Vești (și povești) din însorita Californie

Remus V. GIORGIONI

Corespondent de pace (nu de război). Lufthansa

Când am plecat anul acesta în State (la copii: toată lumea are la ora actuală copii în străinătate!), m-am considerat corespondent al ziarului Actualitatea. Corespondent de pace, pentru că acolo nu este război – nici n-au prea fost războaie de-a lungul timpului, cu excepția celui de indepen-dență (față de Marea Britanie) și cel de secesiune, războiul civil dintre Nord și Sud. Nordul fermierilor stăpâni de sclavi – care voia să se desprindă de Nordul industrializat.

Dar, spre a-mi verifica această calitate, pe avionul compa-niei Lufthansa, care zbura de la München la Los Angeles, m-am dus la una din stewardese cu un pix inscripționat cu „Ziarul Actualitatea” – Romanian Newspaper – propunându-i un schimb în acești termeni (mi-am declinat identitatea de ziarist român, colaborator la această publicație). Iar în schimb am primit 3 pixuri cu Lufthansa – unul din ele aflându-se la această oră în arhiva ziarului.

Dar să începem cu începutul. Am decolat de pe aeroportul din Timișoara – vizibil modernizat la ora actuală, cu un avion de pasageri de capacitate mică; de aceea am și urcat în avion pe o scară atașată, din plin câmp (fără acel cunoscut „burduf” de îmbarcare; vezi în acest scop – eventual – foto…). Până la München am făcut cam o oră și jumătate. Am plecat din țară la ora 8,30 și am ajuns la destinație, pe Aeroportul Intels (LAX) – terminalul internațional Tom Bradley, în decursul aceleiași zile – 25 ianuarie – la ora 15:30, câștigând cele 10 ore care constituie diferența de fus orar între România și California. (Amănuntele le las pentru o eventuală viitoare carte care nu prea cred că se va scrie… singură – și trec la subiect.)

„Pedagogi” și… „părinți”. Misiunea de bază…

Am fost în California, alături de copiii noștri (plimbați de ei cu mașina!) în diferite locații, mai cu seamă în câteva din cele mai frumoase și mai însorite plaje ale lumii. Despre ele însă vom referi în numerele următoare, acum rezumându-ne la câteva generalități, nu însă lipsite de skepsis și importanță. Misiunea noastră de bază în State – în speță: California – a fost să aducem zilnic copilul (nepotul de zece ani, Lucas) de la școală. Școala Orangetorp, aflată exact în capătul străzii „noastre” – cea pe care locuiesc copiii  noștri. Ei îl duceau la opt dimineața cu mașina, iar noi îl preluam la ieșire: ora 12, 14 sau 16, după caz.

Acolo, cu atâtea răpiri de copii, kidnaping, copilul nici nu are voie să părăsească școala și să meargă singur acasă. Nu iese pe poarta școlii decât dacă indică persoana care îl așteaptă. Cei care sunt întotdeauna de serviciu la poartă, împreună alte două persoane, profesori sau angajați ai școlii, opresc circulația pe timpul evacuării școlii.

Numele școlii vine de la strada care mărginește arealul școlii spre nord – care, la rândul ei își ia numele de la cel al districtului: Orange County. La poarta ei există o pancartă mare pe care scrie (în rezumat): „Ai intrat pe poarta școlii noastre, ești dintr-odată mai deștept și mai cultivat. Ești un bun cititor – poate viitor scriitor sau cercetător. Ești de toate, toate lucrurile bune s-au materializat în tine”. Nu știu dacă se mai oprește cineva să citească această încurajatoare inscripție – copil sau părinte – dar dacă o face în mod sigur va fi motivat să meargă (să-și ducă zilnic copilul) la școală și să învețe: cu vârf și îndesat!

Casele pe strada „noastră” (explicația s-a dat deja) sunt în general potrivite ca statură, rar am avăzut câte una cu etaj sau care s-ar putea calaloga drept vilă. Făceam destul de des împreună cu Lucas turul cartierului – el cu trotineta (pe care i-o duceam adesea și când îl scoateam de la școală). Sau cu „moticicleta”, un miniscuter pentru statura lui. Când veneam din oraș – orașul Fullerton, unde profesor de matematici la universitate este scriitorul român Bogdan Suceavă, adesea cumpărător la magazinul fiului, Goodies in the pantry (Bunătăți din șpais), intram de pe autostradă în cartier pe strada Roberta.

Câteva amănunte ale vecinătății (Neighbourhood). Lady „Poștărița”

Am fost curioși să vedem și străzile din împrejurimi, până la gardul de protecție al autorstrăzii din apropiere (freeway). Astfel că, în penultima noastră zi de America, am făcut un tur de orizont împreună cu soția și cu nepotul până la capătul cartierului: la două străzi de Roberta se află strada Hudson, pe care am descoperit niște case modeste, aproape lipite de zidul autostrăzii. Abia dacă aveau o curte micuță – de grădină nici vorbă. Fiindcă celelalte – inclusiv a „noastră” –  au grădiniță de flori (sau legume, după caz, după cum e românul de gospodar); a noastră are – nu piscină, ci un bazin de apă cu cascadă.

În fața fiecărei case se află câte un palmier, proprietățile fiind separate cu un gard viu de chiparoși, brazii aceia italieni înalți de cinci-zece metri. Un amănunt semnificativ este că, din poziția casei, cam în fiecare seară (dar mai cu seamă în weekend) se pot vedea focurile de artificii de la Disneyland. Locație aflată la vreo 10 km în linie dreaptă. În plimbarea noatră de adio pe străzile acelui „Neighbourhood” am văzut parcată în fața casei o limuzină de vreo 8 metri (măsurați cu pasul, iar nu cu com-pasul). Un adevărat mini-autobus pe numai două roți. Dar am văzut adesea oprită câte-o limuzină și în fața casei de vizavi, cu un proprietar gospodar;  casă în fața căreia nepotul meu m-a pozat (vezi foto).

În America, aproape fiecare casă are în fața ei un stâlp cu cutia poștală în vârf, unde se depune corespondența. Dar această zonă face excepție: cutiile sunt atașate de fațada casei. Corespondență pe care noi o preluam și o puneam la îndemâna copiilor, pe când se întorceau acasă (în jurul orei 18). Dar acest amănunt poate părea nesemnificativ, dacă n-ar urma cele ce… urmează. Pe strada noastră, fiind ea probabil mai lungă, erau doi poștași: până la jumătate un bărbat (de obicei mexican), iar în jumătatea dinspre școală, umbla cu poștia o femeie albă, veșnic în șort și mânecă scurtă, oricât ar fi fost de frig afară. Trecând eu de mai multe ori pe lângă ea, odată i-am spus că în țara (și în limba) mea, la job-ul ei se spune „Poștărița”. Iar atunci, de fiecare dată când ne intersectam, ia sărea: I am Poștărița…

P.S.: Și, apropo de „însorita Californie”: anul acesta, fiind și perioadă de iarnă-spre-primăvară, California a fost cam ploioasă și cam înghețată, ca urmare a „încălzirii globale”.