Remus V. GIORGIONI
Este una dintre cele mai vechi şi monumentale clădiri de pe raza municipiului Lugoj, piatra de temelie fiind pusă undeva prin anii 1680-1700 – cel mai târziu la început de secol XVIII. Este o clădire sub formă de L (cu latura lungă spre strada 20 Decembrie), cu pivniţe boltite, numai bune pentru păstrarea butoaielor cu vin şi o galerie cu arcade spre curte. Dar Hanul Poştei este o legendă „vie” a orașului, legendă urbană: o însufleţesc numeroasele zvonuri istorice care răzbat dincolo de cortina timpului înspre noi.
Dacă este vorba de un han al Poştei, se poate deduce uşor că aici era locul de popas unde se schimbau caii poştalioanelor. Vehicule cu tracţiune… băligoasă, acestea erau diligenţele care transportau călători pe distanţe lungi, dar (în „portbagaj”) şi sacii poştali. Poştalionul era mijlocul de transport în comun pe vremea când nu se răspândiseră încă la scară largă trenurile şi omni(auto)buzele. Caii trebuiau schimbaţi tot la cca 15 km, astfel încât Hanul Poştei lugojene era o staţie intermediară între Traian Vuia şi Belinţ. Următoarea fiind pe undeva pe la Reacaş sau Ghiroda: în orice caz, înainte de Timişoara.
Dar căruţele acestea poştale presupuneau şi personal auxiliar: surugii (vizitii) şi manipulanţi. Iar aceştia, oameni fiind, trebuia să se restaureze, adică să-şi refacă forţele (de aici cuvântul „resturant”). Aşa că vestitul han, ca loc de popas, trebuia să fie dublat de o ospătărie, de unde și denumirea „Birtul Poştei”. Că localul mai primea şi alţi oaspeţi în afară de călători şi poştaşi, este fără doar şi poate. Aici poposea adesea, cu diverse treburi politice, sociale, comunitare şi tribunul bănăţan Coriolan Brediceanu.
Se vorbeşte că – ce vreţi: istoria are şi ea fabricile ei de zvonuri! – pe aici ar fi trecut şi marele Mihai Viteazul, într-un scurt popas vilegiaturistic. De asemenea (o ştire mai sigură), mitropolitul Ardealului, Andrei Şaguna, în desele sale drumuri spre Viena, cu treburi la Împărăţie, alesese Hanul nostru ca loc de întâlnire cu fruntaşii lugojeni ai vieţii social-politice. Avea şi un motiv de suflet: protopopul Lugojului, Ioan Marcu, îi fusese coleg. Dar să vedem care au fost reperele istorice ale acestei clădiri legendare. După toate probabilităţile (mai multe încercări arhitectonice – fapt care o apropie de Biserica „Sfântul Nicolae”), se pare că edificiul stă în picioare în forma actuală din anul 1726.
După 250 de ani: schimbarea destinaţiei
Este şi anul ultimei restaurări a Bisericii-mănăstire amintite – din care a mai rămas în picioare doar vestitul Turn „Sf. Nicolae”; mănăstire ctitorită prin anul 1500. Turnul, punct de reper şi în zilele noastre, pe care în veacul al XVII-lea s-a aşezat portretul sfântului, se distinge şi printr-o inscripţie în limba latină a ctitorului Ioan Raţ: „Re aedificata haec ecclesia… (urmează numele complet al acelui „supremum praefectum”), Anno Domini 1726, die 19 a Junii”). Este vorba, aşadar, de administratorul-şef al districtelor Lugoj, Caransebeş, Lipova.
Un alt amănunt semnificativ, cu valoare de eveniment istoric: în luna iunie a anului 1848 (anul revoluţiilor burghezo-democratice), în sala mare a Hanului Poştei, sală de conferinţe şi întruniri, s-a desfăşurat şedinţa de pregătire a Marii Adunări de pe Câmpul Libertăţii; – al Lugojului, fiindcă cititorii noştri au auzit şi de Câmpia Libertăţii de la Blaj…, care este altceva; sau acelaşi lucru, dar la nivel mai înalt. De asemenea, cum poganii lugojeni, despre care am tratat cu alte prilejuri, aveau locurile lor fixe de întâlnire, la fel și reprezentanţii breslelor au găsit în Hanul Poştei un loc potrivit şi favorit de întrunire. Iar întâlnirile lor periodice, începute în aceeaşi sală mare a Hanului, se încheiau de bună seamă cu banchetele din sala Birtului.
Fondată (în forma actuală) în 1726, după 250 de ani – fără unul – clădirea a suferit o totală restaurare, schimbându-şi între timp şi destinaţia: din loc de poposire, ea devine sediu parohial, al Parohiei şi Protopopiatului. La etaj s-a încropit un mic muzeu – Colecţia de Artă Eclesiastică – , care cuprinde 400 de exponate. Cu diferite ocazii, expoziţia poate fi vizitată şi la faţa locului, mai cu seamă de lugojeni/bănăţeni „nostalgici”: cei expatriaţi de voie sau de nevoie, care duc dorul locurilor de acasă. Reporterul însuşi s-a bucurat şi a profitat de un prilej nimerit când, însoţit de părintele Cerbu-senior, a vizitat expoziţia.
Am întâlnit acolo tablouri de ierarhi şi de personaje biblice, cum ar fi „Judecata lui Solomon”; icoane pe sticlă, provenite din bisericile cele mai vechi din zonă: bisericile de lemn din zona Făgetului. De asemenea, tipărituri vechi în limba slavonă: Biblii şi evangheliare. Două sfeşnice imense, de peste un metru înălţime şi bogat ornamentate, care vor fi străjuit cândva în vreo biserică uşile împărăteşti. Iar ca o curiozitate a mini-muzeului: alături de numeroase obiecte de cult, într-un colţ, tronează scaunul din biserică al lui Ion Vidu. Cel pe care se odihnea marele muzician după ce dădea tonul vreunui cântec bisericesc pentru corul din strana bisericii Adormirea Maicii Domnului.
Poşta veche (şi Telefoanele)
Înainte de construirea şi darea în folosinţă – la întâi iulie 1968 – a clădirii actuale (având pe latura stângă faimosul Bloc al Poştei), Poşta lugojeană – şi Telefoanele – funcţionau, de prin anul 1914, împreună, în clădirea actuală a Bibliotecii municipale. Cam pe aliniamentul birourilor de astăzi ale doamnelor bibliotecare se aflau cele şase ghişee pentru deservirea populaţiei. Iar pe peretele din stânga – cabinele telefonice, la început doar două. Solicitanţii de convorbiri telefonice interurbane erau anunţaţi (după vreo oră-două de aşteptare) că li se făcuse legătura: „Bucureşti, cabina unu!”; „Braşov, cabina doi”; ş.a.m.d. Aşa era pe atunci, când nu existau telefoanele fără fir de astăzi…
Am putut afla unele amănunte preţioase legate de poştă şi telefoane de la dna Edith Weimer, care a muncit 29 de ani în domeniu: 11 ani (între 1957 – 68) în Poşta Veche, iar restul până în anul 1968 în clădirea nouă. La ora actuală, dna Edith – mătuşa colegei noastre Adriana Weimer – locuieşte în Germania. Prin anii 1930-40 ai secolului trecut exista o singură centrală telefonică veche şi patru telefoniste; iar la un moment dat telefoanele s-au mutat în casa Schoenborn – viitorul sediu al Magazinului Gostat. Prin 1944 a fost o discuţie legată de instalarea Telefoanelor în Casa Verteş (Electricele de astăzi); dar n-au căzut de acord românii neaoşi: aceasta se afla în Lugojul German!
În noul sediu, telefoanele beneficiau tot de o singură centrală, manuală, iar după mutarea la sediul actual, au putut avea o centrală urbană automată şi 800 de abonaţi, care mai apoi au crescut la peste o mie. La un moment dat, existau 11 centrale urbane şi patru interurbane. Birourile se aflau la etajul clădirii. (Continuare în nr. viitor)
Urmărește-ne pe Telegram și Google News
Lasă un răspuns