Constantin-T. STAN
Bună ziua! O sintagmă aparent banală, uzitată zilnic de milioane de ori în sute de graiuri, pe întreg mapamondul, dar încărcată de ancestrale și profunde înțelesuri și simboluri. Un fel de parolă care te definește ca membru al unei comunități și îți oferă dreptul (privilegiul) de a interfera cu semenii, ca un prim pas în inițierea unui dialog sau a unei relații sociale. În anumite situații conflictuale, mai minore sau mai grave, e recomandabil, după cum ne îndeamnă înțelepciunea populară, să rămână loc măcar pentru un simplu și impersonal bună ziua.
Din păcate, ura, intoleranța, zavistia, invidia, gelozia și, în general, toate tarele cu care ne-a blagoslovit Lucifer, îngerul răzvrătit și lepădat de Pronie pe Pământ printre păcătoșii muritori, nu lasă loc, în numeroase cazuri, nici măcar pentru un creștinesc salut, ca posibilă premisă pentru o viitoare împăcare.
Oamenii își mai adresează, ca formulă de salut, și „sănătate” sau „pace”, corespondente românești ale tradiționalelor și arhaicelor „șalom alehem” sau „salam aleikum”. Pentru numeroși creștini, cuvântul „pace” reprezintă chintesența modului de a te adresa semenului sau, în general, trecătorului, și e folosit în mod curent. Aflați în grădină sau pe ogor, megieșii bănățeni se salută cu o frumoasă și pitorească formulă îndătinată din vremuri imemorabile: „Bun lucru!”,
salut, dar și îndemn pentru trudnica muncă a câmpului.
Pentru oamenii de la oraș, lucrurile se complică. Mixajul de etnii, confesiuni, preocupări, interese și atitudini gene-
rate de nivelul educațional, școlar și familial, oferă exem-ple atipice, de multe ori stranii. Astăzi, numeroși tineri, dar și adulți (unii cu instrucție universitară!) te blagoslovesc, aruncându-ți, în zeflemea, un dur, vulgar și aproape grotesc „Bună!”. Nici nu știi cum să procedezi în astfel de situații, când un individ despre care aveai așteptări îți slobozește un asemenea salut. Întâmpinat cu această primitivă și in-fantilă formulă, „Bună!”, un prieten a găsit, instantaneu, cu spontaneitate, răspunsul adecvat și cuvenit, adăugând cuvântul lipsă: „Ziua!”, lăsându-l perplex pe imberbul și trogloditul cetățean. Mai târziu, tinerii vor simți pe pielea lor efectele impoliteții și vulgarității, cuprinse în semantica unui asemena golănesc salut. Ajunși în fața unei comisii școlare sau aflați în ipostaza unui interviu pentru obținerea unei slujbe, vor înțelege că viața nu este un maidan, trebuind să te manifești, în anumite situații, civilizat, respectând normele sociale și comportându-te cu un minim respect și politețe.
Am întâlnit și personaje care, atunci când le intersectai, mormăiau, bâiguiau, aproape neinteligibil, imperceptibil, o vagă idée de salut. Cândva oameni obișnuiți, care zâmbeau și, eventual, îți întindeau mâna, salutându-te cu condescendență, ajunși la un anumit nivel social sau standard profesional și simțindu-se, ierarhic, deasupra ta, ajunseseră să te considere un personaj insignifiant, nedemn pentru a-și răci gura fie și cu o silabă. O fostă consilieră, adoptată, cu ani în urmă, într-o poziție importantă în ad-ministrația locală, care își manifestase, înainte de promovare, veleitățile artistice (modeste) sub nimbul Thaliei, nu își mai saluta și îmbrățișa colegii de scenă așa cum o făcea pe vremea când împărtășeau aceleași idealuri.
O întâmplare, petrecută în anii de liceu, m-a marcat și mi-a rămas fixată în memorie. Seara, pe la ora 21.30, pedagogul a venit, ca de obicei, în dormitorul căminului (unde viețuiam, înghesuiți ca sardelele, vreo 30 de suflete), să dea stingerea. Rostind urarea „Noapte bună!”, a stins lumina și a dat să plece. Un coleg mai răsărit (poreclit „Calu”), neputându-se stăpâni, îmboldit, poate, de Michiduță, a răspuns la salut, hâtru, cu o sfântă naivitate, bâiguind un neașteptat răspuns: „Bună noapte!” Urarea adolescentului (colegul era etnic maghiar, iar în limba lui Petőfi, la fel ca și în alte graiuri europene, topica e inversată) a fost percepută însă ca o impardonabilă ofensă, o jignitoare cutezanță, pedagogul, aprins de o mânie animalică, năpustindu-se, cuprins de turbare, asupra imprudentului și novicelui tânăr și aplicându-i o zdravănă corecție.
Întâmplarea îmi amintește de o secvență din Cel mai iubit dintre pământeni, când milițianul care ponta deținuții, neștiind să citească un număr format din mai multe cifre, se năpustise asupra unui deținut, cuprins de o stalinistă, revoluționară ură de clasă. Intelectualul, înveșmântat în straie vărgate, care atentase la imobilismul neuronilor săi, ruginiți în materia cenușie care sălășluia, uitată, în cerebelul său, lăsat de Dumnzeu doar ca podoabă, reușise să-l scoată din minți și să-i activeze pornirile atavice.
O imagine aproape anecdotică ni s-a transmis din interbelic, când, zice-se, Ferdinand Întregitorul obișnuia să salute doar prin întinderea unor degete, potrivit impor-tanței personajului. Un deget pentru poporenii de rând, două pentru cei mai răsăriți, trei pentru demnitari și așa mai departe. Întreaga mână întinsă se cuvenea, se pare, doar pentru anumite capete încoronate.
În viață, lucrurile se petrec aidoma întîmplărilor povestite de Ion Creangă în Povestea porcului. Dacă vrei să-ți meargă bine, trebuie să ai inima curată și deschisă și să știi cum să i te adresezi celui din preajma ta. Bâtând la ușa chiliei Sfintei Miercuri, în căutarea Mânăstirii de Tămâie, fiicei de împărat i s-a deschis ușa doar cu o condiție: „De eşti om bun, aproape de chilioara mea; iară de eşti om rău, departe de pe locurile aceste, că am o căţea cu dinţii de oţel şi, de i-oiu da drumul, te face mii şi fărâme!”
Lasă un răspuns