Parcul Poștei: Oaza absurdului istoric din Lugoj

Augustin BERCEAN

Parcul Poștei din Lugoj, o mică oază care probabil s-a dorit solemnă și încărcată de semnificații, oferă, din păcate, un spectacol tragi-comic de neegalat. În centrul acestei povești – care, dacă n-ar fi adevărată, ar părea o farsă elaborată – se află busturile lui Mihai Viteazul și Traian Vuia. Două figuri istorice emblematice pentru poporul român care, deși ar avea atât de multe să-și spună, sunt condamnate să-și

Mihai Viteazul și Traian Vuia, Dialogul imposibil

Bustul lui Mihai Viteazul, instalat într-un loc care simbolizează Centenarul Marii Uniri, privește undeva în depărtare, spre o ruină de clădire, probabil un simbol involuntar al idealurilor prăbușite.

În spatele său, bănățanul nostru, Traian Vuia, realizatorul primului zbor mecanic din lume și unionistul convins, stă nemișcat, contemplând ceea ce pare a fi dezamăgirea eternă a visătorului care a descoperit că realitatea e mai grea decât orice zbor.

Această poziționare este, fără îndoială, cea mai bună metaforă pentru relația românilor cu propria istorie: idealuri mărețe, lipsite de comunicare, și dezamăgiri așezate strategic la umbră.

Să ne imaginăm scena: Mihai Viteazul, simbol al primei încercări de unire a românilor, pare să spună „Mi-am făcut partea mea, mai departe vă descurcați singuri!”; iar Traian Vuia, cel care a luptat pentru unirea Banatului cu România, îi răspunde în tăcere: „Serios? Pentru asta am luptat eu?”

Istoria, spectacol al ironiei

Pe de o parte, îl avem pe Mihai Viteazul, visătorul de uniri trecătoare.

Pe de altă parte, îl avem pe Traian Vuia, care a crezut într-un ideal de durată, doar pentru a scrie mai târziu texte amare despre corupția și nedreptățile din România Mare.

Și, peste toate acestea, avem un spațiu care reflectă ironia istoriei: visurile și dezamăgirile unei națiuni care încă încearcă să se înțeleagă.

Cine a decis asta? Cine a hotărât această poziționare absurdă a celor două busturi? Niște funcționari foarte grăbiți să termine un proiect pe hârtie, că se apropia ora de plecare? Care ar fi ideea? Mihai Viteazul să privească spre viitor, în timp ce Traian Vuia să contemple trecutul? Nu îmi dau seama. Cert este că s-a obținut un simbol al nearmoniei: două valori ale istoriei românilor, care ar trebui să fie pe aceeași lungime de undă, dar care nu reușesc nici măcar să-și vadă fețele…

Parcul Poștei, Muzeul absurdului

Când mai ajungeți vreodată în Parcul Poștei din Lugoj, opriți-vă câteva minute și contemplați această scenă.

Este o lecție despre cum idealurile mari se transformă adesea în ironii istorice. Este, în același timp, un monument involuntar al absurdului și un memento amar al dificultăților construirii unui stat modern.

Să sperăm că într-un viitor nu foarte îndepărtat cineva va reuși să poziți-oneze busturile în așa fel încât Mihai Viteazul și Traian Vuia să aibă, măcar simbolic, un dialog. Până atunci, Parcul Poștei rămâne un loc al unui absurd istoric, sper eu, involuntar, într-un oraș care a fost cândva „capitala spirituală a Banatului”…

P.S. (1) Ideea acestui articol mă „bântuie” demult, chiar din 2018, anul Centenarului Marii Uniri. Atunci a fost amplasat bustul lui Mihai Viteazul în această poziție în Parcul Poștei, unde exista deja cel al lui Traian Vuia. Am tot sperat că poate vor mai observa și alții această anomalie și că cei îndreptățiți să o facă, o vor remedia. Dar n-a fost să fie. Să sperăm de-acum încolo…

P.S. (2) Articolul nu are nicio legătură cu manifestările organizate de lugojeni la 24 ianuarie 2025. „Mica Unire” este un eveniment important al istoriei României și trebuie omagiat și respectat ca atare. De asemenea, Mihai Viteazul este un reper important în ideea de unitate a poporului român. Existența unui bust al său în Lugoj este de apreciat.