Remus V. GIORGIONI
Continuare din numărul trecut
Pe unele din cele mai vestite plaje ale lumii. PISI-Eici…
P.C.H. (Pacific Coast Highway: se pronunță ca în subtitlul de mai sus) este autostrada care, în California, înconjoară de jur împrejur coasta Oceanului Pacific. Am început cu aceasta, deoarece toate plajele pe care am fost sunt „bordate” de această arteră principală (care la Atlantic, în Florida, este botezată A-1-A). Am pornit la drum așadar pe Beach Boulevard – există și Harbor Blvd – o arteră în pantă urcătoare spre a ajunge la Huntington Beach. (Încep cu această locație dintr-un motiv special: la câteva miles de ea se află vestita Sunset Beach, unde s-a filmat serialul de televiziune. Dar aceasta este o plajă mică, aproape neînsemnată, scoasă din anonimat de filmul cu pricina.) Așadar – spre deosebire de Constanța, să zicem, unde drumul care dă spre mare este coborâtor – pe Beach Boulevard se urcă spre a ajunge la Huntington Beach, destinația noastră de astăzi.
Ajungem, lăsăm mașina într-o parcare cu plată – plată mică, vreo 10 dolari – , în apropierea unei clădiri mari pe care scrie „Strand” (mie aducându-mi aminte de cel care era, pe vremuri, la noi, Restaurantul Ștrand!). Trecem pe lângă o piață de gablonțuri și tablouri din scoici aflată în aer liber și ne uităm după mărțișoare… Dar la americani nu există noțiunea, așa că ne mulțumim cu niște medalioane inscripționate. Tablourile care combină pictura cu scoici aplicate sunt la câteva sute de dolari – realizate probabil de artiști renumiți (nu te poți apropia…).
La capătul dinspre plajă dăm peste o ciudățenie: un țarc de câini handicapați, expuși acolo spre a fi compătimiți/mângâiați de publicul trecător, spre a se simți și ei ființe… Începem escapada noastră cu o masă copioasă la restaurantul de pe coastă, imediat în stânga „pirului” (=dig) care înaintează în Ocean câteva sute de metri.
Restaurantul se numește Duke’s, botezat după numele unui surfer și marinar hawaian: Duke Kahanamoku (am în față lista de bucate șterpelită de-acolo, spre aducere aminte…). Lista este completă: începe cu… To start, continuându-se cu Beverages, Kids Brunch, All day breakfast… eu o iau pe scurtătură, să nu vă plictisesc. Atâta vă mai spui, că prețurile sunt modice: 10-30 de dolari per porție.
Restaurantul are desigur vedere la mare: geamuri mari către Ocean și o terasă jos pe plajă. Lume de tot felul, amabilă foc (se remarcă o chelneriță fâșneață cu gene false imense care, când le lasă peste ochi, ai impresia că privește lumea printre zăbrele…).
Dar, pe o placă inscripționată, mai citesc că hawaianul nostru era de la Aloha – care în limba indiană înseamnă: seninătate, liniște, iubire. N-am idee cum a murit, probabil tot pe mare…
În fine, coborâm pe plajă să ne facem plimbarea – pentru care am venit, fiindcă în Ocean se văd doar surferi cu costumele lor de „scafandri”. Iar pe plajă, voleibaliști, dezbrăcați până la brâu sau, mai rar, la dres. Sunt tineri și se bronzează – fură razele soarelui (iar noi suntem în fâșuri cu glugă!). Dar înainte de a coborî pe plajă facem o tură de pier, intrăm într-un magazin de scoici, în altul care vinde zmee, de care e plină plaja. Îar în capăt o cafenea: unul din obiectivele mele personale; acolo mi-am dorit întotdeauna să mă pozez și să servesc o cafea. Să-mi iau cafeaua zilnică – precum riveranii, „oceanicii”.
La dreapta digului este un șir de steaguri: al SUA, al Californiei și încă vreo două-trei, în fața cărora (lângă o placă memorială) facem poze de grup. Uitându-mă mai atent, constat că este vorba despre o fată de 15 ani, de prin vecinătate, mare fan Ocean – care a plecat dintre noi la această fragedă vârstă, iar municipalitatea i-a dedicat resrectiva placă, în amintire. În fine, după o vreme, nefiind timp de plajă, ne întoarcem acasă, cotind-o paralel cu Sunset Beach pe vestitul, pomenitul Pacific Coast Highway…
Naples (vine de la Neapole) și Captain Morgan
N-am verificat, dar cred că există în America mai multe locații botezate după italianul Napoli/Neapole. Una este în California, în orașul Long Beach. Câteva canale traversate din loc în loc de poduri, care împrejmuie o lagună. Aleea dinspre lagună – lată vreo 3-4 metri – are ancorate, în dreptul fiecărei case yahturi și bărci de agrement.
Iar pe latura cealaltă a caselor, care dă spre o stradă asfaltată, sunt parcate mașinile (în garaje, sau pur și simplu pe driveway). Străzile poartă cu toatele nume adecvate: Roma, Garibaldi, Naples, Corintians. Am fost curios să văd cât sunt de scumpe casele și m-am oprit în fața câtorva care aveau afișat for sale: între 2,5 și 5 milioane de dolari.
Am fost acolo de mai multe ori: într-o seară, plimbându-ne pe alei, de o parte și de alta a canalului-lagună, m-am oprit în fața unei case luminoase… (cam toate aveau luminile aprinse și perdelele trase/deschise).
În casa cu pricina am văzut așa: pe dreapta o bibliotecă-peretar, iar în partea stângă, în fotoliul din colț, citind la o veioză mare, cu picior, un „bătrân” – cel din Bătrânul și marea, cartea lui Hemingway… Iar eu, în sinea mea: iată și casa mea! – fiindcă bătrânul acela… sunt eu!
Deodată, văd de la distanță un „om mare”. Și zic către cuscrul meu: ce e aia, e om sau statuie!? Iar când ne a-propiem mai tare văd un om mare – cam de 2,5-3 metri – așezat pe… mare, pe un plutitor: Captain Morgan. Iar alături, o barcă de vreo zece metri, inscripționată la fel. Și m-am gândit: când barca iese în larg, în mod sigur statuia se atașează la barcă, formând corp comun; împreună cu turiștii, desigur. Turiști dispuși să-l plătească regește pe „Mr. Morgan”, stăpânul bărcii. Am fost curios cine e faimosul Captain Morgan și m-am uitat și eu unde trebuie (pe internet). Ce să vezi – internetul îmi indica tot soiul de mărci celebre de rom, care poartă acest nume. Dar când sap mai adânc, descopăr și taina: marele căpitan a fost un navigator britanic care, în drum spre Indiile de Vest, a atins insula Jamaica. Atunci – făcând legătura cu „rom Jamaica” mi-am dat seama de unde și până unde…
În centrul stațiunii, dăm peste Vila din Napoli (probabil Primăria – Citty Hall) și peste Fontana din Napoli. Un bazin rotund cu diametrul de vreo șapte metri – datat 1973 – , plin de mărunțiș („core” = sfert de dolar). Iar nepotul Lucas, american get-beget, apreciază exact: aici trebuie să fie cam 50 de dolari! Și cred că i-a venit ideea ca data viitoare să ia cu el un magnet agățat de-o sfoară… În afară de scumpetea caselor, remarcată deja (chiar am luat acasă câteva pliante ale agenților imobiliari, cu prețul afișat de agentul respectiv pe o tablă de lemn) – iată ce am mai remarcat. Casele care stau prea mult timp în „seil” (sale) se mai și ieftinesc cu vreo juma-de milion, dacă vânzătorul are vreo urgență. Pe malul stâng, la un moment dat, pe alee, în fața unei vile, dăm peste o „căsuță” ca o cușcă de iepuri sau colivie de porumbei, însă dublu de înaltă. O colivie plină de cărți for free: Little free Library (se știe că americanii spun „librărie” la bibliotecă).
Ce am mai remarcat la orășelul Naples – practic, cartier al Long Beach – este avertizarea alarmantă: Private Property – sau Keep away from… Adică: ține-te departe (de mine) și vezi-ți de drum! Dar n-am luat aceasta ca pe un semn de dușmănie/neprietenie, ci m-am gândit că și acolo sunt destui bandiți, care (în)calcă proprietățile bogătașilor, plecând cu buzunarele doldora de bănet. (Iar acum, la sfârșitul episodului doi, am și eu o dorință pentru tine, iubitul meu cititor: în situația că exiști, dă-mi și mie un semn – la redacție sau personal – că relatările mele despre acest subiect prezintă pentru domnia ta vreun oareșcare interes, adică au trecere înaintea ta. Spre a putea continua…)
Lasă un răspuns