Placa memorială Dimitrie Stan, Conservatorul din Lugoj și Societatea Filarmonică

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Constantin-T. STAN

Acum 15 ani, în sala festivă a Școlii de Artă, un grup de oameni de cultură lugojeni îl omagiau pe Dimitrie Stan, un adevărat apostol local, cel căruia lugojenii îi datorează existența instituției, urmașa vechiului Conservator.

Providențial dirijor al bisecularei Reuniuni Române de Cântări și Muzică (preluase bagheta de la Filaret Barbu), D. Stan a desfășurat și o prodigioasă activitate didactică la Liceul „Coriolan Brediceanu” (un adevărat templu al învățământului românesc, care purta aura unei instituții academice), la Conservator, așezământul pe care îl păstorea, mai apoi la Institutul Pedagogic din Timișoara, strămoșul actualei Facultăți de Muzică.

Între timp, în nefasta perioadă proletcultistă, denumirea instituției lugojene își schimbase titulatura din Conservator în Școală Populară. Firesc ar fi fost ca, după Decembrie 1989, venerabilului Conservator lugojean (fondat în 1929, aflat sub direcția lui Vidu, Filaret Barbu, Dimitrie Stan și, mai aproape de zilele noastre, Remus Tașcău) să i se atribuie vechea denumire, așa cum, în diferite domenii, s-a apelat la nomenclatorul termenilor utilizați în interbelic. Pentru a opera însă o reformă reală e imperios necesară cunoașterea trecutului și a personalităților care l-au definit (prin apelul la literatura de specialitate) și consultarea celor competenți în domeniu. Altfel, comentăm și imaginăm reforme aidoma chibiților de la Ceasul Electric. Oameni onorabili, pe care îi respectăm, însă, în general, fără prea multă știință de carte.

În 2006 lansasem o carte-omagiu (Centenar Dimitrie Stan. Un cântec străbate lumea), prin care mă străduiam, alături de regretații Dorina Mărgineanțu și Gheorghe Luchescu, prestigioși coautori, să-l readuc în conștiința publică pe Dimitrie Stan, un nume care ar trebui să străjuiască peren într-un panteon al personalităților lugojene. Prin perfida uitare, care ne pândește la fiecare pas, riscăm să lăsăm pradă colbului uitării lumina unor vremuri apuse. Contemporanii, învățăceii care traversează un sistem educațional din ce în ce mai virusat, vor ajunge să nu-și mai cunoască și să-și prețuiască originile, părinții spirituali.

Atunci, în 2006, s-a montat, într-un cadru festiv, o placă memorială, s-au rostit emoționante alocuțiuni, iar numele muzicianului lugojean a fost atribuit instituției pe care o păstorise cu atâta devotament într-o perioadă istorică dificilă. În mod surprinzător, în urmă cu câțiva ani, la nivel administrativ, s-au generat discuții privind o așa-zisă reformă a instituției. Se vorbea despre renovare și comasare, fiind elaborat și un proiect în acest sens.

Potrivit unei tradiții adânc înrădăcinate în mentalitatea celor ce conduc, vremelnic, destinele unei comunități, nu știu ca decidenții să se fi consultat cu adevărații oameni de cultură și specialiști (autentici, nu de casă), cu cei ce și-au certificat competențele prin opere (cărți, studii, proiecte finalizate în varii domenii destinate comunității, premii naționale și internaționale). Oameni cu care ai stat la masă și cu care te-ai salutat prietenește devin dintr-o dată, după ce Dumnezeu le-a oferit, ex abrupto, o banală funcție, atoateștiutori, te salută printr-o abia schițată grimasă, nu-ți mai întind mâna cu căldura cu care te întâmpinau cândva, își dau cu părerea în toate cele și-și pierd vremea cu fel de fel de personaje ciudate, chiar caragialești, unse însă politic, aflate în sferele rarefiate ale politichiei.

Sub imperiul acestor metamorfoze (care duc cu gândul la nuvelistica lui Kafka), placa care-l omagia pe Dimitrie Stan a dispărut (trebuie să remarcăm că, între timp, a reapărut), iar instituției i s-a atribuit o altă denumire. Noua denumire, Remus Tașcău, era onorantă și chiar dragă mie, ca fost colaborator și prieten al marelui dispărut. Dar nu cinstești o personalitate ștergând, nepăsător, cu buretele un alt nume important din istoria culturală a urbei.

În concluzie, ca muzicolog cu competențe certificate, îmi dau și eu cu părerea despre ceea ce ar trebui să devină instituția în cauză. Pentru a respecta tradiția, instituția ar trebui să redevină Conservator, așa cum a rămas în conștiința mai vechilor lugojeni, urmașii Anei Lugojana. Interiorul, compartimentat și dotat cu piane și alte instrumente. Aici au predat și au învățat corifei ai artei pedagogice și interpretative. Să-i amintim doar pe Clara Peia (fostul edil-șef a refuzat să înmâneze o diplomă omagială, post-mortem, urmașilor marii profesoare, considerând că nu e un nume important). Fiind propunerea mea, iar eu nefăcând parte din anturajul „oamenilor de cultură”, evident că nu a fost luată în seamă.

Și, nu în ultimul rând, reînființarea Societății Filarmonice, în cadrul căreia, în vremurile senine de altădată, își desfășura activitatea Corul „Ion Vidu”, Orchestra Filarmonică (care interpreta simfonii de Haydn, Mozart și Beethoven, dar și opusuri de George Enescu, iar Clara Peia încânta audiența cu Imperialul titanului de la Bonn) și un cvartet instrumental, în care, la vioara I, se afla Dimitrie Petrescu Tocineanu, ofițerul-muzician, fondatorul, în 1927, al Societății Filarmonice. Abia atunci ar fi un semnal, poate timid la început, că citadela noastră aspiră din nou la titlul neoficial de capitală culturală. Evident, a românilor bănățeni. Oricât am fi noi, lugojenii, de făloși și mândri de „țoalele” noastre, trebuie să admitem că Timișoara, metropola, era capitala culturală de facto a Banatului, unde se desfășurau marile evenimente culturale.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.