Tineri lugojeni de excepție: Călin Țîru

Remus V. GIORGIONI

Născut la Lugoj în anul revoluției române, 1989, Călin Țîru este bănățean get-beget (din părinți bănățeni: tata de la Sălbăgel iar mama de la Jdioara); face școala generală și liceul la „Iulia Hașdeu”, apoi absolvă Facultatea de Geografie la UVT Timișoara, în 2016.

După care nu intră în învățământ, cum se întâmplă de obicei,  ci preferă muntele: merge meteorolog la Stația Meteo Cuntu – sub Munții Țarcu. Aceasta atestă că încă de tânăr are propensiuni de montaniard (își începe „activitatea de alpinist” pe la 13 ani).

La Cuntu șef de statie era un bun cunoscut al nostru, Puiu Vasilescu, cu soția sa dna Victoria. Ne aducem aminte că, pe vremea tinerețelor noastre revoluționare am participat verile, la ridicarea cabanei de lemn care va fi (a devenit) viitoarea Stație Meteo, iar cei doi ne-au fost gazde bune. (Din bitumul scurs pe pereți și folosit la izolații, subsemnatul poet a încropit o firmă improvizată pentru cabana în construcție: Cabana „Cântul Cucului”…)

După ce lucrează cinci ani la numita Stație Meteo, din anul 2018, Călin se transferă – în cadrul aceluiași Minister al Apelor Pădurilor și Mediului – la Stația Hidrologică Lugoj (la un an după pensionarea subsemnatului). Unde ajunge coleg cu prietena sa Otilia Petconi, la fel de pasionată ca el în ascensiuni montane.

Otilia, absolventă de Construcții Hidrotehnice este acum șefă la Barajul Surduc, iar tatăl ei – pe care Călin nu l-a cunoscut – a fost șeful Stației Meteo Caransebeș (mama: la Hidro Lugoj).

La ora actuală, șeful Stației Hidrologice Lugoj este Tiberiu Nagy, al cărui tată – fost coleg cu RVG – a fost unul din stâlpii instituției, alături de dl Costescu Cornel. (Am făcut această scurtă trecere în revistă, amintindu-mi meseria mea de bază, care se desfășura mult timp în aer liber.

Mă întâlneam des cu prietenii prin oraș și ei mă întreba: tu n-ai serviciu??… Iar eu de colo: „sunt pe teren”! Și am vrut să fac legătura cu sportul, turismul, pasiunea călătoriilor desfășurateprintre fryumusețuile țării.)

Călin Țîru a fost ultimul președinte al Clubului de turism (alpinism etc.) Concordia – precedenții fiind: ing. Nelu Beraru: cel dintâi, Cristi Stanciu, Marius Iacob și Florin Dorca.

Înființat în anul 1969, Clubul Concordia – despre care noi am scris pe larg într-un articol anterior – și-a desfășurat activitatea în zonă până în anii pandemiei, când s-a închis neoficial. Avea sediul – arhiva și toată documentația – în celebrul subsol al Liceului „Coriolan Brediceanu”.

După cum se știe, inițiativa a fost a unui grup de pasionați de la IURT, IUPS și alte întreprinderi lugojene iar intrarea în legalitate s-a produs peste exact zece ani, cât a durat să se facă documentația clubului; avându-se în vedere și condițiile de trai din comunism, când orice inițiativă „înaltă” era privită cu suspiciune.

După încercări mai ușoare în zona terminală a Munțior Poiana Ruscă, echipele de alpiniști lugojeni au făcut, în 2010, traseul clasic al Carpaților Meridionali: Bușteni – Băile Herculane.

Escalada sportivă. Ciclism și Mountain Bike

Despre activitatea principală – turismul și alpinismul – am tratat într-un articol precedent, când reporterul l-a avut ca interlocutor pe dl inginer Andrei Petruescu.

Scriam atunci că echipa de cățărători era formată din doi, maxim trei alpiniști, iar antrenamentele se făceau pe un perete vertical de cca 20 de metri înălțime, numit „escaladă sportivă” și prevăzut cu dotările necesare, inclusiv cei 30 – 60 m de coardă: coarda fiind legată de ham.

(Cei care au făcut armata la vânători de munte știu ce înseamnă să te cațeri pe un asemenea perete ridicat ca munte artificial în curtea unității).

Iar dacă este să tratăm acum – în linii mari, desigur – despre activitățile de ciclism și Mountain Bike – după același model, se foloseau, alături de cărări naturale aflate în zone de deal și munte, amenajări speciale, după standarde europene: trasee cu cerințe de nivel european, de fapt de la UCI, Uniunea Ciclistă Internațională.

La ciclism, începând cu 1 iunie 1996 – de Ziua Copilului – s-a organizat Cupa „Max Ausnit”, care a durat până în 2017. La inițiativa lui Gabriel Olariu, în cinstea unor nepoți ai celebrului industriaș și senator al României – care tocmai veneau în vizită în România în chiar acea perioadă.

Concursurile se organizau după modele celebre: Tour de la France, dar și Turul României la Ciclism, însă pe trasee mai reduse, delimitate în zonă. De exemplu: la ieșirea din oraș, în dreptul antenelor de telefonie mobilă, până pe drumul spre sate din zonă.

Ultima ediție, cea din 2017 s-a organizat de la Hanul „Ana Lugojana” până la drumul spre Bârna și Pogănești. Iar la Mountain Bike: pe drumul spre Tapia. Tururile ciliste se organizau în două-trei etape, la intervale scurte de timp între ele.

În ce privește ciclismul de „șosea” (sau de asfalt – deosebit de cel montan, desfășurat pe trasee accidentate), acesta a fost dotat cu Cupa „Concordia”; un concurs național cu tradiție și continuitate, care a durat 22 de ediții.

În 2018, toate activele Clubului au fost transferate la Clubul de Ciclism Timișoara, pe plan local nemaifiind îndeplinite condițiile necesare.

Astfel s-a încheiat o activitatea benefică din toate punctele de vedere, care presupunea mișcare în aer liber, în mijlocul naturii, dar și încercări temerare, de genul cățăratului pe pereții montani, înalți și – aproape – verticali.

(De aceea și comparam eu munca de hidrolog/meteorolog cu activitățile sportive!)

Iar la ora actuală, Clubul „Concordia” mai desfășoară o minimă activitate doar pe Internet, în sensul în care foști membri mai fac din inițiativă proprie călătorii montane și afișează fotografii făcute cu aceste ocazii.