Constantin-T. STAN
Fiecare om ar vrea să fie, măcar o dată în viață, șef, mai mic sau mai mare: șef de scară, șef de birou, de organizație locală sau regională (la nivel național e mai greu, ca să te cocoțezi acolo trebuind să cotizezi), șef în administrație sau șef de comisie. Unii, deși fără talent, dar perseverenți, ajutați puțin și de Pronie, se pomenesc șefi adjuncți.
Tot e ceva, trăind sentimentul că ești util: dai dispoziții în stânga și în dreapta, trăiești intens satisfacția de a raporta ceva celui mai mare în grad, convoci, câteodată, ședințe și adunări, plimbi tacticos mape cu hârtii, transmiți rapoarte, elaborezi liste și grafice, dezbați teme cu chestiuni arzătoare la ordinea zilei, combați, dai sfaturi dezinteresate, apoi savurezi o cafea și ronțăi un fursec, având conștiința împăcată că ai slujit interesului public.
Uneori, ca să nu creadă lumea că ești mototol, te mai și enervezi și te răstești la subalternii excesiv de harnici și inventivi, care parcă te trezesc din lentoare, din monotonia banală a vieții de birou.
Seara, te privești în oglindă, îți aranjezi freza (sau coafura) și realizezi că Dumnezeu a fost bun cu tine și te-a ridicat cu o treaptă deasupra oamenilor banali, obișnuiți, care doar semnează condica.
Rostești în gând Tatăl nostru și îți faci planuri de viitor, gândindu-te că te afli la doar prima treaptă și că, poate, ceva mai târziu, dacă ai răbdare, crezi în cele sfinte și ai un comportament adecvat, vei ajunge chiar lider.
Vei primi, atunci, sute de adeziuni și cereri de prietenie, mii de mesaje de felicitare pe rețelele de socializare, însoțite de cele mai elocvente emoticoane, care vor exprima atașament și prietenie, iar soția (prietena, amanta) te va mângâia și te va săruta pe frunte.
Aveam, în timpul stagiului militar, un coleg căruia îi ziceam „Lacheul”. Fără să fie rugat, își servea cu zel șefii cu cafele nes migălos frecate, le lustruia cizmele și le peria mantalele, după care, în semn de deplin atașament, dădea conștiincios cu cârpa pe dușumeaua biroului.
Acceptat, din rațiuni practice, pentru servilismul său, era, evident, disprețuit și nu beneficia de niciun favor, fiind privit de superiori cu zîmbete condescendente, ironice, chiar cu compasiune, pentru lipsa de demnitate și slugărnicie.
Nu protesta la apelativul de „lacheu” și nu se supăra, considerându-l, poate, un titlu nobiliar, aristocratic, visându-se un fel de paharnic boieresc. Jalnicul individ nu dorea să devină șef, nici măcar șefuleț, ci răspundea chemărilor lăuntrice ale caracterului său, exersându-și obediența, umilința de etern sclav în fața stăpânului.
Privind în jurul nostru, observăm cu ușurință că rar se întâmplă ca un șef să-și numească consilieri (sau subalterni) care să-l pună în umbră prin inteligență și performanță profesională.
Rezultatele, în general dezastruoase, se văd în administrațiile locale de pretutindeni (cu fericite excepții care nu fac decât să întărească regula), dar și la nivel central.
Bietul român, răbdător și blând, înțelept ca mutele pietre peste care apele, mai mult sau mai puțin învolburate, trec neclintindu-le, trebuie să suporte eroic toanele și deciziile unor demnitari cu studii precare și performanțe îndoielnice. Un text publicat într-un periodic interbelic craiovean („Protestarea”) rezonează, uimitor, cu starea de fapt actuală din societatea românească:
„În regnul animal sunt anumiți indivizi care, din cauza unor condițiuni neprielnice, nu-și pot dezvolta normal organele caracteristice speciei. Aceste stârpituri, din punct de vedere anatomic, există și în domeniul moral. Ratații, niciodată nu vor conveni că sunt incapabili să zămislească ceva original.
De aceea, dacă nu pot atrage atențiunea printr-un talent deosebit, caută funcțiuni de comandă, unde să arate cât sunt de grozavi: fie țipând, fie legându-se de om din senin. La cazarmă, stârpitura, cum înaintează în grad, face mizerii fără motiv subalternilor, pentru că și ei i s-a făcut când era în situațiunea lor.
La școală, terorizează copiii, care nu i se pot opune. Cel mai interesant caz este însă cu stârpitura care are un stăpân. Pe măsură ce stăpânul e mai de treabă, stârpitura devine mai veninoasă, deoarece nu poate mușca. Să te ferească Dumnezeu să plece stăpânul și să rămână singură de capul ei.
Va țipa prin piețe publice, pe oriunde este o aglomerație de oameni, ca să răzbune anii de anonimat în care a trăit. Stârpitura, cu barbă sau fără, se zbate, se căznește, doar-doar va lua-o cineva în serios. Stăpâniți-vă râsul: trece histrionul gălăgiei, al zurgălăilor, al clopotelor care vestesc uscăciunea unui suflet ce se dă în spectacol, să uimească lumea că nu s-a irosit în neființă! Mai curând, compătimiți-l, deoarece el a reprezentat ceva când n-a existat, iar acum vrea să însemne mare lucru, fără să observe că nu mai există”.
Foto: ziuaconstanta.ro
Lasă un răspuns