Prioritățile Lugojului, orașul muzicii / „Prin noi înșine!”

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Constantin-T. STAN 

Câteva sintagme, consacrate de-a lungul ultimului secol, aveau să definească profilul urban al unor importante citadele românești: Mica Vienă (Timișoara) și Micul Paris, București, capitală a Principatelor Unite din 1862. Sintagmele amintite exprimau o mentalitate retrogradă, inoculată românilor secole de-a rândul, de a fi docilii supuși ai unor imperii, regate sau culturi. Un adevărat complex de inferioritate, nedrept și neproductiv, care ne-a transformat într-o provincie oarecare, la margine de Imperiu.

În fond, care e chintesența, ca structură, a Uniunii Europene? Un imperiu contemporan construit pe principii economico-administrative mai subtile, clamând și chiar oferind tentații, dar și beneficii materiale și spirituale: prosperitate și ingredientele unei civilizații de tip occidental. Am fi preferat însă să se vorbească despre Marea Timișoară (iar un târg din Austria sau Germania să se autointituleze, în semn de profundă admirație, Mica Timișoară) și Marele București (prin simetrie, locuitorii unui oraș din Uniunea Europeană, fermecați de șarmul așezării valahe, să adopte, în anumite împrejurări, și denumirea de Micul București).

În fosta cetate a Timișoarei, aidoma celorlalte importante așezări bănățene și transilvane, românii erau tolerați, iar seara, când urmau să se închide porțile, erau obligați să părăsească orașul. În urbea de pe Bega, românii reprezentau o infimă minoritate (e drept, extrem de activă pe plan social și cultural), concentrată în cartierul Fabric, unde, în vechea sală „Tigru”, se organizau marile manifestări și emulații culturale. Ne-am bucura ca membrii comitetului sub egida căruia se pregătește preluarea de către vechiul burg regal a titlului de capitală culturală europeană să se gândească și la vechile tradiții ale românilor, cei mai vechi locuitori ai ținutului.

La Lugoj, lucrurile stăteau altfel. Aici erau concentrate entități habitaționale, în proporții numerice relativ egale, reprezentând cu adevărat spiritul ținutului Banatului: români (e drept, indigeni majoritari) și, din partea alogenilor, așezați în special după colonizările inițiate după anul 1718, maghiari, germani, evrei, boemieni, lorieni, alsacieni și chiar armeni, italieni și spanioli. Lugojul, un spațiu mirific sub aspect cultural, se poate constitui într-un reper, un etalon pentru alte așezări din Uniunea Europeană, care să se străduiască să preia modelul unui oraș de un inefabil farmec arhitectural, potențat de o antrenantă viață culturală, dominată de vraja Euterpei.

Actuala Primărie lugojeană (în fostul sediu își desfășoară astăzi activitatea Poliția) este situată într-un perimetru cu adevărat sacru. În apropiere, fosta Prefectură, străjuită de „Soldatul cu pușcă”, își etalează monumentalitatea, amintindu-ne de vremurile de glorie ale Lugojului, fostă capitală de comitat și județ (Caraș, Caraș-Severin, Severin). Tristă, mutilată, își cere înapoiate statuile care o flancau, așteaptă răbdătoare aroma și armonia unor aranjamente florale care să o cuprindă ca un brâu tricolor și, nu în ultimul rând, montarea pe fațada sa a unor însemne care să transmită lugojenilor sentimental tonic al unor luminoase timpuri revolute. Câți dintre tinerii lugojeni au auzit, astăzi, de Titus Olariu, fost prefect al Lugojului, doctor în Drept, ofițer de aviație, solist (bariton) la Teatrul Saxon de Stat din Dresda, membru fondator al Operei Române din Cluj?

Corpul vechi al Liceului „Iulia Hasdeu”, fostul Hotel „Concordia”, înălțat la sfârșitul secolului al XIX-lea la inițiativa lui Coriolan Brediceanu (acolo erau adăpostite principalele instituții culturale ale românilor lugojeni, între care Casina Română și vestita Masă a Poganilor), martor al măreței serbări prilejuite de aderarea Banatului la ASTRA (1896), tânjește de ani buni după bunăvoința unor edili inimoși și sensibili la istoria națională, pentru a transmite localnicilor, dar și turiștilor, prin inscripționarea unor plăci memoriale reprezentative, fascinanta memorie a locului.

În imediata vecinătate, în fața Școlii „Filaret Barbu”, statuia lui Eftimie Murgu (fost deputat dietal de Lugoj, Făget și Oravița), înnegrită de trecerea anilor, dar și de balcanica nepăsare, este dăruită, din când în când, cu binemeritate jerbe de către oameni și instituții care, din fericire, nu au căzut pradă amneziei. Peste drum, acolo unde se află în prezent o terasă, a fost demolată, cu câteva decenii în urmă, o căsuță modestă în care a locuit episodic fondatorul învățământului filozofic românesc (la Academia Mihăileană din Iași), precursorul etnomuzicologiei românești, vajnicul pașoptist, prezent, ca orator, cu o revoluționară petiție, la marea adunare organizată, în 1848, pe Câmpul Libertății. Locul ar trebui cinstit și amenajat, iar evenimentele readuse în memoria lugojenilor și turiștilor.

„Prin noi înșine”, celebra deviză economică liberală din interbelic ar trebui aplicată, în împrejurările actuale, în Lugojul contemporan. Să ne impunem propriile valori și să preluăm, cu discernământ, doar ceea ce e compatibil cu tradițiile și spiritualitatea locului. Să ne străduim să fim – prin performanță economică, armonie socială, estetic ambiental urban, dar, mai cu seamă, prin anvergură culturală – în sincronie cu Europa civilizată și să devenim etalon pentru alte comunități.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.