De la tăbliţă la tabletă
Cei care au acum peste optzeci de ani au urmat clasa întâi în anii din preajma sau din timpul războiului. Pe atunci, scrierea/scrisul se învăţa pe un obiect numit „tăbliţă” (în contrast evident cu tabla mare din spatele catedrei).
Aceasta era exact de mărimea unei tablete electronice din zilele noastre, dar cu următoarele particularităţi: dintr-un material dur şi casant (ardezie), tăbliţa avea o ramă de lemn pe care erau înscrise literele alfabetului şi cifrele până la 10. Pe o parte erau desenate linii, pentru scrierea literelor, iar pe cealaltă pătrăţele – pentru cifre, evident.
Se scria cu un „grif”, un creion de grafit masiv. – Un mic orificiu în partea de jos, în care se ataşa un buret pentru şters – ca în cazul amintitei table mari.
Pe tăbliţă, elevul migălea primele semne: cârlige şi bastonaşe, chiar primele litere, urmând ca, deprinzând tot mai bine nobila artă a scrierii, după un trimestru sau două, să le transcrie într-un caiet.
(Am stat de vorbă cu cineva născut în 1936 care în 1943 era elev în prima clasă. Motivaţia lui era că un şcolar începător ar fi mâzgălit multe caiete cu tocul lui dotat cu peniţă; ar fi putut vărsa chiar călimara cu cerneală, dacă nu s-ar fi practicat metoda tăbliţei. La acest om am văzut şi mirobolantul obiect, care apare în foto.)
Dar toate aceste unelte de scris, şi mai cu seamă fabuloasa tabletă, uşor friabilă, trebuiau transportate în siguranţă. Aşa că părinţii – aceiaşi părinţi care, mai târziu, cu prilejul plecării la oaste, le construiau băieţilor un geamantan masiv de lemn – îi dotau pe şcoleri cu o trăistuţă purtată în bandulieră pe şoldul drept (bănăţeneşte „străicuţă”).
Acum, desigur, ar fi de prisos să continuăm „paralela” dintre obiectul neînsufleţit numit tăbliţă şi celălalt obiect, din zilele noastre, care este aproape un calculator. Evoluţia este evidentă: câte – şi mai câte – nu se pot realiza cu postmoderna tabletă, inclusiv fotografii sau „filmuleţe” cu întâmplări fierbinţi, direct de la locul faptei (din clasă, instantanee incriminante).
Un singur lucru s-a pierdut definitiv, dacă le-am pune faţă în faţă: romantismul unei vârste, dar o vârstă a umanităţii, nu doar a omului. Probabil că, peste încă vreo sută de ani, când se va descoperi altceva, obiectul numit tabletă va fi la rândul lui perimat, luând locul interbelicei tăbliţe.
…Dar altul este obiectul acestui articol. Vom încerca o analiză în mare a felului cum a evoluat poezia în ultimul secol. Accentuând asupra faptului că fenomenul poetic este puternic legat de suflet, iar sufletul omului n-a suferit schimbări majore de-a lungul mileniilor; de unde concluzionăm că nici poezia nu trebuia să sufere transformări catastrofale.
Fără a teoretiza de prisos, încercăm să ne păstrăm în limitele bunului gust al unui virtual cititor de poezie; gust care, până la urmă, ţine chiar şi de bunul simţ general, nu numai artistic. Fiindcă trendul nu-l dau doar mişcările sau curentele literare – şi critica de vârf, care se pliază adesea cameleonic după ele – , ci ar trebui să păstrăm în ecuaţie inclusiv gustul public, părerea cititorului avizat.
(Mulţi au impresia că, citind un poem pe care nu-l înţeleg, au pierdut timpul degeaba; dar ei nu ştiu că acest exerciţiu defel inutil sau facil e un început de cultivare a gustului.) Altfel, vom ajunge curând să ne citim între noi, sau nici măcar… Dar oare n-am chiar ajuns?!
Noua dictatură: Imagine şi Oralitate
Ideea acestui articol mi-a fost furnizată dând peste un număr mai vechi din „Ziua literară”: nr. 124/oct. 2004, în care am re-descoperit lucruri interesante: Un interviu cu Rodica Draghincescu, iar la rubrica puzzle articolul lui Gabriel Chifu, Noua epocă teocratică.
Era un număr de tranziţie între Cenaclul USR condus de Mircea Martin şi noul cenaclu, „Euridice”, al lui Marin Mincu; număr în care se anunţa şi moartea lui Geo Dumitrescu, de la care au trecut – iată – 15 ani!
Antologia poetică z.l. este onorată de Gellu Dorian, iar vizavi, la proză, un fragment reprezentativ din romanul Supunerea, de Eugen Uricaru. Cronici de Gabriel Coşoveanu, B. A. Stănescu, Alex. Matei, obişnuita diligenţă cu lunetă ţinută de Marian Drăghici, „lunetistul de zi”.
Dincolo de nostalgia acestor rememorări (am publicat noi înşine în acest supliment literar), am remarcat în opiniile exprimate de Gabriel Chifu la rubrica amintită că problemele ridicate acolo sunt după 15 ani cu atât mai actuale.
Ieşirea din Galaxia Gutenberg – sau cel puţin din suportul ei tipărit – ni se profeţeşte de ani buni, determinând „rolul periferic” al literaturii, rol care poate deveni într-un târziu de-a dreptul decorativ.
De multă vreme – de la hotarul lui decembrie 89 – se produc, într-un amarnic crescendo, atentate la ceea ce remarcabilul poet numeşte „lectură însingurată” – „şi am pătruns într-un timp unde hegemonia este a imaginii şi a unei noi oralităţi”.
(Dar, ne întrebăm noi, hic et nunc, dacă au de suferit lecturile în tăcere şi retragere din cotidian, ce se va întâmpla cu lecturile colective, altfel zis „publice”? Dacă n-avem timp să mai citim în solitudinea fiinţei-şi-locuinţei, vom mai găsi oare în viitor amatori dispuşi să ne asculte declamând pe o scenă deschisă?)
Concluzia dureroasă a lui G.C. – în urma revenirii noastre cu picioarele pe pământ după o (oareşcare) revoluţie şi potrivirii ceasurilor cu ora planetară – este următoarea:
„Tirajele s-au prăbuşit, literatura şi-a pierdut cercul de lumină, pentru ea noaptea strălucitoare a balului s-a terminat şi nu pare s-o aştepte decât un nesfârşit anotimp rece petrecut lângă vatra stinsă, ca o Cenuşăreasă” (s.n., articolul citat).
Sunt aprecieri care, dacă eşti mai slab de înger – cum sunt, în general, poeţii – te-ar putea face să-ţi dea lacrimile… Dar e posibil să mai existe încă speranţe – dovadă vie stau cărţile de poezie şi proză ale articlierului, publicate între timp şi atât de bine prizate de publicul cititor. (Aşadar, avem motive să continuăm şi noi analiza aceasta subiectivă!)
Un alt aspect atacat este vizibilitatea/notorietatea scăzută în postcomunism a unor mari scriitori (prozatori în principal, dar şi poeţi). Dar dacă aceştia nu s-au ştiut adapta la noile condiţii/cerinţe? – sau pur şi simplu drumurile artistice pe care apucaseră încă de la început s-au dovedit ulterior nişte fundături.
E drept că asupra unora din ei grevează unele mici-mari compromisuri pe care le-au făcut cu ideologia. (În lumea literar-artistică se-ntâmplă şi unele, nu puţine, ciudăţenii: un poet s-ar fi apucat să înlocuiască peste tot în poeziile sale numele lui Ceauşescu cu cel al unui mare voievod moldav, „vânzându-le” astăzi – când nici măcar nu se mai „poartă” – ca patriotice! Cei mai înverşunaţi atei au început să publice poezie religioasă, sau, ca Ceauşescu, să-şi înmormânteze părinţii cu şapte vlădici.)
Un alt punct fierbinte al discuţiei, în numitul articol din „Ziua literară” îl constituie eternul conflict dintre generaţii.
„Război cu accente adesea isterizate” (G.C.) în care – afirmă în stilu-i caracteristic poetul – „eu, unul, nu cred, chiar dacă ar fi să pier răpus de una din salvele lui inexistente!…”
Noi zicem că aceste salve nu sunt chiar inexistente, ci mai degrabă semivizibile – ca zidul despărţitor dintre personalitatea scriitorului comunist şi cel actual: un zid „transparent şi de netrecut”. (Apostolul Pavel zice undeva prin epistolele sale: „Mă lupt, dar nu ca unul care loveşte cu pumnul în vânt…” Se pare că marele apostol al neamurilor are în vedere aici, pe lângă o zbatere inutilă, un mare Adversar invizibil.)
Dar problema generaţiilor conflictuale este etern actuală, şi nu numai în domeniul artistic, literar. Nenorocirea mare – remarcată şi în articolul cu pricina, însă doar în subsidiarul lui translucid – este că adepţii de azi ai imaginii atotstăpânitoare şi ai oralităţii atotprezente în poezie nu mai pun accentul pe „acuitatea intelectuală sau puterea viziunii”. Ci pe un cotidian amorf şi fără personalitate, fără transcendenţă – ba chiar pe o amoralitate care ţine loc de ceea ce numeam noi „pe vremuri” talent şi realizare artistică.
Aici are un cuvânt greu de spus şi „ingineria textuală” pe care a bătut atâta monedă generaţia optzecistă, inginerie care încă de pe atunci se reducea la o anume îndrăzneală a scriiturii, complinind la rigoare deficitul de talent literar real.
Din această cauză vârfurile generaţiei s-au consacrat mai degrabă înafara poeticii proclamate, cea de grup, a generaţiei; apucând-o pe-un drum singular, a evoluat fiecare sub steaua lui.
„Literatura şi-a schimbat domiciliul, locuieşte azi strâmtorat, la periferie”, concluzionează poetul. (De aici, probabil, şi preferinţa pentru „marginali” a autorilor şi editorilor noştri de azi, urmând trendul auctorial-editorial din Vest)
Dar concluzia articolului din suplimentul ziarului „Ziua” ne ajută în continuarea acestei analize. Iată-l pe G.C. citând dintr-un nenumit teroretician literar – o concluzie melancolică:
„Poezia bună e dificilă, cognitiv şi imaginativ, şi nu poate fi citită decât de câţiva”. (Ba poate, am spune noi – o poate „încerca” oricine; dar nu mulţi reuşesc cu adevărat a o şi gusta. Şi credem că aceasta se-ntâmplă inclusiv din cauza faptului că excursul cognitiv-şi-imaginativ este uneori fără frâu; el nu ar trebui extins şi extrapolat la infinit. Altfel ne trezim, ca filosofii sistemici, că stăm de vorbă cu îngerii…)
Între Boemă şi Avangardă
Dacă ar fi să ne întrebe cineva (?), noi am opina că toată degringolada progresistă în poezie a pornit ca o avalanşă odată cu Avangarda, la începutul secolului trecut, iar poezia a început să se desfacă într-un eventai necontenit emergent.
Am validat prea uşor artistic obiecte de factură îndoielnică, tatonări, experimente, încercări fortuite de a schimba direcţia, a coti neprecupeţit către altceva. Tot la fel cum s-a constatat ulterior că unii sfinţi au fost canonizaţi cam grăbit…
Acum, desigur, n-am dori să se creadă că noi respingem în totalitate mişcarea avangardistă: aceasta ne-ar califica pe bună dreptate de acultural. Dar, pe de altă parte, ar trebui să recunoaştem că Avangarda a avut exagerările ei, soldate cu produse artistice minore, fiindcă – nu? – opera literară este considerată, nu ca intenţionalitate, ci după rezultatul obţinut, „produsul finit”; s-a constatat că, în artă, orice program prea riguros a produs artefacte, clone şi artificii, iar nu produse artistice viabile.)
În opinia noastră, Boema artistică este un fenomen, în general, benefic: un nucleu al comunităţii artiştilor, cu locuri preferate de întâlnire, obiceiuri transformate în habitudini – devenite ulterior microcultură. O comunitate de oameni desprinşi de realitatea cotidiană, cu servituţile, mizeriile ei („micile mizerii”, dar mai mult ca atât, cele mari).
Dar şi aceasta poate uşor deveni contraproductivă în situaţia când membrii ei activi îşi fac din Boemă un mod de viaţă exclusiv, petrecându-şi aproape tot timpul în bar sau în cafenea, aşteptând momentul inspiraţiei sau stimulându-l constant cu tutun şi alcool, dacă nu cu energizante şi alte stimulente dubioase, nesănătoase.
…Revenind acum la comparaţia din debutul acestui microeseu, mai precis la scrisul pe taste – pe suport virtual, versus cel pe suport material, nu putem să spunem dacă primul reprezintă neapărat progres; depinde foarte mult de utilizator.
Dar experienţa mai multora dă mărturie despre faptul că orice subiect la care meditează un autor este mai bine şi mai aplicat fertilizat dacă gândurile sunt depuse mai întâi pe hârtie, copiate şi recopiate de mână. Ca la urmă să fie trecute „pe curat” – cum procedau copiii în prima jumătate a secolului XX: de pe tăbliţă pe caiet, iar nu viceversa.
Direct la calculator se poate scrie mai degrabă un articol de ziar sau de gazetă, fie ea şi literară. Dar autorul contemporan este capabil scrie şi un roman „în direct”: roman-fluviu, roman-ocean…
Lasă un răspuns