Remus V. GIORGIONI
La începutul lui 1979, prin unirea a trei grupuri de amatori, în orașul nostru s-a înființat un club pentru alpiniști, ajuns celebru în timp. Asociația însuma 25-30 de iubitori de turism și cățărări montane; au fost ei, la un moment dat, până aproape de 50, grupul incluzând și două-trei fete mai… băiețoase, iar ocazional, membri ai familiilor lor.
Sufletul acestui club temerar a fost inginerul proiectant Nelu Beraru; pe strada Timișorii, la el acasă, se aduna trupa, la început cam o dată pe săptămână. Tinerii alpiniști proveneau din medii diferite, de la diferite întreprinderi și instituții (pe atunci nu se știa de „firme”): elevi, studenți, profesori; intelectuali sau simpli muncitori. Aveau o bună colaborare cu cluburi din alte orașe, de-o pildă: cu deveniri de la Clubul „Condor” – familia Muraru, de la Oficiul de Calcul, alături de care au „atacat” Vf. Șteviei din Retezet.
Peste pasiunea pentru turism trecem ușor: era firesc ca un cățărător să fie și turist, călător. Dar fapt este, că în timpul activității lor (de reținut: „Concordia” își continuă activitatea și în zilele noastre; dacă nu altfel, dar este activă pe internet) au explorat și o serie de grote/peșteri/„băi”; ba chiar au descoperit câteva de acest fel în zona Băile Herculane, baie mai însemnând și mină. Noi însă ne vom apleca asupra activității de bază, cea de alpiniști/cățărători.
În timp, echipa a făcut Munții Retezat, Bucegi, Parâng, Făgăraș, Călimani, Piatra Craiului – pe care urcau aproape în fiecare vară. În legătură cu unele din aceste masive s-au păstrat până azi amintiri vii, unele dintre ele legate de adevărate aventuri. Dar să nu anticipăm: toate la timpul lor.
Prima scensiune. „Capul de coardă”; „refugiul” din Retezat
Interlocutorul nostru în toată această „operațiune”, fără a fi o persoană misterioasă, a dorit să-și păstreze anonimatul (să-i zicem domnul Doinel). Prima sa ascensiune – pe care și-o amintește cu mari emoții – a fost cea de pe vârful Padeș, din 1969. Fără corzi, fără pitoni sau scări; doar cu o raniță în spate, în care găseai o bucată de brânză, una de slană și un codru de pâine… că de, erau de străbătut mulți km în codru! Iar „echipa” era constituită din două persoane. Cele de mai târziu, din Parâng, Munții Rodnei, Călimani au întregit echipele la trei alpiniști, cu toată „aparatura” din dotare. Iar cu această ocazie am aflat și eu cum se procedează în ascensiuni – eu, care nu m-am cățărat în viața mea decât pe un perete de hârtie… În față merge capul de coardă: lungimea unei „coarde” fiind de 40 de metri; traseul este format din mai multe asemenea lungimi, după înălțimea crestei de escaladat. După ce și-a consolidat bine poziția, el îl trăgea pe următorul (dar erau cazuri când și „secundul” era nevoit să-și ajute capul). După ce capul a parcurs prima lungime de coardă, se realizează o regrupare: reunirea echipei pe un mic platou, pe care și l-au încropit cu ajutorul uneltelor din dotare: piton, ciocan etc. După ce stânca pe care s-au cățărat a suferit unele „cosmetizări”: curățare de roca nesigură, sfărâmicioasă, care trebuie înlăturată să nu favorizeze vreo prăbușire. Apoi se continuă mersul râmei, un soi de mișcare peristaltică. „Capul” (de bună seamă, un alpinist mai în vârstă și experimentat) este primul care se asigură și îi veghează pe ceilalți. Apoi, când capul începe să urce, îl asigură secundul.
Un amănunt cu totul semnificativ în istoria Clubului «Concordia» este construirea refugiului din Retezat, un adăpost de vreme rea; noi ne-am putea gândi la sălașele pe care și le ridică sătenii din Caraș-Severin pe dealuri, pe la moșii. Acestea, însă, pe lângă un refugiu montan sunt adevărate palate! Refugiul este o construcție simplă de bârne și stâlpi de brad – adăugați unui refugiu natural, doi pereți de stâncă, spre a scuti și muncă, și material. Refugiile se construiesc de regulă iarna, în anotimpul rece în general, fiindcă vara este destinată escaladărilor propriu-zise.
Dar să încercăm și o scurtă/concisă descriere a istoricului ridicării refugiului din Munții Retezat. Zăpada era peste genunchi, iar când venea seara, își aranjau un soi de „dormitor comun” în acel refugiu de stâncă de care se atașaseră spre a constru refugiul propriu-zis. Peste zăpada tasată, aranjau un pat de cetină de brad, iar ca „tavan al casei” foloseau o folie de plastic… Desigur, temperatura corpului era păstrată prin vârârea în sacii de dormit, căpușiți cu puf de pinguin. Ei dormeau „înlăuntru”, iar „afară” ningea – după caz – cu fulgi mici și deși sau fulgi mari și rari…
(Ați înțeles: afară era totuna cu înlăuntru). „Iarna, ne simțeam în refugiu ca pe puntea unui vapor!”, ne declară prietenul nostru, dl. Doinel. Sau mai degrabă ca la cutremur, am zice noi, fiindcă stâlpii de rezistență din brad se clătinau al naibii de tare. Până la urmă, muncind la el prin rotație circa 50 de persoane, „familia” lărgită, refugiul a fost încheiat. (Dar adevărul final este altul: într-o zi, fiind înțesat cu paie și fân drept „saltele” și cu pereții din lemn, marele refugiu a luat dintr-odată foc…)
Pe vremea aceea, îl auzeam mereu pe prietenul meu, mr. Doinel, că merge la Poiana Mărului: Și abia acum am aflat taina: îl au acolo pe Dan Paici, din Caransebeș, de la Hidroelectrica, fost coleg de școală al soției. Acesta îi primea în cabana sa, „Lupul singuratec” (prima de după baraj, dar la o distanță considerabilă de acesta, fiindcă nu este loc de construit). Iar drumețiile urmau următorul traseu: se pleca dimineața, trecându-se prin Șaua Iepei, ca abia către seară să se ajungă la Gura Apei.
Iar în final, vă voi povesti o întâmplare (aventură) care denotă faptul că alpinismul se apropie foarte tare de un sport extrem. Într-o iarnă, doi dintre alpiniștii lugojeni au plecat în Munții Făgăraș, să încerce o ascensiune. Aveau cu ei un cort bun, împrumutat de la dl Albin Gaidoș. Pe Vârful Suru, s-au întâlnit cu alte două echipe, una de la Cluj și alta de la Timișoara. Dar și cu viscolul… o furtună de zăpadă care a ținut patru zile! La un moment dat, lugojenii i-au primit pe timișoreni, înghesuindu-se 5 persoane într-un cort de 3. Primul care s-a terminat a fost… primusul (a rămas fără combustibil); iar curând și proviziile.
De la un timp și-au dat seama că trebuie să facă ceva: viscolul continua, ba chiar se și întețea. S-au lăsat cu toții la vale, până la piciorul muntelui, călătorind o zi întreagă prin pădure, convinși că trebuie să ajungă într-un final undeva. În drum au întâlnit un canton forestier, iar muncitorii i-au încredințat că se află pe drumul cel bun…
Într-un final s-au trezit aproape de Avrig, iar către seară – seara zilei apatra – au ajuns la birtul Gării. Aici au servit apă din belșug (că până aici mâncaseră zăpadă); și au luat ceva la ramazan. Iar doritorii un șnaps, pentru încălzire. „Atunci m-am convins o dată în plus că rugăciunile mamei mele credincioase mă urmăresc peste tot în viață!”, a exclamat prietenul meu Doinel. Care ne va mai însoți și la (de)scrierea altor obiective „turistice” lugojene importante, unele dispărute de pe „ecran”…
Lasă un răspuns