Helmut cânta în week-end la Dacia dar, ca neamţ tipic-şi-tipicar ce era,  semna condica – între orele 12,oo – 12,3o la faimoasa Cofetărie Ca-melia. (De foarte multe ori era prezent acolo, la ritualul zilnic al cafelei şi subsemnatul.) Dar iată că într-o bună zi amicul Helmut se înscrie la o croazieră amplă, menită să acopere arealul a trei mări: Marea Neagră, Mediterană, Baltică. Şi rămâne în însula Rhodos, o insulă însorită din Marea Egee, de unde ne-a trimis o ilustrată poştală. Iar peste scurt timp – o alta, expediată din München: „Iată unde îmi beau eu astăzi cafeaua, la o altă cofetărie „Camelia”, din RFG!” (Iar localul cu pricina era o splendoare pe apă, asemănător cu Restaurantul „Insula” de la Neptun, cunoscuta staţiune de pe litoralul românesc.)

Vechea „Dacie”: o amintire plăcută trezind mari nostalgii. Trofeul

…Pentru cine are o vârstă, numită curent „vârsta a treia” (sau ultima…) nu este nicidecum o taină: cum intrai în restaurant, pe intrarea principală din str. Mocioni, în faţă era garderoba. În stânga se afla Braseria, iar dacă greşeai şi o luai la dreapta te trezeai în sala propriu-zisă, sala mare a restaurantului. Iar acolo, tot pe dreapta – vasăzică… după uşă – Masa! Poganii pe lângă ea, de jur-împrejur, iar pe masă trona un trofeu de lemn, de forma unui disc, pe care erau pirogravate, pe două coloane, numele protagoniştilor. (Cele ale ultimilor veniţi apăreau scrise la urmă, mai stângaci şi cam strâmb, se vedea că erau adăugate… Să fi fost oare aceştia, din noua serie a poganilor, nişte nume mai micuţe, care nu s-au mai ridicat la nivelul celor dintâi?… Dar să nu anticipăm, fiindcă ne vom întâlni şi aici cu reale personalităţi lugojene, directori de liceu, de fabrică, proprietari etc.)

Tiberiu Bulzan – director la Liceul Brediceanu, Bacău Ioan, dir. adj.,  economist Luca, I. Racz (proprietar de moară ş.c.l.), fraţii Ivanenco, Ţuchi Maier (veterinar), Victor Fiorese, ec. Dăgădiţă, dr. Gal, dr. Plauchitiu, dl. Grizea. Acestea sunt doar câteva nume, enumerate în fuga calului – fiindcă antenele noastre n-au ajuns mai departe. De aceea te-am ruga pe mata, cititorule (care le ştii pe toate!), să ne ajuţi în chestiunea cu pricina, să completăm lista. Asta, pentru ca să nu se supere cei omişi, care cu siguranţă sunt mai mulţi decât cei menţionaţi.

(Va urma)

 

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.