Câinele deșteptător

De când cu telemunca mă culc târziu și mă scol devreme. Obicei prost, dar ce să-i faci? Dacă-i ordin, cu plăcere! Ziceau colegii că acum muncim mai mult decât înainte. Nu știu dacă o fi adevărat, dar citisem undeva despre conștiința personală a fiecăruia: ea ne îndeamnă să slujim cât mai conștiincios pe stăpânul care ne hrănește, chiar și atunci când nu suntem văzuți. Era o explicație psihologică dubioasă, ceva despre un fel de sindrom Stockholm al oamenilor muncii. Poate o fi, dar se aplică doar nordicilor; la noi e cald și înclinăm paradoxal, într-un mod latin, mai spre Orient.

Treaba e că în fiecare dimineață, pe la 6, înainte cu vreo trei ore de trezirea oficială mă scoală un câine. Nu știu ce fel de câine e, dar latră atât de insistent sub geamurile lăbărțate din cauza căldurii încât mă scoate din minți. Ba chiar mă enervez dinainte de a mă trezi, iar nervii din somn sunt cei mai periculoși, se știe. În plus, câinele latră zi de zi la aceeași oră, ca un ceasornic elvețian, fix de când am început munca de acasă. Până să mă dau jos din pat și să-l iau pe stăpân la muștruluit, câinele e redus la tăcere și amândoi intră repede într-o scară de bloc vecină. Dar răul e deja făcut, somnul meu e fugit pe alte meleaguri și nu-l mai pot aduce înapoi…

Aseară am hotărât cu toată tăria să cobor de dimineață și să mă iau de vecin. Fie ce-o fi, ori el, ori eu! Nu sunt vreun pișpiriu și am ceva experiență cu golanii din cartier. Dacă nu-și plimbă câinele pe alt traseu sau nu-l face să înceteze cu lătratul, îi voi reduce eu la tăcere, pe amândoi!

Zis și făcut, m-am trezit în lătratul bestiei și am ieșit direct din casă, cu tupeu. Dormisem îmbrăcat și stau la parter, așa că l-am prins chiar când deschidea ușa blocului, ca să fugă cu câinele în brațe, nesimțitul!

• Bună dimineața, vecine! Nu latră cam tare și cam des câinele dumitale? De trei luni mă trezește la 6 dimineața, zi de zi! Nu se mai poate așa!

Vecinul mă cercetă pe sub sprâncene și zâmbi. Era trecut de 60 de ani și cam slăbănog, așa că n-avea nicio șansă într-o confruntare directă.

• Nu e bine să dormi prea mult, zise. Somnul îți amorțește mintea și se aseamănă, cumva, cu moartea.

Nu stiam ca am un vecin filosof. Sau, mai degrabă, mistic.

• Pisici, spuse zâmbind în continuare și ținând ușa crăpată, strategic. În fiecare dimineață simte niște pisici.
• Păi și ce vină am eu, vecine? Nu poți să ocolești pisicile, să vii pe altă parte de la plimbare?
• Sunt peste tot, să știi. Cred că beneficiază de ubicuitate, doar au fost venerate în Egipt atâta vreme…Pe oriunde o luăm, dăm de pisici: pe scara blocului, pe lângă bloc, prin case, pe sub mașini. Parcă plouă cu pisici! Am văzut și la televizor, unii politicieni apar cu pisicile lor în brațe și atunci câinele latră la ecran, zici că-i nebun, că vede pe necuratul…i se zbârlește părul pe spate și îi sar bale din gură! Îmi cer scuze dacă te-a deranjat, vecine!

M-am uitat mai atent la caine. E un bichon mic, alb, creț, cu totul obișnuit. Dar având în minte cuvintele vecinului, parcă îl priveam altfel acum. Întind mâna să-l mângâi, pregătit de creștineasca iertare. Însă sub ochii mei părea că se mărește și că i se ridică părul. Văd cum crește încet, din ce în ce mai mare și vecinul îl scapă din brațe. Tot crește și crește în fața mea, ajungând la dimensiuni enorme, mitologice. Dau să zic ceva, dar buzele nu mi se deschid. Acum parcă îi mai crescuseră două capete și mârâia furios, cu fire de bale verzui atârnându-i din toate cele trei boturi rânjite infernal. Doamne, ăsta-i Anubis! Vecinul meu o fi vreun vrăjitor aciuat în Balta Albă, pierdut din altă dimensiune, d-aia îmi vorbea de moarte și de Egiptul antic. Ba nu, nu! Anubis ăla avea corp de om, câinele seamăna mai degrabă cu Cerber tricefalul. Dar asta înseamnă că am murit… și sunt la poarta infernului. Am deschis gura ca să-i spun vecinului asta și atunci câinele lătră furios către mine cu toate capetele. Era un întreit lătrat diabolic, menit să mă pietrifice de frică pentru ca apoi să mă devoreze! Ochii îi străluceau cu o lumină luciferică și parcă mă hipnotizaseră. Nu mai puteam să mă mișc, deloc! Vroiam să fug de creatura monstruoasă dar nu puteam, picioarele îmi erau lipite de pământ! Vrăjitorul, el e de vină, el și politicienii lui cu pisici! Lătratul deveni mai puternic, mai furios, infernal.

Apoi monstrul sări spre mine clănțănind din dinți și împroșcându-mă cu bale.

Deschisei gura să țip și atunci m-am trezit. Cățelul vecinului lătra sub geam, ca în fiecare dimineață, implacabil precum destinul, de neschimbat precum pisicile politicienilor de la televizor.

Nu mi-am pus niciodată problema dacă dorm sau nu prea mult. Dar de atunci mă gândesc mereu la asta; am ajuns să mă întreb ce-aș fi făcut dacă nu aveam câinele ăsta care să-mi amintească să mă trezesc mai înainte de timpul meu. Fără el, pisicile ne-ar năpădi ca iarba și ar intra și în casele noastre, pe sub uși sau ieșind din ecrane. Cred că avem nevoie de mai mulți ca el.

George Daniel S.