Un fenomen alarmant: dispariția simbolurilor identității naționale!

Dispar, într-un ritm tot mai alert, codrii României! Nu pentru că ar fi secerați de furtuni, viscole năpraznice sau prăduiri întâmplătoare. Nu, codrul, „frate cu românul”, dispare sistematic, la vedere, potrivit unui plan pe termen lung, diabolic de minuțios, conceput, se pare, în birouri oculte. Odată cu codrii dispar însă și simboluri ale spiritualității naționale, adevărate mărturii ale devenirii noastre identitare: monumente, documente, hrisoave, incunabule, opere de artă, neprețuite artefacte din moștenirea geto-dacă etc. Se pare că marile rapturi nu mai sensibilizează/emoționează pe nimeni. Sistemul de învățământ, tot mai precar, nu mai e capabil să genereze dascăli de vocație care să inoculeze tinerelor vlăstare acea sfântă vibrație interioară, în măsură să stimuleze resorturi capabile să direcționeze mersul unei nații. Codrii se vor reface cândva, dar simbolurile, întruchipate de inestimabile documente, vor rămâne pierdute pe veci, ca niște ființe rănite de moarte! Somnul rațiunii, pe fondul patimilor politicianiste, care generează o inutilă și neproductivă gâlceavă, intoleranță și agresiuni fratricide, produce monștri.

În urmă cu aproape doi ani încredințam presei câteva gânduri amare, legate de dispariția unor trofee ale Corului din Chizătău, cea mai veche alcătuire vocală rurală românească (1840): cupa de argint atribuită corului în septembrie 1882, la marele concurs coral prilejuit de centenarul declarării Timișoarei oraș liber regesc, și cupa de argint reprezentând premiul I, atribuită la concursul coral organizat în zilele Adunării Generale a Fondului de Teatru Român (Lugoj, 1888). Asemenea pădurilor, trofeele legendarului cor continuă să dispară. Cupa de argint de la Recaș (1937) și Cununa jubiliară (septembrie 1937 – 80 de ani de la întemeierea ansamblului) sunt noile piese care au fost „desprinse”, în ultimul deceniu, din cununa de lauri a prețiosului tezaur. Ca o fatală premoniție, epistola „Pro memoria”, descoperită de preotul Ioan Covaci în turla bisericii din Chizătău în anul 1975, semnată de Trifu Şepeţian în 31 august 1851, care atesta existenţa Corului din Chizătău „pe patru voci melodios cântătoare”, predată în acel an Muzeului Mitropoliei Banatului (prin preotul-muzeograf Mircea Lăutaş), a fost sustrasă, pentru a îmbogăţi, probabil, o meschină şi ilicită colecţie particulară din ţară sau de aiurea.

Reluăm in integrum, cu minime adăugiri și actualizări, articolul postat, în 2015, pe site-ul hebdomadarului lugojean „Actualitatea”, într-o nouă (donquijotescă) încercare de a contribui la stoparea fenomenului și, poate, la recuperarea obiectelor tâlhărite.

*

Corala din Chizătău, constituită în 1840, potrivit mărturiei lui Trifu Şepeţian, unul din patriarhii muzicii corale româneşti, a reprezentat un adevărat fenomen al vieţii muzicale naţionale, a fost un astru care a răspândit în jurul său lumina culturalizatoare a muzicii, a întreţinut o efervescentă stare de spirit, care a contribuit la creşterea limbii române, păstrarea şi afirmarea plenară a fiinţei naţionale, sub părinteasca oblăduire a sfintei biserici. Ecoul actului cultural înfăptuit de Trifu şi Lucian Şepeţian a reverberat în tot cuprinsul Banatului şi chiar dincolo de fruntariile sale, determinând înfiinţarea unor coruri bisericeşti şi reuniuni vocale în peste 80 de localităţi, multe dintre acestea opera dirijorilor instruiți la școala cântului coral din Chizătău. În acest sens, Corul din Chizătău a reprezentat o şcoală de muzică vocală şi estetică sui-generis, prin care s-au făcut primii paşi pentru fundamentarea învăţământului artistic instituţionalizat.

La Chizătău, în anul 1880, Lucian Şepeţian a instituit un așezământ pentru iniţierea copiilor şi a dirijorilor ţărani români, anticipând demersul lui Ioan Vidu, care va organiza la Lugoj, în 1893, primul său curs de muzică vocală. Ioniţă Şepeţian, un alt vrednic vlăstar al acestei remarcabile familii, a activat ca violonist în Orchestra Tinerimii Universitare Române din Budapesta în anii 1864-1865, în timp ce la Bucureşti, Eduard Wachmann va fonda Orchestra Societăţii Filarmonice abia în 1868.

În anul 1957, autorităţile locale, regionale şi naţionale, preocupate să cultive imaginea şi semnificaţiile unui brand cultural de o covârşitoare semnificaţie, au organizat, la Chizătău, fastuoase manifestări jubiliare, cu prilejul aniversării unui secol de atestare documentară a corului (având ca dată de referință anul aprobării statutului de către Venerabilul Consistoriu din Arad). La iniţiativa lui Nicolae Ursu, cu sprijinul necondiţionat al decidenţilor politici (marcaţi de importanţa demersului strălucitului profesor, compozitor şi folclorist, inhibându­-şi visceralele porniri politicianiste şi achiesând tacit la derularea momentelor aniversare – în plină epocă proletcultistă!), a fost vernisat un muzeu al venerabilei corale, s-a redactat şi publicat un volum omagial (Corul de la Chizătău de Sever Şepeţian), s-a organizat un concurs literar-muzical, sub egida Uniunii Compozitorilor şi a Uniunii Scriitorilor. Nicolae Ursu, o personalitate de o desăvârşită verticalitate morală, impunea, prin atitudinea sa demnă, prin profesionalism – fără a se implica în politică, fără a se ploconi în faţa mai marilor zilei –, respect şi chiar preţuire. Din comitetul de iniţiativă şi juriul de concurs instituite cu acel prilej făceau parte membri din elita şcolii naţionale de muzică: Sabin V. Drăgoi, Tiberiu Brediceanu, Zeno Vancea, Filaret Barbu, George Breazul, Tiberiu Alexandru. Staful activiştilor de partid era trecut pe o listă separată, membrii săi având bunul-simţ de a nu sta, cu orice preţ, în asemenea momente, în capul mesei, lăsând în grija specialiştilor bunul mers al organizării jubileului.

Tot ce a fost clădit în secole de trudă, entuziasm, credinţă, curăţenie sufletească şi dragoste de neam s-a năruit în ceaţa evenimentelor din Decembrie 1989, când un grup de troglodiţi au devalizat Muzeul Corului din Chizătău, sustrăgând, între altele, două cupe de argint, inestimabile obiecte de patrimoniu cu valoare identitară, adevărate mărturii ale vechimii şi continuităţii spiritualităţii româneşti pe aceste meleaguri.

Una dintre cupe a fost acordată corului cu prilejul participării, în 17 septembrie 1882, la marele concurs coral prilejuit de aniversarea unui secol de la declararea Timişoarei oraş liber regesc. Iată cum recepta evenimentul Braun Dezső, un reputat cronicar şi muzicolog maghiar: „Deja la apariţia lui, neprevăzutul şi noutatea îi aduce un promiţător «să trăiască!», ce, după executarea în minunata armonie a corurilor româneşti, se transformă în aplauze furtunoase. Dirijorul, dascăl iscusit, a meritat cu drept cuvânt recunoştinţa publicului şi a fost obligat să apară de două ori pe scenă. Ţinuta demnă a coriştilor cu care s-a prezentat a fost extraordinară”.

Entuziast şi sentimental, deopotrivă mândru, intuind efectul colosal produs asupra publicului germano-maghiar de ţăranii-artişti români, Pavel Rotariu scria, la rândul său: „Corul plugarilor din Chizătău a produs un efect epocal; adică ceva neînchipuibil şi nemaivăzut şi auzit în Timişoara. Deja la apariţia lor în sală au început aplauzele, căci şi exteriorul lor era ceva încântător şi impunător. Cu notele în mână, cu purtare demnă, cutezanţă serioasă, conduşi de preotul lor, Lucian Şepeţian, prezentau un grup pitoresc, încântător, ce a transpus întreaga societate într-un entuziasm nespus. La începutul producţiunii lor, mai mult ca cinci minute au fost nevoiţi să aştepte domolirea aplauzelor ce nu avură fine. Atunci, corul, nemaiputând aştepta, a început piesa «Junimea pariziană» în ton pianissimo. După primele acorduri, tumultul a trecut în altă extremitate: în tăcerea morţii. Nu se mai auzea în public o singură răsuflare. Numai periferiile mai murmurau în şoapte de surprindere: «Schauz nur schauz, was die Walachen kennen!» («Uitaţi-vă, uitaţi-vă numai, ce ştiu valahii!»)”.

Cea de-a doua cupă de argint sustrasă în 1989 a fost acordată Corului din Chizătău ca răsplată pentru obţinerea premiului I, în 1888, la Lugoj, la concursul coral prilejuit de lucrările Adunării Generale a Societăţii pentru Fond de Teatru Român.

Două cupe de argint din vremuri de restrişte pentru fiinţa naţională, două momente glorioase, de fericită şi luminoasă aducere-aminte, două documente inestimabile, care atestă prezenţa urmaşilor vechilor daci pe aceste meleaguri, prilej de meditaţie şi învăţătură pentru reprezentanţii tinerei generaţii.

Constantin-T. STAN

 

 

 

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Fii primul care își dă cu părerea!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.