Constantin-T. STAN
În ultimul deceniu au apărut în spațiile media (scrise, audio sau video) tot mai mulți nostalgici care evocă, suspinând, binefacerile comunismului. Epoca, cu toate tarele ei (inaugurată ca republică de tancurile sovietice), clădită pe exacerbarea naționalismului și promovarea gratuită a protocronismului, se baza pe un sistem care funcționa ca un Trabant sau Wartburg în trei timpi. Mașinile de tristă amintire, cu o caroserie din carton presat, mergeau și cu petrol, dar pufăiau, scoteau fum și făceau zgomot.
Îmi amintesc de perioada repartițiilor din anii ’80, când marile orașe erau închise, iar absolvenții trebuiau să-și găsească un post într-un orășel de provincie sau un centru muncitoresc. Ca să scapi de tristul destin ce-ți fusese hărăzit, în cei mai frumoși ani ai vieții, cu perspectiva hălăduirii pe ulițele prăfuite ale unei banale așezări, trebuia să obții de la directorul instituției o negație.
Odată obținută (cu carne macră și caș, un cartuș de Kent și o kilă de cafea de import, într-o perioadă când poporimea se mulțumea cu surogate – cafea de cicoare și alte plante aromate), calea îți era deschisă spre orașe mai animate și cu perspective profesionale mai prietenoase.
Un vechi prieten inginer l-a blagoslovit pe șeful IURT-ului lugojean, dar a avut nevoie și de acordul ministerului de resort. Astfel, a făcut un drum la București și, printr-un intermediar, a transmis binevoitorului ministeriabil cam aceeași gamă de sortimente, având la bază carnea macră, produsul care aducea fericirea.
Ca să poți obține o repartiție într-un oraș de categoria A exista însă și o altă variantă: căsătoria din interes. Îți alegeai o fată cu buletin de oraș (chiar și fără „vino-ncoace”, eventual cu fața ciupită de vărsat sau presărată cu pistrui, „balcâză și lălâie” cum ar spune Creangă), te înțelegeai cu părinții și puneai de-o căsătorie.
Plăteai o sumă atractivă, îți preschimbai buletinul pe adresa tinerei sacrificate (nu era musai să fie fată mare) și puteai defila pe bulevardele orașului visat. La scurt timp după punerea pirostriilor desfăceai cununia și îți vedeai de ale tale.
Evident, au fost și cazuri când conviețuirea cuplurilor s-a transformat, cu timpul, în toleranță reciprocă și a continuat de-a lungul anilor. Au fost însă și exemple nefericite, când au apărut pe lume plozi, nedoriți, din păcate, și au stricat socotelile meschine ale mirilor. Am câțiva colegi care au practicat scenariul, urmărindu-și doar scopul profesional.
Fiind student și dornic de a cunoaște lumea largă, am depus o cerere la secția de pașapoarte din Capitală, pentru a mă putea deplasa la Weimar, în RDG, unde urma să particip la un tradițional seminar.
Aveam însă nevoie și de aprobarea Consiliului Culturii, prin care urma să mi se aprobe, ulterior, și un schimb valutar din lei în mărci est-germane. Ascultând de sfatul unor colegi cu experiență, am răzbit cu ajutorul sfântului Kent, care era adus în cămine de studenții străini.
Mă gândesc, acum, cu părere de rău, la doamna Mona Muscă, o speranță a politicii românești, care avea, printre alte atribuții, și supravegherea studenților străini, care făceau mici afaceri cu țigări, blugi și alte produse occidentale.
Corupția era generalizată în statul comunist, iar acțiunile punitive erau puse în practică doar în spețele de mare corupție, cum a fost cazul, în acei ani, cu vestitul Gheorghe Ștefănescu, cel care falsificase mii de sticle de vin, botezat post-mortem „Bachus”.
După ce a adus statului un prejudiciu de 4,5 milioane de dolari, fiind arestat, i-au fost confiscate aproape 20 de kilograme de bijuterii (aur şi pietre preţioase), fiind condamnat la moarte în 1981.
Nostalgicii regretă perioada, cu acele cozi interminabile la butelii, carne, ulei și alte alimente, când aveau ocazia, poate, să socializeze (neavând Facebook), ore de-a rândul (începând cu orele 3-4 dimineața), cu vecinii și prietenii.
La final, satisfacția era deplină: o litră de lapte degresat, o ciozvârtă descărnată sau, în cel mai fericit caz, o pungă cu „Frații Petreuș” sau o amărâtă de butelie. Ori de câte ori venea mașina cu butelii în cartierul meu, ca să obțin un asemenea obiect de „lux” dădeam zdravăn din coate pentru a ajunge la jupân, căruia îi ofeream o mică atenție.
Prin ’89, aflându-mă în Capitală la cursuri în vederea susținerii examenului pentru gradul didactic I, unde vedeam o coadă mă postam și eu, cuminte, la rând. Era o adevărată isterie când se zvonea că „se dă” ciocolată chinezească, țigări din același ținut oriental, dar și piper și scorțișoară.
Erau mărfuri de import, ambalate mai arătos, iar lumea avea senzația că dobândise ceva de preț. La fel stăteau lucrurile și cu produsele refuzate la export, pentru unele defecte, care pe poporenii români nu-i deranjau: pantofi, diverse sortimente de conserve și chiar unele aparate electrocasnice.
Astăzi, diferite grupări fac atmosferă și tulbură apele, sub pretextul că lumea ar duce-o rău și ar suferi de foame.
Marile lanțuri de magazine sunt asaltate de cumpărători, ba chiar și birturile și bodegile sunt pline de amărășteni, dar care reușesc, într-un fel, să-și achite licoarea.
În democrație, așa cum e ea, imperfectă, îți poți permite mai multe joburi, ești liber să-ți produci cu mâinile tale legumele, carnea și fructele și, mai ales, să circuli liber în orice colț al Pământului.
Trăiesc în sărăcie doar pomanagiii, pișcotarii, toți cei ce refuză efortul fizic sau intelectual și stau cu mâna întinsă. Cunosc numeroase familii de oameni harnici (binecuvân-tați de Domnul cu numeroși copii), activi, întreprinzători, care nu duc lipsă de nimic, adevărate exemple.
Lasă un răspuns