Prioritățile Lugojului, orașul muzicii (3) / Corul „Ion Vidu” – neprețuita comoară lăsată moștenire de vrednici înaintași

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

În ultimele săptămâni, tot mai mulți lugojeni și-au exprimat, prin intermediul rețelelor de socializare, preocuparea și îngrijorarea pentru soarta Corului „Ion Vidu”. Așa cum se întâmplă și în contextul pandemiei, când numeroși amatori, dar și profesioniști, se erijează în deținătorii panaceului, au apărut numeroase comentarii: unele pripite, încropite după ureche, fantezist, lăutărește, cu un străveziu iz politic, altele, ce-i drept mai meșteșugite, dar marcate de anumite parti-pris-uri. Evident, am citit și opinii la obiect, venite, cu bună-credință, din partea unor cunoscători ai fenomenului coral, vechi și mai noi coriști, dar și iubitori ai muzicii, oameni cu bun-simț.

Activez de patru decenii în corul emblemă al Lugojului și al țării, cu un bun renume internațional câștigat după mai bine de două secole de neîntreruptă emulație pe importante scene de concert românești și europene, un adevărat ambasador al României. M-am implicat în promovarea jubileului bicentenar din 2010, când aproape niciun reprezentant al administrației locale nu a rezonat la epocala aniversare a celei mai vechi corale din spațiul românesc. Am publicat articole în presa locală, zonală și națională, am suferit în fața impasibilității celor îndrituiți să onoreze cultura, dar m-am simțit extrem de singur. Cu câteva excepții, n-am fost acompaniat, în scris sau măcar verbal, de voci care să susțină un demers cu semnificații epocale. Eu și Simion Dănilă, magistrul de la Belinț, universitarul fără catedră și doctorul fără diplomă (cum l-am numit eu în semn de profundă apreciere pentru excepționala sa operă), ne-am străduit să urnim Comisia de cultură a Camerei Deputaților, pentru a-i determina pe blazații funcționari să trimită, într-un târziu, o diplomă de excelență pe adresa Casei de Cultură.

Nimeni n-a protestat, nimeni nu s-a simțit rănit în adâncul ființei în fața indiferenței manifestate față de un simbol identitar. Pe vremea regimului comunist, cei care dețineau pârghiile puterii, din anumite rațiuni propagandistice, dar și pentru că aveau subordonați care se pricepeau în domeniu au decernat Casei de Cultură, dirijorului și coriștilor cele mai înalte distincții. Astăzi, se pare că sunt mulți nepricepuți care se ocupă de destinul culturii, lefegii care privesc cu dispreț la moștenirea culturală muzicală pornită de jos, de la opincă, din sfânta străduință a preotului și a învățătorului în modestele și, de multe ori, neștiutele locuri în care au viețuit și activat. Aștept și acum, din partea regimurilor postdecembriste, un semn de apreciere, recunoaștere și recunoștință față de o instituție care a jucat un rol excepțional în istoria românilor.

În 2010, la momentul aniversar evocat, am publicat monografia corului, iar în 2018, la ceasul jubiliar al centenarului Unirii, am lansat un volum dedicat lui Ioan Vidu, „doinitorul Marii Uniri”, cum l-am „alintat” eu, cu cea mai profundă venerație. Nu s-au înghesuit prea mulți lugojeni, dintre cei ce astăzi sunt vocali, să frunzărească paginile celor două volume, care i-ar fi ajutat să desțelenească măcar parțial un orizont cultural adeseori alterat, mai cu seamă după confuzele evenimente din 1989.

În actuala dispută, cred că adevărul se află undeva la mijloc. Pentru a-mi clarifica și eu unele dileme, aștept ca cei ce se ocupă de destinul culturii lugojene să inițieze cu celeritate un demers vizând cinstirea bătrânului cor din partea celor mai înalte autorități naționale și declararea sa, aidoma „Madrigalului”, bun spiritual universal al UNESCO.

Constantin-T. STAN

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.