Se situează în estul judeţului Timiş, la 12 km de orașul Făget, pe drumul naţional DN68A Lugoj – Deva. Se învecinează la nord cu Mănăştiur, la nord-est cu Dumbrava, la sud-est cu Surducu Mic, la sud cu Săceni, la sud-vest cu Sudriaş şi la vest cu Jupani. În trecut vatra satului era în valea Gladnei, pe locul numit Satul Mic. Datorită inundaţiilor frecvente, la 1823 satul a fost mutat pe locul de azi, ferit de inundaţii.
Vechiul nume provine de la Bujor, „plantă din genul Paeonia, familia Ranunculaceelor, dispunând de flori mari, viu colorate”, plantă frecvent întâlnită în părțile locului. Localitatea şi-a schimbat denumirea de două ori, de la Bujor/Bujoru la Bujorul Bănăţean, în perioada interbelică, pentru a se putea diferenţia de alte așezări omonime și din 1 ianuarie 1956 în Traian Vuia, în semn de omagiu adus marelui inventator, militant social-politic și patriot român.
Prima atestare documentară a localităţii Bujoru datează din 1364 sub denumirea de Bozsorfo. Localitatea a fost importantă în evul mediu, fiind centrul unui district valah. În 9 august 1440, regele Vladislav I dăruiește districtul Bujor din comitatul Timiș, „dimpreună cu toate satele, ţinuturile şi cnezatele care privesc acelaşi Bujor din vechime, cu toate celelalte folosinţe ale acestora, anume pământuri de arătură lucrate şi nelucrate, ogoare, câmpuri, lunci, fâneţuri, păpurişuri, păşuni, poduri…”, celor doi fraţi Ioan de Hunedoara, bani ai Severinului, ca răsplată a meritelor militare dobândite în lupta antiotomană şi pentru sprijinul acordat la alegerea ca rege al Ungariei.
În 17 iunie 1446 Ioan (Iancu) de Hunedoara cedează târgurile Bujor şi Jupani cu districtele aferente, lui Mihai Országit de Guth şi Ladislau Hagymási de Beregsău, în schimbul cetăţilor Şoimoş şi Lipova. Menționarea localităților Bujoru și Sudriaș ca oppidum denotă o dezvoltarea a meșteșugurilor.
Bujorul a avut și avantajul așezării pe vechiul drum al negoțului, spre Castelul Mănăștiur, bujorenii fiind cunoscuți pentru cositul și transportul fânului la castelul respectiv. În anul 1453, satul aparține familiei Huniazilor, cneaz în Bosar fiind Dionisie.
În 8 decembrie 1506, regele Vladislav al II-lea donează Beatricei de Frangepan, văduva lui Ioan Corvin, și fiicei sale Elisabeta domeniul Hunedoarei din care făceau parte și districtul și oppidum Bujor.
În 22 martie 1510, regele Vladislav al II-lea, după moartea Beatricei, donează lui George de Brandeburg, cetatea Hunedoara și domeniul aparținător, inclusiv oppidum Bujor.
În 1596 Sigismund Bathory i-a donat cancelarului Ștefan Josika târgul Bujor, castelul Marginea și pertinența Fârdea, iar după condamnarea la moarte și executarea cancelarului, la 1 septembrie 1599 majoritatea posesiunilor primite de Ștefan Josika, inclusiv târgul Bujor, au fost date de cardinalul Andrei Bathory nobilului Sigismund Sarmasagi, devenit ulterior soțul văduvei lui Ștefan Josika și protectorul copiilor celui condamnat.
La 15 noiembrie 1607, Sigismund Saramsagi a zălogit cetatea Jdioara cu satele ei, precum și posesiile hunedorene lui Paul Kerezstessi, din care facea parte și târgul Bujor, pentru suma de 1000 de florini, pentru o perioadă de 12 ani.
În hotarul satului a existat în acea perioadă localitatea Baia, iar puţin mai departe satul Chiteşti, ambele dispărute.
De-a lungul anilor localitatea a fost consemnată în diferite forme:1364 Bozsorfo, 1371 Kysbosarfew, 1427, 1440 Bosar, 1446 oppidum Bosor, 1506 Bosor, 1512 Bozor, 1554-79 Bojor, 1607 Busor, 1690-1700 Bosour, 1717 Bosar, 1723-25 Boshor, 1828 Bozsur, Boxur, 1851 Bozsur, 1913 Bozsor, 1921 Bujor, 1956 Traian Vuia.
În anul 1554 Bujorul avea 50 de case, în 1569, 28 case, în 1579, 31 case, în 1717, 30 case și în 1776, 80 de case. În anul 1869 avea 126 de case și 568 locuitori, din care 512 români, în 1880 avea 116 case și 585 locuitori, din care 510 români; în 1900 avea 121 case și 632 locuitori, din care 590 români; în 1910 avea 128 case și 659 locuitori, din care 630 românii; în 1930 avea 620 locuitori, din care 609 români; în 1992 avea 451 locuitori, din care 447 români; în 2002 avea 485 locuitori, din care 470 români; în 2011 avea 434 locuitori, din care 423 români.
Din punct de vedere administrativ, în secolele XV-XVI făcea parte din districtul Bujor, la sfârșitul secolului al XVII-lea din districtul Făgetulu, după instaurarea stăpânirii habsburgice în Banat aparținea districtului Lugoj și cercului administrativ Făget, din 1781 făcea parte din comitatul Caraș, plasa Căpâlnaș, în 1848 din plasa Bulci, iar după 1881 din comitatul Caraș-Severin, plasa Făget.
De la 1919 face parte din județul Caraș-Severin, plasa Făget, fiind reședința secretariatul cercual Bujor din care mai făceau parte și satele Botinești, Bucovăț, Săceni și Surducu Mic, iar după 1925 din judeţul Severin, plasa Făget.
Din anul 1950, după aplicarea legii de regionalizare și raionare administrativă a României era reședința comunei Bujor din care făceau parte satele Botinești, Bujor, Săceni și Surducu Mic, iar după înființarea raionului Făget făcea parte din acest raion.
Din anul 1968 după aplicarea legii nr. 2/1968 se desființează raionale și regiunile, se înființează județul Timiș, comuna Traian Vuia fiind formată din satele Sudriaș, Săceni, Surducu Mic, Susani, Jupani și Traian Vuia.
Nicolae Săcară afirmă că ,,conform tradiţiei locale” ar fi existat, înainte de cea actuală, de zid, o altă biserică, de lemn, şi că ,,pentru acest lăcaş episcopul Ioan Georgevici sfinţeşte, la 1756, un antimis.
Pe locul vechii biserici de lemn, s-a finalizat în anul 1884 actuala biserică, după aproape două decenii de jertfă și efort generos al credincioșilor. Printre școlile confesionale înființate în anul 1774 a fost și școala din Bujoru.
Dumitru TOMONI
Lasă un răspuns