Supărarea şi oftatul

MOTTO:
„Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata.” (Feodor Dostoievski)

Societatea românească, intrată într-un derapaj care se vroia controlat la un moment dat, a strivit sub roţi tot ceea ce a mai rămas bun: credinţa în Dumnezeu, iubirea faţă de semenul tău, respectul, dreptatea, ierarhia valorilor, simţul măsurii, bunul simţ, sinceritatea, noţiunea de viitor, fericire, speranţă… (înşiruirea ar mai putea continua, mult şi bine) – şi ceea ce este mult mai grav – starea de normalitate, provocând naţiei cele române o stare mirare firească, pe numele său uluială, perplexitate, derută.

Realitatea care ne înconjoară este de domeniul… irealităţii. Relaţiile dintre oameni s-au alterat grav. S-au schilodit. Cum să nu se-ntâmple aşa ceva, când ţara asta, care mai are puţin şi îşi serbează Centenarul de la o realizare istorică, fără de care nu ştiu ce am fi fost, este condusă de o şleahtă de „neica-nimeni” sau „burtă-verde”? Puşcăriaşi şi puşcăriabili! Sau şi mai bine-spus de nişte analfabeţi funcţionali.

Şi exemple sunt cu duiumul! Ministrul învăţământului, de interne, al agricultrii, ministrul de… apro-ape toate, având-o în frunte pe prim-ministresa, o jalnică marionetă, manevrată de aţele încâlcite, din culisele politicii, de păpuşarul numărul unu al ţării, preşedintele partidului-mamut PSD, nimeni altul decât Liviu Dragnea, cel care ar trebui să fie “şef de sală” la Beciul domnesc, necum în “capul bucatelor”.

Dacă vrei să faci o fotografie României la ora actuală, nu poate fi decât una alb-negru, negru fiind culoarea dominantă. Autostrăzi… „suspendate” (a căror construcţie va începe la Sfântul Aşteaptă), şosele cu gropi şi gropiţe, ce par a fi nişte emoticoane care exprimă starea de bucurie a mecanicilor auto, care vor avea totdeauna ce repara, haite de câini, rasa tomberonezo-boschetaro-maidaneză, care muşcă sau chiar omoară oameni, „vaci nebune”, peste aviare, porcine, spitale vai şi-amar, şcoli fără autorizaţii de funcţionare, cu veceuri aflate în fundul curţii, sau, după caz, în fundul grădinii, păduri decimate, şomaj sau locuri de muncă foarte prost plătite, pensii de toată jalea, dar şi pensii nesimţite, precum sunt cei care şi le-au oferit, salarii mizere, preţuri aproape prohibitive la mai toate produsele, ceea ce face ca diaspora românescă să crească într-un an cât Făt-Frumos într-o zi, violuri, tâlhării, furtişaguri, găinării, dar şi furturi cu „ştaif” comise de escrocii sub acoperire, adică de poiticieni, crime, manele şi… multe altele.

Atunci, când o parte din diasporă revine în ţară, să protesteze, este întâmpinată cu „pulane”, sprayuri, grenade, butelii cu gaze lacrimogene, tunuri cu apă, spre mândria „jăndarilor” care le-au utilizat, toate, dar absolut toate fiind conforme cu normele UE. Şi acestea se-ntâmplă, la început de mileniu trei, într-un stat de drept, membru al NATO şi UE, a cărei preşedinţie va fi preluată de la 1 ianuarie 2019 de către statul acela de drept-strâmb, adică de ROMÂNIA.

Clasa politică (românească) fără clasă trebuie să fie obligată să ia calea canalului cu scursori al istoriei, şi abia atunci se poate afirma că mijesc timid zorii normalităţii. Până atunci, nu ne rămâne decât să fredonăm refrenul unui cântec lăutăresc din repertoriul Romicăi Puceanu: Supărarea şi oftatul, astea două mi-au pus capul! Vai lume,vai!