Obiecte de patrimoniu, în groapa de gunoi

Constantin-T. STAN

Deplângeam, acum ceva timp, ireparabila pierdere a unor simboluri culturale care definesc esența noastră identitară. Prăduirea codrilor, transformați în cherestea ieftină destinată unor corporații occidentale, care o transformă în produse finite de mobilier ce aduc profituri substanțiale, concesionarea resurselor naturale aproape că nu ne mai interesează, cuprinși de o depresivă resemnare.

Preocuparea noastră se îndreaptă acum, în primul rând, spre identificarea, conservarea și promovarea unor valori perene din patrimoniul nostru imaterial. În anii ’70 ai secolului trecut a dispărut „Pro memoria”, cel mai vechi document ce atestă cântarea corală pe mai multe voci, la Chizătău, în anul 1851. Am dezbătut subiectul, am refăcut, parțial, traseul documentului, descoperit de părintele Ioan Covaci, în 1975, în turla bisericii din Chizătău. În timpul evenimentelor din ’89 au dispărut și istoricele cupe de argint din timpul administrației maghiare, mărturie a luptei identitare în vremuri de restriște.

Am sugerat autosesizarea instituțiilor abilitate, dar demersul nostru a fost zadarnic. Rapturile culturale se pare că nu mai prezintă un interes public (vezi și trista poveste a coifului de aur de la Coțofenești), nemaisensibilizând populimea, preocupată doar de tămâierea sau împroșcarea cu noroi a caragialeștilor personaje politice, care se perindă, nestingherite, prin sferele înalte ale politichiei românești. Personajele, cu mari hibe, aproape caricaturale, nu mai deranjează pe nimeni, blânzii români, deveniți masochiști, formând tabere antagoniste, un fel de galerii care se  măscăresc reciproc la meciurile de fotbal din liga județeană.

Același parcurs sinucigaș ne-a atras atenția și la Lugoj, unde publicul (inclusiv intelectualii, atâția cât mai sunt) nu mai pare interesat de starea culturală a urbei. Corul „Ion Vidu”, unul dintre marile simboluri ale spiritualității lugojene, a rămas o banală amintire pentru cei ce-i cunosc glorioasa istorie. Nu-i învinovățesc pe politicieni, care se orientează după gusturile și mentalitățile vulgului. După desființarea Casei de Cultură mă așteptam la o reacție puternică din partea lugojenilor, care să protesteze în fața Primăriei. Doar câteva voci stinghere, un soi de mironosițe, și-au murmurat palid împotrivirea și atât, tineretul, în absența unei școlarizări adecvate, nefiind impresionat de fenomenul întinării valorilor culturale locale.

Tiberiu Crîsta, un prieten și colaborator de nădejde din Chizătău, eminent student la Departamentul de Geografie al Universității de Vest din Timișoara, colecționar împătimit, mi-a semnalat în urmă cu câteva zile o întâmplare nemaiauzită pe plai mioritic bănățean. Aflat în zona gării din Chizătău, atenția i-a fost atrasă de câteva obiecte de patrimoniu aflate în groapa de gunoi din vecinătate: câteva fotografii de epocă cu Asociația Corului Bisericesc Ortodox Român din Balinț (la Leucușești, în fosta plasă Balinț, s-a născut, în 1888, George Pavel, primul dirijor a două importante instituții timișorene: Filarmonica „Banatul” și Opera Română) și câteva splendide cotrânțe din secolul trecut. Mai în glumă, mai în serios, am decis să mai facem câteva incursiuni, dotați cu săpăligi, pentru a scormoni gunoiul (un soi de periegheze preluate din practica arheologilor profesioniști) și a identifica și alte artefacte încredințate gropii de gunoi a satului și, într-un nedorit final, a istoriei. Trist, dar adevărat, în Anno Domini 2025!