Constantin-T. STAN

Recent, în ajun de Prier, pașii m-au purtat prin centrul Timișoarei (oraș al adolescenței mele școlare), metropola bănățeană ce a purtat, în 2023, stindardul de capitală culturală europeană.

Mi-am exprimat, la momentul potrivit, opinia privind spectacolele inaugurale, pe care le-am receptat ca pe un major eșec: nevalorificarea valorilor culturale autohtone (folclor, dar și muzică nouă și cultă), amnezia în cazul unor personalități locale cu anvergură internațională care au fost ignorate.

Pe parcurs, managerii de proiect (care au renunțat cu atâta ușurință la indispensabilele servicii ale lui Ioan Holender, genialul manager) au mai dres busuiocul: concerte selecte pe scenele principalelor instituții muzicale (Operă și Filarmonică), unde managerii s-au străduit și chiar au reușit, în multe cazuri, să confere valoare și originalitate unor manifestări deschise publicului larg european.

În această privință, Muzeul de Artă a întrecut orice așteptări, oferind pretențiosului public timișorean, dar și oaspeților de pe alte meridiane (prezenți în număr record), o selectă întâlnire cu creația lui Constantin Brâncuși, părintele artelor vizuale moderne.

Am regăsit, zilele trecute, o atmosferă tonifiantă: o adevărată simfonie florală, într-un perimetru din apropierea Primăriei (lalele multicolore, narcise și zambile), care au atras mii de timișoreni, treziți la viață ca albinele în căutarea polenului, veniți împreună cu copiii sau nepoții pentru relaxare și bucuria sufletului.

Zeci de trecători, extaziați de priveliște și de parfumul zambilelor, se aplecau să fotografieze, de aproape, florile, transmițând uimitorul sentiment că vedeau flori pentru prima oară în viață sau le revedeau după ani petrecuți în izolare. Eu, venind dintr-un oraș fără flori (un fel de oraș al ierbii – măcar de ar fi al gazonului!), am rămas cu un adânc sentiment de admirație, dar și frustrare.

Ce-i drept, Timișoara, pe care o cunosc din copilărie drept urbe a florilor (așa cum Lugojul era, cândva, oraș al bicicliștilor), se află încă în căutarea vocației parțial pierdute, cu insule florale risipite pe alocuri.

Totuși, e un început, și am apreciat efortul edililor, care știu să confere așezării valențe ambientale, bucurând sufletul concitadinilor. Altfel, cum să amăgești oamenii transmițându-le cinica afirmație că nu iubești florile, ci iarba, oferind flori în ghivece în anumite circumstanțe conjuncturale? Adevărul e că și iarba poate fi frumoasă, îngrijită și întreținută. Cosită periodic, ornată cu flori de sezon, la marginea trotuarelor sau străzilor.

Din păcate, la Lugoj, dorința mea pare un rafinament, chiar un moft, deocamdată irealizabil, în ambianța unor străzi peticite, cu borduri acoperite de pământ, peste care vor crește în curând bălăriile.

Încă mă minunez cum lugojenii, iubitori de frumos cum îi știu, guralivi, mândri și pretențioși, au înghițit fără să rumege și fără să clipească oferta herbală a alesului fără să se indigneze. Doar voci singulare, izolate, care nu au avut darul să trezească din amorțeală mulțimea.

Pe fondul unui regres exponențial al sistemului de învățământ, avem tristețea să întâlnim tot mai mulți agramați (care pun virgulă între subiect și predicat), oameni neduși la biserică, dar nici la concerte, spectacole sau expoziții.

Să mai avem speranțe în privința unor oameni cu lecturi solide? Mai citesc tinerii în vacanțe lectura propusă de profesorii de limba română? Lacunele se adună și ne trezim în fața unor cocalari, miștocari, spirite gregare care se mulțumesc cu puțin și practică, în locul unui dialog civilizat, înjurătura, mârlănia, afișează mitocănia în toată splendoarea sa, proferează expresii vulgare, amenințări și răstălmăcesc vorbele.

În acest context, apar și semnele urii și ale intoleranței. Am abservat în aceste zile, excitante pentru „catindați”, cum unii aspiranți la fotoliul de edil-șef practică cu nonșalanță discreditarea prin postarea unor fotografii caricaturale, trunchiate, scoase din context, se bucură pueril de răul altora, răcorindu-și rărunchii cu invective de prost-gust.

Obstinația cu care este întreținută și chiar cultivată vrajba cu decidenții de la vârf se răsfrânge dureros asupra votanților așezării. Fondurile nu mai vin cu dărnicie și bunăvoință, iar cetățenii se bucură doar de firimituri. Cum bine se știe, chiar dacă nu simpatizezi un personaj sau altul, e bine să rămână loc măcar pentru bună ziua, eventual un minim, formal respect profesional.

E și asta o atitudine. O aparentă indiferență în fața unor anomalii edilitare, din partea cetățenilor, acceptată cu stoicism până la momentul potrivit. Adică la următoarele alegeri, când poporenii devin puternici și-și exprimă oful în fața urnelor. Edilul-șef, dincolo de măiestria sa verbală sau scriptică, de promisiunile fără acoperire și de puerilele sale justificări, trebuie să coboare și la nivelul omului de rând.

Să ne demonstreze calitățile sale manageriale prin ceea ce a realizat în propria ogradă. Să mânuiască și condeiul, să facă exerciții de elocință oratorică în fața poporimii, să ne impresioneze prin nivelul său de cunoștințe juridice din domeniul administrativ, dar să-l vedem și la volanul unui utilaj în timpul liber, după ce-și exercită îndatoririle de serviciu.

Avem, ca potențiali edili, medici performanți (un candidat, chirurg pediatru, este luat în bășcălie de un contracandidat, ca și cum ar fi rușinos să lucrezi cu bisturiul, o profesie de top dintotdeauna, demnă de cel mai profund respect), ofițeri de rang înalt (unii cu o îndelungată experiență managerială la cel mai înalt nivel), dar și politicieni cu experiență, autori de proiecte și programe care, în unele cazuri, au modelat pozitiv aspectul așezărilor urbane și rurale bănățene.

Cine va cosi iarba și va planta flori în viitorul mandat?