Transformarea Lugojului în oraș * O femeie cu 14 bărbaţi [Din țaitungul de altădată]

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Glumeț până la moarte

În Eperjes a fost înmormântat, nu demult, inspectorul temniței de acolo, Arnold Fabry. Răposatul, care era glumeț fără seamă, suferea de plămâni, și boala ajunsese în așa grad încât el își aștepta în fiecare oră moartea. De aceea, a chemat la sine, într-o zi, pe întreprinzătorul pompelor funebre, cu care se tocmi în toată liniștea asupra cheltuielilor înmormântării. Toate merseră în bună înțelegere, numai prețul pentru carul funebru a fost redus de la 40 la 35 fl. „Mă duc numai afară, fără să mă mai întorc, zise el”. În ziua următoare, Fabry își dete sufletul.

Toast pentru dame

La banchetul de despărţire aranjat pentru juriştii germani adunaţi în Strasbourg, consilierul Thomsen a ridicat pentru dame un toast plin de umor. Între altele, a zis: „Conferința  juriștilor s-a arătat galantă și față de dame. Ea a hotărât că damele pot face datorii fără să fie oprite (ilaritate). Ne-a succes a statori ca femeile căsătorite, și dacă sunt minore, să nu mai stea sub tutorat, pentru că am văzut că și soţiile minorene se pricep a pune totdeauna sub curatelă pe bărbaţii lor, prin urmare ele nu au trebuință de tutore (ilaritate); am introdus schimbul de dame (neliniște), va să zică, am recunoscut pentru dame dreptul de a subscrie schimburi (râsete zgomotoase, aplauze)”. Oratorul încheie cu rugarea ca damele, drept răsplată pentru aceasta, să se înfățișeze la adunările juriștilor în număr cât mai mare.

Înveninare prin ciorapi

Din Tetschen se scrie: În 9 octombrie a fost înmormântată soția unui cârmaci de corabie, care a murit în urma înveninării sângelui prin ciorapi de lână. Femeia își făcuse o mică rană ușoară la fluierul piciorului și purta ciorapi roşii de lână fără să lege rana. Numai când osul se umflă tare, chemă un medic, dar orice încercare de scăpare a fost zadarnică. Femeia muri în dureri cumplite. („Amicul familiei”, XIII, 1989)

Cauză de divorț

Ducesa de S. a aranjat în castelul ei din pădurea de la Fontainebleau (aproape de Paris) o serbare filantropică, al cărei moment mai interesant a fost premierea acelei dame din societate care are părul cel mai frumos. La un semn dat, damele se retraseră în odăile laterale, unde le așteptau deja camerierele (fete în casă), fiecare din dame se înveli cu câte o manta și cu părul despletit se înfățișară iarăși în sală. După a scurtă sfătuire, se dete unanim premiul întâi frumoasei contese de Serrant, și doamna casei îi înștiință despre rezultat pe domni, care nu fuseseră lăsați înlăuntru la darea premiului. Spre mirarea tuturor, se ridică contele Serrant și zise, întorcându-se către doamna casei: „Ducesă, judecătorii pentru darea premiului au fost amăgiţi, soția mea e un înger, dar are păr scurt și rar, prin urmare a avut păr fals. Această mărturisire pe față a îndemnat-o pe contesă să ceară despărţirea de bărbatu-său. („Amicul familiei”, 21, 1889)

Mortul ce n-are odihnă

La un teatru mic din provincie se finise reprezentațiunea. Când era să se sloboadă cortina, rămase atârnată la jumătate. Pe scenă nu era decât un erou, culcat la pământ, care murise în actul din urmă. Toate silințele de a slobozi cortina fură fără succes. Atunci, actorul se sculă de la pământ și, cu o voce scurtă, zise: „Nici în mormânt n-am odihnă”, și, apucând cortina, o slobozi în jos.

Ban la ban trage

Un țigan, care auzise proverbul românesc „ban la ban trage”, fiind slugă la un boier bogat, avea și el un galben. Pe când lipsi boierul de-acasă, el se duse la lada cu bani a boierului și, printr-o crăpătură ce găsi, arătă galbenul, zicând: „Veniţi, bani, la ban!”. Nu terminase vorba și scăpă țiganul galbenul în lada boierului, ceea ce îl făcu pe bietul țigan să strige:  „N-a mințit cine a grăit că banul la bani trage”. („Amicul familiei”, 19, 1889)

Dracul ca moștenitor

Juriştii finlandezi au dat peste un caz care nu stă scris în nicio carte de drept și care le dete mult de gândit. De curând a murit într-un sat din mijlocul țării un om foarte avut, dar de tot avar și nepăsător de Dumnezeu. Nimeni nu știa pe ce cale a ajuns la avere. Se vorbea prin sat că el ar fi stat în legături intime cu Dracul. Și, într-adevăr, când s-a deschis, după moartea lui, testamentul, s-a aflat scris că el toată averea lui o lasă ca moștenire Dracului. Neamurile omului au protestat, dar lucru curios că niciunul dintre neamuri nu avu curajul să se amestece de-a dreptul în afacere, de teamă de a nu da de potcă cu Dracul, cu moștenitor universal. Și astfel, până acum, Dracul e în posesiune nedisputabilă. Sătenii numai îl așteaptă să vie și să-și ia în seamă averile. („Amicul familiei”, 18, 1888)

Impozit asupra oamenilor neînsuraţi

Senatul statului Caracas din America a adoptat impozitul pe oamenii neînsuraţi. Toţi oamenii neînsuraţi care vor avea mai mult de 35 de ani sunt vizaţi de această lege. Impozitul e de 1%  asupra veniturilor până la 25.000 franci şi de 2% asupra veniturilor care trec de această sumă.

Oprirea fumatului

În statul Connecticut din America s-a adus de curând o lege prin care fumatul la copii şi copile sub 16 ani se oprește cu toată stricteţea. Cine-i vinde unui copil sub 16 ani tabac ori ţigarete se pedepseşte în bani până la 50 dolari; după aceasta, se închide orice copil sub 16 ani care se află fumând, pe 8-14 zile, ori se pedepsesc cu bani. Părinţii care conced copiilor fumatul se trag la răspundere şi se pedepsesc. O astfel de lege, cu pedepsele aci aparţinătoare, i-ar putea fi şi tinerimii europene de folos.

Arderea cadavrelor se va introduce şi în Anglia

Nu demult s-a ţinut o adunare bisericească anglicană, care s-a ocupat cu chestiunea reformei înmormântărilor, şi la care a prezidat episcopul Barry. În vorbirea sa de deschidere, episcopul Barry a pledat pentru arderea cadavrelor, accentuând totodată că la reforma aceasta se alătură cei mai distinşi bărbaţi ai Angliei, între care şi principele de Wales. Episcopul mai zice că piedica cea mai mare a introducerii acestei reforme este prejudecata poporului englez, care trebuie învinsă cu orice preţ.

Clubul fetelor de măritat

La Londra s-a constituit un club al fetelor de măritat. Membre ale acestui club pot să fie fete în vârstă de 17-30 ani. Fiecare dintre fete capătă o listă, în care sunt însemnate numele flăcăilor de însurat și scurte note despre caracterul lor, iar pe o listă sunt înşiraţi şarlatanii, care caută a face speculă cu însurătoarea, şi bărbaţii care au mania de a se căsători de mai multe ori sau a ţine mai multe femei.

8000 de sărutări pentru scopuri filantropice

Oraşul Mattit din America a aranjat o petrecere pentru nişte scopuri filantropice. Mare furoare se produse prin aceea că damele şi domnişoarele aristocrate din oraş au primit propunerea ca să vândă şi sărutări. Preţul l-au redus foarte mult, deoarece pentru un sărutat nu se cereau decât 25 centime. Cu toate acestea, s-au adunat 2000 dolari, fiind suma sărutărilor date 8000. Vreo câţiva domni au cumpărat câte 50 de sărutări, luând la rând toate buzele dulci. Foile americane află acest exemplu demn de imitat. („Amicul familiei”, 7, 1890)

Orele mâncării

Pe timpul lui Francisc I al Franţei, pe la anul 1515, avea trecere următorul proverb: „Scoală-te la cinci şi mănâncă la nouă; cinează la cinci şi te culcă la nouă. Astfel, vei ajunge la nouăzeci şi nouă de ani. Obiceiul de a mânca prânzul la nouă ore dimineața s-a pierdut cu timpul. Carol V mânca la zece ore dimineața şi la şapte ore seara. Iarna, la şase ore seara, şi în timp de vară, între opt şi nouă ceasuri seara, se trăgeau pretutindeni clopotele, spre a se aduce aminte omenilor că e timpul să stingă focul. („Gazeta Transilvanieiˮ, L, 248, 1887)

Monstru

Din comuna Popeşti se comunică „Liberaluluiˮ din Iaşi că femeia Ecaterina lui Ioan a Chircei a născut un copil de sexul feminin, având corpul în formă naturală, precum şi faţă; ochii, nasul şi gura însă sunt asemănătoare cu ale unui iepure. Pe lângă aceasta, din dosul capului are şi o boltă ca de vreo 500 grame, formând astfel capul întocmai ca al unui iepure. („Gazeta Transilvanieiˮ, L, 248, 1887)

Un al doilea satelit al pământului

O telegramă primită de „Echo de Parisˮ din Maubeuge, orăşel francez în departamentul Nord, spune că de câteva nopţi se observase pe forturi şi prin apropierea cetăţii o lumină electrică de aparenţă, care părea că vine din cer. Se credea întâi că e vorba de un aerostat, dar în noaptea de 25 fu luminat de aceeaşi lumină şi oraşul. Atunci, se observă cu ocheanele pe cer o stea strălucitoare în forma unei jumătăţi de lună, înconjurată de o lumină cenuşie. Era un al doilea satelit al pământului, pe care astronomii îl prevăzuseră de mult. De acum, luna va avea un tovarăş, care deocamdată îşi aşteaptă încă botezul. („Gazeta Transilvanieiˮ, L, 245, 1887)

Un Mesia ungur

Citim în „Pester Lloydˮ următoarele: În comuna Tarczal, din comitatul Borsodü, s-a observat zilele trecute o mişcare neîndătinată prin popor. Cele două străzi mari ale satului erau pline de săteni, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, tuşeau cu pietate şi se îndreptau către o casă din mijlocul comunei, ca acolo să-l vadă faţă în faţă pe „Christos cel nouˮ şi să primească binecuvântarea chiar din gura sfântului Mesia. Acel Mesia din Tarczal era un fecior din sat, loan Cservák, care şedea pe un scaun lângă masă, înconjurat de lumânări aprinse şi de icoane sfinte. El era îmbrăcat în o reverendă făcută din hârtie neagră şi avea câte şi mai câte impestriţături şi cozi legate de haina sa. Omenii, care aveau fericirea să poată intra la Mesia, îi sărutau mânile cu evlavie şi priveau la faţa dânsului cu totă umilinţa, ca în faţa lui Dumnezeu. Femeile, cu deosebire, făceau cruci cu ambele mâni şi se tăvăleau în genunchi înaintea lui, sărutându-i picioarele. Această „scenă sfântăˮ a continuat până către seară, când subprefectul, care a auzit și el de „sfântul din Tarczalˮ, a venit să i se închine, dar nu cu capul plecat și smerit, ci cu patru jandarmi din cetate. Între văicărelile și zbuciumul revoltător al superstițiosului popor a fost scos jupânul loan Cservák afară din casă și, ca un nou Mesia, a trebuit să meargă cu mâinile legate îndărăt până la Primărie. Aici, după multă cercetare, s-a aflat că Cservák e un halucinator, din care cauză a fost transportat a doua zi într-un institut de nebuni. („Gazeta Transilvanieiˮ, L, 245, 1887)

Stat fericit

Preşedintele Statelor Unite din America, în mesagiul său prin care a deschis congresul din acest an, expune că, după raportul secretarului de stat, venitele anului administrativ încheiat cu finea lui iunie a.c. s-au suit la 336.440.000 dolari, iar spezele la 242.480.000 dolari, prin urmare venitele întrec spezele cu peste 90 milioane dolari. Astfel, Statele Unite în scurt timp îşi vor plăti toate datoriile şi va fi unicul stat fără datorii. Într-adevăr, fericit stat! („Foaia diecezană”, Caransebeș, I, 49, 1886)

O sărutare mortală

Nu demult a fost numit dr. Coloman Hladic, un tânăr de abia 23 de ani, medic la „Iohannesspital” din Budapesta. Decretul, subsemnat deja de primarul oraşului, nu a putut fi însă înmânat junelui medic, de vreme ce el părăsise această viaţă în scurt timp şi într-un mod de tot zdruncinător. O iubire nespusă îl lega de fratele său, de 20 ani, farmacistul Iosif Hladik, şi când s-a îmbolnăvit acesta de şarlac, a lăsat să îl ducă în Johannesspital, unde tânărul farmacist, cu toată grija întreprinsă de fratele său, a murit în scurt timp. Când zăcea Iosif Hladik în sicriu, s-a aplecat fratele său pentru a-i da ultima sărutare, şi aceasta a fost ruina sa. El a supt veninul şarlacului în sine şi după trei zile a fost şi dânsul un cadavru. („Foaia diecezană”, Caransebeș, I, 46, 1886)

Rege sinucigaș

Regele Bavarieî, Ludovic al Il-lea, având mania de a zidi necontenit casteluri elegante şi pompoase şi-a încărcat lista sa civilă cu datorii de mai multe milioane de florini. Atât mania acesta de a zidi necontenit, cât şi neglijarea în timpul din urmă a datorinţelor sale de domnitor i-au îndemnat pe membrii casei domnitore din Bavaria şi pe miniştrii ţării a cerceta mai îndeaproape starea sufletească a regelui. Părerea celor mai renumiţi medici psihiatri din Bavaria au declarat starea sufletească a regelui de alterată seu tulburată. Deci s-a instituit o regenţa, iar regele, la cererea sa, a fost strămutat în castelul Berg, în al cărui parc se află şi o parte a lacului Starnberg. Regele, preumblându-se prin parc împreună cu medicul său, Gudden, sări, seara, în 13 iunie nou a.c., în lac şi se înecă împreună cu medicul Gudden, carele sărise în apă, pentru ca să-l scape pe rege de sinucidere. Această catastrofă s-a putut întâmpla numai aşa că medicul a împlinit dorinţa regelui, de a se preumbla prin parcul castelului de astădată fără suită şi fără servitori. Târziu, către miezul nopţii, s-au aflat în lac cadavrele ambilor înecaţi, care, apoi, în ziua următoare au fost aduse la Monaco di Baviera, capitala Bavariei. înmormântarea se va face sâmbătă la o oră cu solemnităţile îndătinate. De rege s-a proclamat, conform ordinii de succesiune, fratele regelui răposat, prinţul Oton, carele însă, din nefericire, asemenea este alienat de mai îndelungat timp. Deci prinţul regent, Luitpold, unchiul celor doi regi nefericiţi, va conduce şi mai departe frânele guvernului regatului. („Foaia diecezană”, Caransebeș, I, 83, 1886)

Transformarea Lugojului în oraș

Pentru transformarea Lugojului din comună mare în oraş, cu magistrat regulat, există între poporaţiunea acestui oraş o agitaţiune febrilă. Ca în toate cestiunile importante, aşa şi în aceasta s-au format diferite păreri pentru şi contra intenţionatei transformări, că deşi organizarea Lugojului cu magistrat regulat va oferi, poate, foloase şi favoruri oraşului, totuşi, în privinţa spezelor şi a altor afaceri există cestiuni ce au a fi bine prejudecate şi precumpănite. Cu toate acestea, venind cauza la pertractare în reprezentanţa comunală, cu majoritate de un vot s-a decis, după lungi dezbateri, ca petiţiunea pentru transformarea Lugojului în oraş cu magistrat regulat să se înainteze municipiului comitatens pentru a se satisface. Pană aci lucrul este normal. Acum însă vine „Krasso-Szörenyi Lapok” şi-i denunţă de ignoranţi, de naţionalişti, de oameni cari voiesc să pescuiască în ape tulburi ş.a., pe toţi membrii minorităţii cari nici nu au votat contra creării magistratului regulat, ci numai pentru predarea cauzei unei comisiuni spre studiere şi propunere motivată. Ba, ce este mai mult, pe un cetățean german, pe un arhitect de cel mai bun renume şi respectat de toţi, îl stigmatizează de rău patriot, pentru că a votat cu minoritatea şi pentru că şi-a dat fiul să studieze în Germania şi nu în Ungaria la un institut tehnic de maşini. („Foaia diecezană”, Caransebeș, I, 49, 1886)

Pasiunea femeilor americane

Femeile americane îşi află o foarte mare plăcere a adresa care de care mai în grabă scrisori cătră prinţul Roland Bonaparte, în care îl roagă să le trimită manuscrise pentru colecţiunea de autografe ce voiesc să facă. Zilele trecute, pe când prinţul prezida congresul antropologic din New York, l-au luat la întrebări, mai multe dame din societatea înaltă, pentru ce nu le-a trimis şi lor autografe. Curtezanul numaidecât făcu pe placul câtorva din ele, dar unora nu li s-a ajuns şi astfel s-a iscat ceartă între ele. O tânără fată întru atât era de supărată, încât începu să plângă. O amică a sa încercă s-o mângâie, zicându-i: „Nu plânge, iubita mea, căci vom împărţi”. Luă apoi niște foarfeci şi tăie în două autograful ce-l căpătase de la prinţ, zicându-i „Ţine, al tău este Roland, al meu, Bonaparte”. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 173, 1888)

Ora de deşteptare a păsărilor

Un observator, care are obiceiul să se scoale foarte de dimineaţă, a stabilit orele la care se deşteaptă pasările, de la 1 mai până în luna lui august: sticletele se deşteaptă şi cântă la ora 1 şi jumătate dimineaţa; ciocârlia cu capul negru, către orele trei; prepeliţa, între orele două şi jumătate și trei; mierla neagră, între orele trei şi jumătate şi patru; vrabia între orele cinci şi cinci şi jumătate; piţigoiul, între orele cinci şi cinci şi jumătate. După aceste cifre, se vede că sticletele este cel mai matinal, iar vrabia şi piţigoiul cele mai leneşe dintre păsări. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 153, 1888)

A șasea căsătorie

Un ziar din Timişoara ne comunică că unui ţăran român de acolo i-au murit, în decurs de 20 de ani, 5 neveste. S-a căsătorit acum a 6-a oară, căci se află încă în deplină sănătate şi putere, şi nu este exclusă nicidecum probabilitatea că va rămâne încă odată văduv. Prima oară s-a căsătorit în 1832, a 2-a oară în 1845, a 3-a oară în 1860, a 4-a oară în 1863, a 5-a oară în 1870. De la 5 neveste a avut 14 copii, dintre aceştia însă numai unul se află în viaţă. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 153, 1888)

O femeie cu 14 bărbaţi

Statele Unite din America sunt, desigur, atât patria poligamiei, cât şi a poliandriei. Nu şi-a isprăvit încă pedeapsa vestitul James Aldrich, condamnat pentru că avea douăzeci și trei de femei, toate în viaţă, şi poliţia alergă după o femeie tânără, Lavinia Hart, pe care o reclamaseră paisprezece bărbaţi, fiecare în puterea unui act de căsătorie în regulă. Bărbaţii Laviniei sunt mai toţi din state federale deosebite. Sunt unii din California, şi alţii din New York, unii din Pennsylvania, şi alţii din Illinois. Aceasta vine de acolo că Lavinia, pe lângă profesiunea sa de poligamă, mai exercita şi meseria de comis-voiajor pentru obiecte de librărie. Nu este frumoasă şi are deja treizeci de ani, dar se îmbracă totdeauna după ultima modă şi cu cel mai desăvârşit bun-gust. Este cochetă şi are niște ochi fermecători care o fac irezistibilă, după cum afirmă cele paisprezece victime ale sale.

Modul cum operează pentru a-şi recruta bărbaţii este foarte simplu. Când ajunge într-un oraş pentru a-şi vinde cărţile, Lavinia se oprește la cel mai bun hotel. Vânzarea cărţilor nu este decât un pretext, şi Lavinia caută mai înainte un bărbat cu care să se căsătorească. Odată căsătoria săvârşită, Lavinia se folosește de luna de miere pentru a povesti că mumă-sa a căzut bolnavă şi pentru a cere de la trei sute până la cinci sute de dolari pentru a-i trimite „bătrânei mame”. Îndată ce bărbatul, încă ameţit de fericire, a dată suma cerută, Lavina se folosește de prima ocaziune pentru a fugi şi pentru a începe în alt oraş acelaşi lucru. Mai zilele trecute ea se afla la Wilkesbarre, când bărbaţii săi au începută să sosească în acest oraş, povestind toţi aceeaşi păţanie poliţiei. Au sosit, astfel, paisprezece până acum şi este cu putinţă ca să mai sosească şi alții. Lavinia a simţit, pare-se, sosirea bărbaţilor săi, căci a părăsit grabnic oraşul Wilkesbarre. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 169, 1888)

Un prunc de 20 de ani

Primăria din Heerford, în Saxonia, având să facă listele de recruţi pentru anul acesta, a trimis la locuitorul Ioan Hegel ca să-şi aducă feciorul la înscriere. Locuitorul a venit, însă fără fecior, deoarece fiu-său, în vârstă de 20 de ani, nu putea încă să meargă în picioare. Dânsul era tot aşa de mic ca la vârsta de un an, afară de cap, care crescuse foarte mult, dar el sugea încă la sânul mamei sale. Comisiunea s-a transportat la faţa locului şi a constatat de adevărate toate cele spuse de țăran. Totuşi, primarul, având datoria să-i prezinte consiliului de revizie pe toţi tinerii înscrişi în 1868, a ordonat mamei să se afle de faţă cu fiul său la Frorenthal la 7 iunie trecut. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 171, 1888)

La ce duce amorul

Un englez, înamorat la nebunie de o frumoasă şi tânără fată, o ceru de soţie, dar fu refuzat. Deoarece însă i se părea că şi fata avea oarecare dragoste pentru el, voi să știe care era cauza pentru care fusese refuzat. Tânăra domnişoară, surprinsă de atâta stăruinţă, îi mărturisi că motivul pentru care nu consimţise să-l ia de bărbat era că ea, în urma unei amputaţiuni, îşi pierduse piciorul şi îl înlocuise prin unul de lemn şi că, temându-se ca nu cumva, într-o zi sau alta, să-i reproşeze acest defect, nu vrea să consimtă. Nebun de dragostea ei şi voind cu orice preţ să o ia de nevastă, englezul se duse la Paris şi făcu să i se amputeze şi lui un picior. Vindecat, se întoarse la Londra şi prezentându-se dşorei îi spuse că acum nu mai e nicio piedică la căsătoria lor, deoarece şi lui îi lipsește un picior. Domnişoara, convinsă de astfel de probă de dragoste, consimţi în fine să-l ia de bărbat. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 174, 1888)

Un duel de fete

Se telegrafiază din Cannes foilor franceze: „Două fete tinere, aparţinând familiilor celor mai distinse ale oraşului, se amorezară deodată de un tânăr, iarăși de famile distinsă. Fetele, după ce se certară straşnic, se hotărâră a se duela pentru a pune capăt lucrului, cu condiţiunea ca lupta să nu înceteze până când una din ele nu va cădea rănită de moarte. Fetele se ţinură de vorbă. Pistoalele fură alese ca arme pentru duel. Fata cea mai tânără, care avea etatea de 18 ani, primi o rană în mâna stângă, cea mai vârstnică, în etate de 22 de ani, printr-o înpuşcătură în piept, fu rănită de moarte. Duelul a produs cea mai mare senzaţiune în oraş. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 177, 1888)

Hoţi romantici

O bandă de hoţi răpiră nu de mult, dinaintea porţilor Constantinopolului, o fată, fiica unui ţăran, iar căpitanul hoţilor hotărî a se căsători cu ea. Banda aranjă o ceremonie, iar căsătoria s-a serbat în munţi după toate regulile. Unul dintre bandiţi funcţionă ca popă şi dădu noilor căsătoriţi binecuvântarea. După îndeplinirea căsătoriei se trimise o deputaţiune în comuna de unde s-a răpit fata, cu provocarea ca cununia făcută să se treacă în registrele oficioase. Totodată, fu ameninţată comuna cu cele mai înfricoşate represalii dacă nu se va duce în îndeplinire ordinul acesta al bandiţilor. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 177, 1888)

Om turbat

Un ţăran, mușcat de lup turbat, în judeţul Putna, a murit de turbare în spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. „Democraţia” scrie că, vineri dimineața, acest ţăran a început a avea simptome de turbare. Dl dr. Babeş a dispus îndată a se lega în cămaşa de forță. Țăranul avea o căutătură înspăimântătoare, ţipa, urla ca lupii, ca cânii şi căuta a muşca. După 24 ore de chinuri a murit. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 187, 1888)

O matroană a gâștelor

Proprietarul Grigorie Buzan din Sărmaşu Mare, de pe Câmpie, are o gâscă născută în anul Domnului 1859 după Christos. Venerabila gâscă, care în luna lui aprilie, anul viitor, îşi va serba jubileul de 30 de ani, şi-a câştigat stima şi bunăvoinţa tuturor celor ce o cunosc. Gâștele din comună o respectă şi, pentru isteţimea şi praxa numeroşilor ei ani, au proclamat-o încă de mult ca conducătoare a lor, jurându-i ascultare şi supunere necondiţionată în toate. Înaintea publicului cetitor şl-a câştigat chiar şi renume, căci ziarele s-au ocupat de ea încă şi atunci când numărul anilor ei era mai mic ca acum. Un amator al gâștelor ne scrie, şi noi înregistrăm cu plăcere, că încărunţita matroană se află încă în toată vigoarea, se ouă de două ori pe an şi scoate pui în două rânduri, câte 10-12 odată. Cu toate bătrânețele, este însă sprintenă şi umblă „ca o fată mare”, cum se exprimă corespondentul. Deosebirea este numai că are un pântece mai mare ca consoaţele ei. („Gazeta Transilvaniei”, 280, 1888)

Îngrăşarea curcilor

O metodă nouă de a îngrăşa curcile este urmăoarea. La îngrăşare se întrebuinţează nuci, şi pentru ca să se îngraşe bine se recere un răstimp de 5 săptămâni. În ziua primă capătă curca o nucă, înmuiată în lapte, a doua zi două, a treia zi 3 şi aşa mai departe în toată ziua cu una mai mult până la 18; de aci încolo în toată ziua capătă cu una mai puţin, aşa încât în ziua în care se taie, se ucide, capătă iarăși o nucă. Se înţelege de la sine că, în decursul îngrăşării, curca trebuie să primească şi alţi nutrienți şi încă atâția de câtă are trebuinţă. Apă curată trebuie să aibă îndeajuns. Curca trebuie ţinută în loc cald. („Gazeta Transilvaniei”, L, 285, 1887)

Armată desculţă

Nu de mult a sosit un trimis al guvernatorului din Abisinia în oraşul Aden, cu scopul ca să cumpere cizme pe seama armatei. Mare era bucuria între măeştrii cizmari de acolo, că o să facă treabă bună cu cizmele, când colo, ce să vezi, trimisul guvernatorului cumpără numai trei părechi de cizme: una pe seama comandantului suprem şi alte două pentru generalii cei mai mari în rang. Celelalte cătane, zicea trimisul guvernatorului, de la general până la infanterist, umblă la noi desculţi! („Gazeta Transilvaniei”, L, 267, 1887)

Smuls dinaintea altarului

La 26 noiembrie se săvârșea în biserica catedrală de la Lille cununia d-şoarei Blanche Silón cu un inginer cu care făcuse cunoștinţă vara trecută la o baie de mare şi se înnamorase de dânsul. D-şoara Silón este nepoata unui general şi posedă o avere proprie de 150.000 franci. Nuntaşii erau adunaţi în biserică şi ceremonia cununiei începuse, când, deodată, în momentul schimbării inelelor, năvăliră în biserică mai mulţi agenţi ai poliţiei, punând mâna pe mire şi smulgându-l dinaintea altarului. Consternarea şi groaza nuntaşilor era la culme, neputându-şi explica un asemenea act de violenţă. Pe urmă însă aflară că pretinsul inginer era un condamnat evadat, anume Genot, care, pentru un întreit omor, fusese condamnat la ghilotină, apoi, prin graţiere, i se permutase penalitatea în depărtare la Cayenne. În timpul escortării izbutise a scăpa şi a fugi. Din ordinul episcopului, biserica în care se petrecuse acest scandal a fost curăţită şi din nou consacrată. Dar cine va putea să repare reputaţiunea miresei, care era cât p-aci să devină soţia unui galerian? („Gazeta Transilvaniei”, L, 267, 1887)

A născut o broască!

Soţia unui veterinar din Csikszereda, care mai de demult suferea de o boală de stomac, cu aceea și-a suprins în zilele trecute bărbatul, când acesta a sosit acasă, că a născut o broască şi i-o arătă numaidecât, aflându-se broasca în pat lângă bolnava femeie. Bărbatul a luat broasca şi a dus-o la farmacie, unde au luat-o în privire medicii, dar, neputându-i afla rostul, au trimis-o la universitatea din Cluj. Aci, apoi, au constatat că broasca e o broască ca toate broaștele, care nicicând în pântece de om nu a avut fericirea a fi; că în pântecele broaștei s-au aflat rămăşiţe de mâncăruri omenești au explicat medicii astfel: că muierea cea bolnavă a muşcat limba broaștei, apoi i-a îndesat pe gură mâncare, ca să se poată face vestită cu aceea că ea a născut o broască. („Gazeta Transilvaniei”, L, 266, 1887)

Om cu corn

Despre bărbaţii pe care femeile lor îi înşală zice-se că le cresc coarne! Nu știm dacă[1]fericitul om d. Ischl, despre care e vorba, fusese înşelat ori nu de nevastă-sa, dar aceea se știe că îi crescuse un corn de toată frumisețea în ceafă. Cornul a ajuns în lungime de 20 centimetri şi începu a se întări bine. Au rupt o bucăţică din el, şi omul nu a simţit nicio durere, iar[1]bucăţica aceasta au trimis-o la Viena, ca să o ia în privire știinţifică şi să-i spună ce făcătură e. („Gazeta Transilvaniei”, L, 266, 1887)

Cămaşă electrică

Una din cele mai noi invenţiuni ale științei higienice e cămaşa electrică, în care se află oxid de cositor, cupru, zinc şi fier, şi sunt aşa aşezate că unele fire sunt impregnate cu aceste oxide, şi alte fire, care sunt vârâte printre firele oxidate, sunt din fire obișnuite. O aşa cămașă reprezintă o baterie electrică. Pentru cei care suferă de reumatism, cămaşa electrică e foarte binefăcătoare şi se poate întrebuinţa şi ca armă de apărare. („Gazeta Transilvaniei”, L, 258, 1887)

Arderea menajeriei Barnum

O telegramă din New York, cu data de 21 noiembrie, anunţă că vestita menajerie Barnum a fost, dumineca trecută, la Bridgeport, distrusă de un teribil incendiu. Scene înfiorătoare s-au produs. Era ceva înspăimântător de a auzi mugetele fiarelor sălbatice care ardeau. Nenorocitele animale, orbite de fum, alergau prin mijlocul flăcărilor, scoţând niște răcnete infiorătoare. Sute de elefanţi, lei, tigri, hiene au pierit, iar treizeci de elefanţi au scăpat şi rătăcesc prin câmpii. Un leu, de asemenea, a scăpat şi a răspândit o spaimă foarte mare în populație. Un alt leu, care a fugit, a fost urmărit. Șase focuri s-au tras asupră-i şi nu au putut să-l omoare. Mai târziu, un agent de poliţie l-a găsit într-un grajd, màncând o vacă. Corespondentul ziarului „L’Indépendance belge”, de la care împrumutăm această știre, adaugă că distrugerea reprezintă o pierdere de 600.000 dolari, adică trei milioane lei. („Gazeta Transilvaniei”, L, 255, 1887)

Prinsoare proastă

Un tâmplar, anume Enric V., de origine belgian, se duse zilele trecute la un prieten al său, în strada Vaugirard din Paris, împreună cu mai mulţi compatrioţi. După-masă, unul propuse să se facă plăcinte cum se fac la ei în ajunul tuturor sfinţilor (30 noiembrie). Propunerea fu adoptată. Lui V. îi veni ideea proastă ca să se prindă că va înghiţi 20 de plăcinte fără să le mestece. Înghiţise multe până când simţi că se îneacă. Obrazul imprudentului pariator se înroşi, ochii i se injectară de sânge şi, mai înainte de a sosi doctorul, nenorocitul muri. („Gazeta Transilvanieiˮ, XLIX, 249, 1886)

Deținuții și agricultura

Desele petiţiuni şi reclamaţiuni ale meseriaşilor şi industriaşilor în contra concurenţei ce li se face prin munca arestaților au produs, în fine, cel puţin în parte, un rezultat. Ministrul justiţiei a ordonat ca arestaţii care se află deţinuţi în penitenciare situate la țară să se întrebuinţeze la cultura pământului pentru producţiunea de legume şi zarzavaturi, prin care nu se face meseriaşilor nicio concurenţă. Legumele şi zarzavaturile produse de arestați vor servi în rândul dintâi pentru consumaţiunea penitenciarului respectiv, şi în al doilea rând pentru îndestularea penitenciarelor din oraşe. Ordinul s-a şi pus în executare la penitenciarul de la Göllersdorf, unde arestaţii produc legumele şi zarzavaturile trebuincioase lor şi pentru îndestularea deţinuţilor în arestul Vienei. Până acum s-a constatat că arestaţii știu să cultive legume bune şi ieftine şi că a rezultat în acest mod o economie simţitoare. Un alt avantaj este că arestaţii preferă cultura pământului oricărei alte ocupaţiuni, fiindcă pot răsufla aerul curat al câmpului atât de folositor sănătăţii. („Gazeta Transilvanieiˮ, XLIX, 249, 1886)

O dramă sângerosă

În dimineaţa zilei de 7 noiembrie st.n. s-a petrecut o sângeroasă dramă familială în casa papucarului Wilpert din Bazin. Wilpert îşi temea foarte mult nevasta, pe care o iubea cu un turbat amor, măcar că era deja de 45 de ani şi avea 6 copii. Această patimă nefericită îl hotărî la un act înspăimântător. În dimineţa de duminică se apropie de patul în care dormea nevastă-sa şi, pentru ca să nu mai poată fi iubită de nimenea, luă un brici şi-i tăie nasul. Nefericita, deşteptându-se din somn, strigă după ajutor. Atunci, Wilpert se aruncă în patul nevestei sale şi, tăindu-şi vinele de la mâni, picioare şi grumaz, în scurt timp îşi dete sufletul. Prin o scrisoare a lui aflată după moarte se descoperi motivul faptului. Se presupune că Wilpert a comis fapta într-un exces de nebunie. („Gazeta Transilvanieiˮ, XLIX, 250, 1886)

Poveste americană

Un balon în care se afla un aeronaut plutea în aer la o înălţime de patru sute de metri. Aeronautul, privind cu ocheanul în jos, văzu pe soţia sa în braţele unui amic. Atunci, neascultând decât de indignarea sa, strigă: „Ah, mizerabilule, de astă dată te-am prins şi n-ai să-mi mai scapi!ˮ Şi, pentru a-i surprinde în flagrant delict, se aruncă jos din balon. („Gazeta Transilvanieiˮ, XLIX, 250, 1886)

Un omor curios

Locuitorul Ştefan Poștaşu din Câmpina, jud. Prahova, având în zăcere de mai multe luni pe soţia sa şi văzând că după toate căutările ce i-a făcut, prin ţinere chiar şi la spitalul din Ploiești, nu se mai însănătoşează, şi-a pus în minte să curme cu aceste suferinţe şi a înjunghiat-o cu cuţitul, pătrunzându-i inima, ceea ce i-a cauzat imediat moartea. Criminalul se află dat pe mâna justiţiei. („Gazeta Transilvanieiˮ, XLIX, 245, 1886)

O îndrăzneaţă deducţiune

Cofetarii din Londra fabrică acum, ca o noutate modernă, bomboane în formă de melci. Casa melcului e făcută din zahăr alb, iar capul scos al animalului e făcut din ciocolată. Aceste bomboane, atât de bine imitate după natură, produseră un efect neaşteptat: micii amatori, înşelaţi de asemănare, puneau în guriţele lor melcii naturali oricând îi întâlneau în preumblările lor şi, câteodată, îşi vătămau destul de grav buzele, limba şi cerul gurii. Repetându-se asemenea accidente, autoritatea competentă interzise fabricarea şi vânzarea acestor bomboane ca vătămătoare sănătăţii. Cofetarii Londrei protestară în contra acestei măsuri, motivându-şi protestul lor prin următoarele argumente: „Bomboanele nu sunt vătămătoare sănătăţii, ci melcii naturali. Mamele şi dădacele copiilor să se îngrijească mai bine şi să-i oprească a pune în gură melci adevărați. Fabricanţii de ciocolată au voie a fabrica din ciocolată lei, lupi şi urşi, fără să-i fi venit cuiva în gând că copiii ar putea să muște şi să mănânce capetele acestor animaleˮ. („Gazeta Transilvanieiˮ, XLIX, 211, 1886)

Nebunie femeiască

Câteva dame din Paris, care se vede că ţinta existenţei lor e numai ca să atragă continuu atenţiunea asupra lor, au născocit o nouă coafură, căreia nu i se poate nega oarecare originalitate. Aceasta constă din mici colivii din sârmă de aur, din paie împletite sau din ghirlande de flori în forma pălăriilor rotunde bărbătești, în care se aşază câte o pasăre vie. Astfel, s-au văzut în unele teatre dame cu canari, cu scatii, cu botgroşi, cu gâlroşi; o damă, care era în semidoliu, purta într-o colivie de sârmă neagră o priveghitoare. Uneori, vezi înt-o colivie de roze porumbei albi. Cât timp actorii vorbesc pe scenă, e de suferit lucrul; păsărelelor li se urăsc şi moţăie; dar când cântă muzica şi se cântă cântece, adeseori în coafura damelor micii cântăreţi încep a arăta colegilor lor de pe scenă cum trebuie să execute trilurile. Mai mulţi directori de teatru au şi declarat război acestui capriciu femeiesc, hotărând a nu mai primi în teatru dame cu coafura vie.  (“Gazeta Transilvaniei”, XLIX, 270, 1886)

Dar practic de nuntă

Din Anglia, ţara inovaţiunilor practice, vine o idee care merită a fi imitată. Unchii, verii şi alte rude demne ale tinerei părechí nu-i mai dăruiesc acesteia de nuntă lucruri nefolositoare, care înghit mulţi bani. Știiind bine că în noile căsnicii joacă mare rol chiria casei, se pun în inţelegere cu mama miresei: aceasta alege o locuinţă potrivită, pentru care rudele, după cum sunt de darnice, plătesc înainte chiria pe doi, cinci sau zece ani. Cu voie bună se mută tânăra păreche în cuib, în care, spre bucuria ei, în loc de obișnuitele 12-15 tacâmuri, serviciu de cafea şi măsuța pentru rechizite de fumat, găsesc cele mai drăgălaşe chitanţe de chirie ale proprietarului casei. (“Gazeta Transilvaniei”, XLIX, 269, 1886)

Hitler și excesele suveranismului

Ce cuprinde doctrina hitleristă? Hitler, şeful naţionaliştilor germani, a scos de curând o broşură care rezumă pe scurt crezul doctrinei partidului său. Cea dintâi preocupare a lor este eliminarea din funcţiile statului a tot ceea ce este străin, indiferent dacă s-a naturalizat între timp. Interdicţia plasării banilor în străinătate, proteguirea la extrem a tuturor produselor şi fabricatelor germane, chiar dacă ar fi mai scumpe decât cele străine. Deci un fel de amestec de comunism şi fascism, care, dacă ar putea fi de folos – prin exemplul experienţei fasciste –, denotă totuşi că e numai o imitare, deci o slăbiciune a idolului german. („Foaia diecezană”, XLVII, 34, 1932)

Execuția asasinului președintelui Franței

Gorguloff a fost condamnat la moarte şi executat. Curtea cu juri a Senei, care la începutul acestei luni a dezbătut cauza asasinării preşedintelui republicii franceze, Paul Doumer, prin glonţ de revolver, l-a condamnat la moarte prin ghilotină pe faimosul asasin. Ziarele franceze arată că în zorii dimineţii de 14 septemvrie, mulţime mare de public a venit în apropierea închisorii La Sánte pentru a asista la executare. A fost nevoie de poliţie considerabilă pentru a ţine la distanţă şi în ordine imensa mulţime a curioşilor. Se spune că, înainte de a ieşi din celula sa, Gorguloff a băut trei pahare cu rom. N-a fost nicio clipă emoţionat şi a declarat însoţitorilor săi din furgon următoarele: „nu sunt nici monarhist, nici comunist, mor pentru ideea mea, ca toţi ruşii împilaţi de bolşevici”. Franţei nu-i poartă ură şi nici pe preşedinte nu l-a omorât decât numai pentru idee. Îmbrăţişat de preot şi de avocat, a exclamat: „Mor pentru idee, Rusie, o, patria mea!” Execuţia a durat zece secunde. („Foaia diecezană”, XLVII, 38, 1932)

Proprietarii se feresc de studente

Într-un oraş nu prea îndepărtat, ca de altfel în toate oraşele, ferestrele caselor arată afişate anunţuri cu „camere de închiriat”, „locuinţe de închiriat” şi altele de acest soi. Dar cele „altele” erau cu totul ciudate şi profund deosebite, căci iată ce anunţau: „camere de închiriat pentru domni, doamne – afară de studente…” Şi de ce, oare, „afară de studente”?! Bag seamă, nivelul moral al studentelor este scăzut, şi este simţitor scăzut dacă lumea se fereşte de ele ca de dracu! („Foaia diecezană”, XLVII, 32, 1932)

Jubileul de 100 de ani al unei cununii

Acum, de curând, s-au serbat 100 de ani de la cununia soţilor Filipovici, ţărani într-o comună aproape de Niš. Soţul e în vârstă de 117 ani, iar soţia, de 115 ani. Ambii sunt pe deplin sănătoşi şi nu se feresc a lucra şi deretica prin casă şi la câmp. La serbare au participat peste o sută de urmaşi ai lor: feciori, fiice, nepoţi şi strănepoţi. Astăzi, când părechile căsătorite în scurt timp se despart cu atâta uşurinţă, serbarea aceasta e înduioşătoare. Doi copii, el de 17, iar ea de 15 ani, s-au cunoscut şi s-au îndrăgit. S-au cununat, au înjghebat o căsnicie în satul lor şi au trăit laolaltă zile bune și zile grele, zile de bucurie şi de restrişte, una sută de ani – un veac întreg! Tinerii căsătoriţi au devenit părinţi, bunici şi străbunici. Sub ochii lor au crescut şi îmbătrânit un şir de inşi, în jurul lor s-au petrecut atâtea prefaceri şi schimbări, iar ei au rămas până la sfârşit aceiaşi, strâns uniţi în căsnicia lor. („Foaia diecezană”, XLVII, 29, 1932)

Războiul Moscovei contra bisericii

„Liga celor fără Dumnezeu” din Moscova a decis să pornească, pe o scară întinsă, propaganda ateistă în Marea Britanie. Conducătorii comuniştilor englezi vor fi pregătiţi în acest sens în şcoli speciale. Li s-au dat instrucţiuni de modul cum trebuie să procedeze. Un congres naţional ateist va fi în curând convocat la Londra şi e aşteptat cu nerăbdare de factorii principali ai mişcării. Se pregăteşte o mare cantitate de tipărituri antireligioase, cari vor fi tipărite parte la Moscova, parte în Anglia. O atenţie specială e rezervată atacului contra bisericii romano-catolice, cu critici acerbe duse contra Papei, predicatorilor şi contra membrilor însemnaţi ai bisericii. Dar Mântuitorul Lumii, în contra căruia luptă descreieraţii veacului al XX-lea, e sus, deasupra tuturor muritorilor. Pedeapsa Lui, nu va întârzia. („Foaia diecezană”, XLVII, 30, 1932)

Foamete în raiul comunist

Foarte mulţi ţărani din Uniunea Sovietelor au trecut frontiera poloneză, pentru a se aproviziona cu făină şi grâu. În ultimele zile au fost arestaţi pentru trecerea clandestină a frontierei peste cincizeci de ţărani. Dar aceste arestări nu pot împiedeca exodul maselor. Omul rabdă multe, dar foame nu. Înmagazinarea recoltei ţăranilor a dus acolo, că aceştia nu mai au ce mânca. Organizaţiunea socială a raiului stalinist trosneşte din încheieturi. Desele revolte din Rusia actuală nu pot fi decât preludiul unui sfârşit inevitabil al regimului de teroare, exercitat cu atâta cruzime şi lipsă de orice scrupul, de către agenţii armatei roşii („Foaia diecezană”, XLVII, 13, 1932)

În Anglia, Sfânta Scriptură se învaţă la toate facultăţile

În Anglia, Sfânta Scriptură se învaţă la toate facultăţile şi se dau examene regulate ca la toate obiectele. Zic învăţaţii englezi: „Oxfordul ar fi mai puţin Oxford şi cu mult mai puţin englez, când învăţământul ar pierde pe cel mai interesant dintre toate obiectele, adică Sf. Scriptură, şi dacă s-ar da învoirea ca omenirea să-şi uite propriile izvoare. Şi când te gândeşti că la noi sunt mulţi cari socot că religia trebuie scoasă şi din licee, căci în şcolile de meserii şi de comerţ ea nici nu se învaţă. Amar mai suntem rătăciţi şi de aceea mare parte din tineretul nostru şi-a pierdut încrederea în sine şi aşteaptă totul din spinarea statului. („Foaia diecezană”, XLVII, 14, 1932)

Patruzeci moldoveni au fost masacraţi de bolşevici

Săptămâna aceasta, un oribil masacru s-a desfăşurat pe teritoriul Uniunii Sovietice, aproape de malul Nistrului. Noaptea, pe când sărmanii români din Republica Moldovenească, goniţi de mizerie şi foame, voiau să treacă Nistrul la noi, mitralierele bolşevicilor i-au secerat în masă. Cei cari au fost răniţi mai uşor, în urma unei lupte pe viaţă şi moarte, au reuşit să treacă Nistrul la fraţii lor, cari îi aşteptau. Acest masacru a produs unanime revolte în rândul populaţiei române din Basarabia, mai ales că asasinarea, după cum s-a dovedit de organele anchetatoare, a fost premeditată. („Foaia diecezană”, XLVII, 9, 1932)

Un dar mărinimos pentru studenţii universitari

Aflăm că dl Vasile P. Popa, proprietarul filaturii de mătase din Lugoj, a dăruit 1 milion de lei pentru a se zidi o cantină şi o fabrică de ţesătorie în Cluj pe seama studenţimii universitare fără deosebire de naţionalitate. În cantină, studenţii vor primi hrană, iar ţesătoria le va da îmbrăcămintea. Un dar mai de folos ca acesta nici că se putea face. Generosul donator, care a dat acum de Crăciun şi pentru orfanii din Caransebeş 20.000 lei, va fi binecuvântat şi de mulţimea tinerilor de la universitate şi de Dumnezeu. („Foaia diecezană”, XXXVII, 51, 1922)

Un ser împotriva minciunii

Un doctor din Texas (America) ar fi descoperit un ser potrivit pentru a combate minciuna. Ar fi vorba de bromhidratul de scopolamină (un fel de alcaloid extras din atropină şi beladonă), care, injectat omului, îl face să cadă într-un fel de somnolenţă. În această stare de subconştienţă, care paralizează imaginaţia, el face pe individ ca să nu spună decât adevărul şi se zice că experienţele făcute în prezenţa magistraţilor şi medicilor au dat rezultate surprinzătoare. („Foaia diecezană”, XXXVII, 50, 1922)

Duel cu rom

Ziarul parizian „Le Voltaire” scrie: „Iacă un nou fel de duel, care deși nu se face cu spada sau pistolul, a avut însă urmări teribile. O bucătăreasă, Adela V., servind la un neguțător, atrăsese asupra-i atenția fraților August si Andreiu B, în etate unul de 33 ani, celălalt de 40 ani, impiegaţi la sticlăria de la Saint Denis. Amândoi se amorezară de ea și hotărâră să termine rivalitatea, bătându-se în duel cu rom. Trebuia să bea la întrecere până când unul din ei să se recunoască învins. Duelul s-a făcut într-o seară, la opt ore. La al nouălea pahar, August, cel mai tânăr, căzu sub masă. Fratele lui, triumfător, se sculă se plece. Dar, pe pragul ușii, căzu lovit de-o congestie cerebrală. L-au dus la spitalul Jenon, starea lui este disperată. Cât despre August, dezbătat prin boala fratelui, a luat fuga și nu i se mai știe de urmă”. („Gazeta Transilvaniei”, XLIII, 96, 1880)

O jertfă a corsetului

Din Basel se scriu următoarele: „Deunăzi s-a dat un bal militar. Pe la 9 oare, muzica îşi întrerupse deodată valsul. Toată lumea se adună împrejurul unei grupe mici, în mijlocul căreia se afla o dănțuitoare leşinată. Cu tot ajutorul medical, grabnic dat, tânăra fată, al cărei fizic admirabil, figura elegantă şi fragedă deşteptaseră ura câtorva dame, muri din cauza prea tarei strânsori a corsetului. Balul se termină imediat, şi dănţuitoarele alergară acasă, luând din acest dureros caz o bună învăţătură pentru viitor”. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 251, 1884)

Cât prețuiesc unii ruși?

Contele rus Uwaroff se instalase cu soţia sa, aproape de Palermo, într-o vilă pe care o închiriase la poalele muntelui Santa Rosalia. În fiecare zi, soţii făceau câte o excursiune prin localităţile cele mai pitorești de primprejur. Într-o zi însă, o bandă de briganzi surprinse pe turişti: contele fu luat cu ei, soţia sa fu eliberată. Contesa alergă îndată la poliţie şi cercetări active, dar zadarnice începură. Sărmana femeie se îmbolnăvi de supărare. Câteva zile după aceea, ea primi o scrisoare în care i se vestea că bărbatul său se află în deplină sănătate şi că va fi eliberat dacă se va depune într-un loc anumit o sumă, care ar reprezenta valoarea unui rus. Contesa se supuse: ea depuse 600 de ruble în locul anumit, însoţind trimiterea banilor de o scrisoare prin care îşi exprima speranţa că această sumă va fi îndestulătoare. Briganzii, în adevăr, se mulţumiră; ei eliberară pe rus, zicându-i: „N-am fi eliberată pe un englez pentru o sumă întreită; dar un rus nu preţuiește mai mult decât 600 de ruble; de aceea te şi lăsăm liber pentru această bagatelă. Contele şi contesa Uwaroff s-au grăbit a părăsi o ţară în care ruşii sunt aşa de puţin preţuiţi şi s-au reîntors la Petersburg. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 249, 1884)

Nu numai Cumberland citește gândurile

Într-o cafenea se întâlniră, acum câteva zile, doi prieteni şi începură a vorbi despre Cumberland. A: „L-ai văzut pe cititorul gândurilor?” B: „Nu, dar îmi pare că arta lui nu e tocmai aşa de minunată.” A: „Cum aşa?” B: „Da, croitorul meu încă se pricepe în arta asta. L-am întrebat ieri dacă vrea să-mi facă un palton de iarnă. El îmi răspunse imediată: „Nu!” „Pentru ce?”, îl întrebai eu. „Pentru că tot nu mi-l plătești!”, îmi răspunse el. „Prin urmare, vezi că şi croitorul meu citește gândurile ca şi Cumberland.” („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 250, 1884)

Un câine la spital

Secretarul spitalului de la Charing Cross din Londra spune următoarele în privinţa inteligenţei câinelui: „Acum câteva zile, un câine, având o labă bolnavă, începu să latre înaintea porţii spitalului, şi când i se permise se puse pe o saltea ce se afla în curtea spitalului, ridicându-şi laba bolnavă într-un mod foarte semnificativ. Fiind chemat unul din chirurgii spitalului, câinele se apropie îndată de dânsul şi-l urmă în sala bolnavilor, unde sări pe un scaun şi ridică din nou laba. Se presupune că câinele însoţise mai înainte pe stăpânul său la spitalul de la Charing Cross, deşi nimeni nu-şi aducea aminte a-l fi văzută vreodată aci. Câinele se lăsă să i se panseze rana, şi, după ce operaţiunea fu terminată şi durerea încetă, îşi manifestă bucuria şi mulţămirea într-un mod atât de zgomotos, încât a trebuit să fie scos din spital, pentru a nu turbura prin lătratul său liniștea bolnavilor. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 250, 1884)

Urmările unei boli la deget

O fetiţă din Viena, având o boală la deget, s-a adresat doctorului Spitzer. Acesta crezu că răul este neînsemnat şi se mărgini numai la o fricţiune cu collodion, dar răul crescu din ce în ce mai mult, şi în cele din urmă degetul trebui să fie amputat. De aci urmă un proces în contra doctorului. Tribunalul corecţional, fără a asculta niciun expert şi având convingerea că pierderea degetului fetiţei era datorită neexperienţei medicului, îl condamnă la pierderea diplomei sale, la 200 florini amendă şi la 500 florini despăgubiri. Doctorul Spitzer făcu apel, şi apărătorul său obţinu ca Curtea să ordone o expertiză. Facultatea din Viena se pronunţă în favoarea medicului, emiţând opiniunea că dânsul se conformase cu regulile știinţei. Achitarea era dar sigură. Doctorul Spitzer însă dispăru şi este câtva timp de când cadavrul său fu găsit într-un şanţ din vecinătatea Vienei. Nenorocitul, văzând că cariera sa este zdrobită, se ucisese de disperare. Cadavrul fu recunoscut, nu mai era nicio îndoială. Procesul însă îşi urmă cursul în apel şi doctorul Spitzer fu achitat. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 240, 1884)

Pentru ce se ciocnesc paharele?  

Între doi prieteni, ce stăteau la o masă şi beau vin, se născu o mică, dar interesantă discuțiune. Unul puse întrebarea: „Ce însemnare are la băut ciocnirea paharelor?” „E un obicei vechi care se ţine de urări”, zise unul; „e un obicei, prostii, căci spărgând paharul îţi păgubești buzunarul”, zise altul. Un individ mai glumeț, de la o altă masă, se apropie de ei şi zise: „Dacă voiţi să știţi, domnilor, atunci să vă spun eu: paharul plin ochii îl văd, nasul îl miroase, gura îl gustă, mâinile îl pipăie. Dar pentru ca şi urechile să ia parte la această manifestaţiune, paharele se ciocnesc. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 242, 1884)

Un ordin militar chinez

Comandantul suprem al armatei chineze a dat următorul ordin către armată: „Se decapitează cel ce dovedește laşitate. Se decapitează cel ce comunică amănunte despre afacerile militare. Se decapitează cel ce împrăştie știri îngrozitoare pentru trupe. Se decapitează cel ce a furat şi apoi a fugit. Se decapitează cel ce e membru al vreunei societăţi secrete. Se decapitează cel ce siluiește femei. Se decapitează cel ce jefuiește pe indigeni. Se pedepsește trupește cel ce, în poziţiunea sa, se face vinovat de ceva. Se pedepsește trupește cel ce dovedește trândăvie la exerciţii. Se pedepsește trupește cel ce nu-şi dă punctual raportul său”. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 241, 1884)

O amazoană turcă

Zilele trecute, tânăra şi fermecătoarea turcoaică Adela Hanum, împreună cu omul care o întovărăşea, fu primită de sultan în audienţă privată. Aceasta ţinu aproape o oră, în care Abdul Hamid arătă tinerei o deosebită consideraţie şi curtenie. Adela Hanum, care e din ţara kurzilor, în 1877 rădicase cu cheltuielile ei un corp de voluntari printre compatrioţii ei şi îi condusese în luptă contra ruşilor, comandându-i în persoană şi făcând minuni de vitejie. Acest corp aducând servicii reale şi după răzbel, tânăra războinică primi de la sultan două decoraţii. Amazoana, care, de câţiva ani, e văduvă, s-a hotărât să se ducă la Mecca şi să moară acolo în contemplare şi în rugăciuni lângă mormântul profetului. Ea a venit în Constantinopol să capete mai întâi de la marele calif învoiala ca să fie înmormântată în sfânta cetate a musulmanilor. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 239, 1884)

Din traista cu minciunele

Un țigan, a cărui femeie era în doaga morții, trimise pe un băiat al său la popa din sat, să ceară un cap de lumânare și să vie să pricistuiască (cuminece) pe mă-sa, zicând că pentru aceea îi va oțeli un topor. Băiatul de țigan ajungând la popa, când intră în casă tocmai răsturnau mămăliguța și puneau scrobă (lapte gros) și brânză pe masă, ca să mănânce popa. Băiatului, văzând mămăliguța, scrobul și brânza, îi lăsă gura apă și, fiind flămând,  își pierdu cumpătul la vorbă, și, cu gândul la mâncare, zise, salutând: „Brânzosu, scrobosu, părinte!” „Ce vrei, mă țigane!” îl întrebă popa. „Mă rog, părinte, m-a trimis tata să-mi dai un cap de popă, c-o pălit pe mama să moară, și să vii să o oțelești brânzosu cu untu, că ți-a pricistui tata un topor cu mămăligă.” („Gazeta Transilvaniei”, LIII, 287, 1890)

♦♦♦

Un țigan și un român mergeau pe un drum alături. Mergând ei, românul vede o cioară moartă în drum și-i zice țiganului: „Meștere, ce pasăre-i asta?” Țiganul răspunde: „D-apoi tu nu vezi ce-i?” „O văd, dar nu știu ce-i și cum se cheamă. Se mănâncă ori ba?” Țiganul își gândi: „să-i zic cioară, dau pitica de ocară, să-i zic pe nume, mă batjocoresc pe mine”. Apoi zise către român: „Ce să fie? Ia, un biet papalagos, cu cioc coviltiros și cu coada ihartaganoasă!” („Gazeta Transilvaniei”, LIII, 287, 1890)

O înmormântare la indieni

Din New York se scrie că în orașul Montana au fost spânzurați, acolo, vinerea trecută, patru indieni, care au săvârșit mai multe omoruri. Câteva zile în urmă au fost înmormântați după ritul catolic, luând parte la această înmormântare vreo 2.000 de indieni. După îngropăciune se grămădiră toți indienii împrejurul gropii, începând a se văita și boci în mod îngrozitor. O femeie își tăie două degete de la mână și le aruncă în groapă; o altă indiancă își făcu o rană adâncă la cap, și amândouă femeile jupuiră pielea de pe capul copiilor lor. Rănitele se aplecară apoi asupra gropii încă deschisă, lăsând să le curgă sângele din răni în groapă. În cele din urmă interveni poliția, arestând pe unii, iar pe ceilalți îi împrăștie. („Gazeta Transilvaniei”, LIII, 287, 1890)

Groaznică nenorocire pe calea ferată

„Dreptăţii” i se scrie din Găvojdia (lângă Logoj) că, în 17 1.c. sara, pe la 10 oare, vreo 15 trăsuri ce veneau de la târgul din Timişoara aveau să treacă peste şinele căii ferate din apropierea comunei Găvojdia. Negândindu-se nimenea la vreo nenorocire, mai ales că rampa încă era deschisă, trăsurile începură să treacă pe rând. Însă tocmai când ajunse pe şine trăsura a 13-a – număr fatal -, teribila locomobilă a unui tren accelerat o apucă pe şine şi o strivi cu desăvârşire împreună cu nenorocitul om şi cu cai cu tot. Nenorocitul om era din comuna Glimboca. Tot la acest loc s-a mai întâmplat o asemenea catastrofă înainte de asta cu 10 ani, când a căzut jertfă un român din Belinţ. Vina o poartă şi de astă dată boactărul, care nu s-a îngrijit de închiderea rampei şi care, de altminteri, e un român cinstit şi harnic. În urma acestei nenorociri însă şi el bietul va avea să îndure o pedeapsă ca consecinţă a neglijenţei sale. („Foaia diecezană”, IX, 51, 1894)

Împușcat lângă casa comunală!

În comuna Cruşovăţ, tot felul de lotri îşi fac mendrele cum le place. Spargerile de case şi focurile sunt aproape zilnice. În 19 1.c., la 8 oare sara, fiind la proprietariul Moise Domil, care-şi serba patronul căşii, cineva a puşcat asupă-mi cu revolverul pe fereastră. Din norocire, glonţul a rămas în mantaua de iarnă fără a mă atinge. Observ că aceasta s-a întâmplat la 20 paşi îndepărtare de casa comunală. Se poate acum presupune ce fel de ordine există în această nefericită comună. În veci nu se face o patrolă din partea păzitorilor de noapte, nefiind nicio controlă. Am cerut jndarmerie şi ne-am plâns la autorităţi spre a dispune încâtva susţinerea ordinii, ca cel puţin viaţa omului să fie păzită, averea şi aşa fiind deja periclitată. Toate, în zadar. Isac Rădulescu, preşedintele comitetului. („Foaia diecezană”, IX, 47, 1894)

Influenţa căsătoriei asupra etăţii

Statisticianul Bertillon a făcut studii despre influenţa căsătoriei asupra etăţii omului, şi rezultatele la cari a ajuns sunt foarte încurajatoare pentru candidaţii de însurătoare. Studiile sale, care se eferă mai mult la Franța, Olanda şi Belgia, se pot aplica însă şi la Austro-Ungaria. Bertillon ne spune că, de la 25-30 de ani, bărbaţii însuraţi mor în raportul 6: 1000, cei neînsuraţi 10: 1000, şi văduvii 22: 1000. De la 30-55 ani, cazurile de moarte ale acestor diferite clase se urcă la 7, 11 şi 19 pe o mie. În etăţile mai înaintate se arată aceeaşi diferenţă în favorul celor căsătoriţi faţă cu necăsătoriţii. La prima vedere pare curios, dar totuşi de înţeles, că văduvii sunt mai mult expuşi morţii. Singura exepţiune în cifra raportului mortal din clasa de jos (mai tineri) a căsătoriţilor se arată atunci dacă respectivii se căsătoresc în etate de tot tânără. Tinerii însuraţi în etate de 18-20 ani mor în acelaşi raport ca şi bărbaţii în etate de la 65 la 70 de ani. Pentru etatea femeilor nu se arată atât de favorabilă căsătoria ca pentru bărbaţi. Influenţa ei nu se manifestă sub 25 ani, ci numai de aci încolo. Necăsătoritele mor în etate de la 30 la 35 ani, 11 la mie. Sub 25 ani, cazurile mortale la femeile căsătorite sunt mai multe ca la cele necăsătorite. De la 40 de ani în sus, femeile căsătorite trăiesc cu mult mai mult decât cele necăsătorite. Văduvele de etate mijlocie nu trăiesc cât femeile căsătorite sau şi cele necăsătorite de aceeaşi etate. Un bărbat care se căsătoreşte în etate de 25 ani, dacă nu vin eventualităţi, singur poate calcula, la o etate de 65 ani, până când cel necăsătorit de aceeaşi etate, dacă şi mai târziu nu se însoară, îşi scurtează prin aceasta viaţa cu 5 ani. („Foaia diecezană”, IX, 47, 1894)

Mine de aur în Bănat

Un consorţiu din Budapesta a cumpărat de la societatea căilor ferate de stat austro-ungare minele de aur şi de argint care să întind între Bocşa Montană şi Dognecea pe un teritoriu de vreo două milioane stânjeni cuadraţi. Activitatea în aceste băi să va începe cât mai curând, sub conducerea consilieriului de mine Iuliu Bauer din Graz şi sub conlucrarea ingineriului Otto Oehne din Freiburg. („Foaia diecezană”, IX, 47, 1894)

Statistica divorţurilor

Hoeton, membru al parlamentului englez, publică în revista „New Review” următoarea statistică a divorţurilor în Europa: în Anglia, vine la 577 căsătorii un divorţiu, în Rusia la 450, în Scoţia la 331, în Austria la 184, în Belgia la 169, în Ungaria la 145, în Suedia la 134, în Holandia la 132, în Francia la 62, în Danemarca la 36, în Italia la 421 căsătorii, un divorţiu. Dintre oraşele mari, mai rău stă Berlin, unde la 17 căsătorii vine un divorţiu, în Viena la 43, în Paris la 13. Cununa se cuvine districtului Tolland în Statele Unite, unde din câte şase căsătorii una se desface prin proces. („Foaia diecezană”, IX, 42, 1894)

Mare nenorocire în Anina

Din mai multe părţi am căpătat raporturi cari confirmă preadureroasa ştire despre marea nenorocire întâmplată în băile de cărbuni de la Anina. Anume, sâmbătă, în 10 octomvrie n. dimineaţa, a explodat gazul în „Rona Schacht” şi „Tynfeld” cu o nespusă putere nimicitoare. Până acum s-au scos morţi şi pârliţi 38 inşi; iar pe alţi 13 a fost cu neputinţă a-i scoate pană azi. După mari încordări, a succes a mântui 150 lucrători cu viaţă. Unul din corespondenţi ne scrie că cei mai mulţi nenorociţi sunt români, anume 20, din Sasca, şi 8 din Ciclova, şi alţii din alte comune. Căpitanul montan şi primpretorul cercului încă au sosit la locul catastrofei, unde se continuă lucrările de mântuire, pentru că în băile de la Anina sunt aplicaţi preste 300 de lucrători, scrie „Dreptatea”. („Foaia diecezană”, IX, 42, 1894)

Apucături iezuite

Mai mulţi preoţi din dieceza noastră au primit din B.-Pesta un apel, care-i provoacă să treacă la biserica romano-catolică. Apelul e însoţit de o declaraţiune. Acei preoţi cari subscriu declaraţiunea, adecă își vând legea strămoşească, primesc o carte ungurească al cărei preţ e de 24 coroane. Fariseii şi cărturarii au promis şi i-au dat lui Iuda mai mult (după banii noştri cam 79 de coroane)! („Foaia diecezană”, IX, 42, 1894)

Ţerani români jefuiţi

Antoniu Rus şi Ioan Beltean, doi ţărani români din Monorâşte, s-au dus la Lipova. În drum au intrat într-un birt unde-şi petreceau doi domni, care, îndată ce ţăranii au intrat în birt, se apropiară de ei şi începură să povestească. Ţăranii au spus că merg la târg şi apoi au băut din vinarsul ce le-au oferit domnii. Îndată ce au băut însă, începură se ameţească şi în câteva minute nu mai ştiau de dânşii nimic, iar „domnii” i-au dezbrăcat şi le-au furat banii ţăranilor. Făcându-se cercetare, jndarmii au dat de urma unuia din ei, cu numele Erdos Ferencz, care a mărturisit că el a pus în vinars un fel de ameţitoriu numit „beladona”, ca să-i jefuiască pe bieţii ţărani. Învăţătură ţăranilor, să nu steie de vorbă cu orice prăpădit, îmbrăcat „domneşte”, şi să nu primească nimic de la dânşii chiar şi degeaba. („Foaia diecezană”, IX, 42, 1894)

Oamenii mari au şi superstiţiile lor

Aşa, scriitorul englez Johnson întra în odaie totdeauna cu piciorul drept înainte; dacă din întâmplare păşea cu stângul, se întorcea ca să între a doua oară în odaie, păşind cu dreptul înainte. Lord Byron nu voia să deie nimănui sare la masă, puteai să-l rogi oricât, el nu întindea nimănui sărăriţa, dar nici nu o primea de la nimeni; iar dacă cineva vărsa sarea, Byron sărea ca un nebun de la masă şi nu voia să mai mănânce. Frederic cel Mare avea o ură inexplicabilă contra numelor proprii terminate în us. El, unul dintre regii cei mai.buni şi mai drepţi în judecată, îi persecuta mişeleşte pe oamenii al căror nume se termina astfel. Goethe nu putea suferi ochelarii; în mijlocul celei mai mari veselii, el devenea trist şi indispus îndată ce vedea pe cineva cu ochelari. („Foaia diecezană”, IX, 31, 1894)

O cutie poştală internaţională la Capul Horn

O astfel de cutie există la Capul Horn, în sudul Americii, în Țara de Foc. E legată cu fier de o stâncă şi toţi marinarii care trec prin acele ape primejdioase îşi pun în ea scrisorile către părinţi, către fiinţele iubite. Când vasul de poştă, care trece pe acolo de două ori pe lună, scapă de teribilul cap Horn, câţiva marinari se întorc pe uscat la cutia poştală din vârful stâncii şi iau scrisorile, pe care le duc sau le trimit în ţările unde sunt adresate. Lucru curios este că nicio scrisoare d-astea, încredinţate marinarilor fără niciun soi de răspundere, nu s-a pierdut, toate au ajnns la destinaţie. Navigatorii cunosc mai bine ca oricine grijile de care sunt chinuiţi cei de acasă de soarta celor plecaţi. („Foaia diecezană”, Caransebeș, VI, 52, 1891)

Electricitatea vindecă muțenia și surzenia

O agenţie telegrafică comunică următoarea telegramă, ce, într-adevăr, merită se fie publicată: Un domn Wirthner, atins de vreo şeptesprezece ani de surditate şi mutism complet, acum câteva zile a pus în uimire toate persoanele de prin jurul său, vorbind înaintea lor nu numai limba germană, pe care o mai poseda înainte de a deveni surdo-mut, dar încă şi limba engleză, pe care n-o cunoștea deloc. Pare că acest Wirthner și-ar fi recăpătat auzul şi vorba graţie unui tratament cu electricitate. Acest mijloc întrece, desigur, telegraful, telefonul şi fonograful, scrie „Naţionalul”. („Foaia diecezană”, Caransebeș, VI, 41, 1891)

Români avansați militar în Imperiu

Cu ziua de 1 noiembrie n. au fost înaintaţi în armata austriacă 13 generali şi 29 colonei. Cu totul, s-au făcut apoi 47 colonei, 68 vicecolonei, 106 maiori şi 151 căpitani de clasa I, 176 căpitani cl. I., 82 prim-locotenenţi şi 183 locotenenţi în activitate. Dintre români au avansat: la rangul de colonel la artilerie vicecolonelul Ladislau Cena; la căpitani clasa I: Ilie Nedelcu (regimentul de inf. 63), Ioan Sagaican (31), Petru Şerbescu (2), Ilie Cernăuţan (miliţia teritorială) şi George de Gatargi (jndarmerie). L căpitani de clasa II, prim-locotenenţii : Mihalu Brăfeanu (reg. de inf. 101), Alexandru Negrea alias Guşailă (5), Ioan German (50), Ioan Streciuc (la cavalerie), dr. Ioan Sturza (medic de regiment cl. a II-a). La prim-locotenenţi: Aurel Petrovici (reg. de inf. 72) şi Iosif Petraş (33). Locotenenţi: Teofil Florian (reg. de inf. 50), George Spătariu (50), Eugen Apostolovici (38). Maiorul-auditor Ioan Mihălţianu a fost transferat la tribunalul de garnizoană din Pojon. („Foaia diecezană”, Caransebeș, VI, 43, 1891)

Lege contra beţiei în Germania

Guvernul Germaniei a elaborat un proiect de lege prin care se ţintește la stârpirea beţiei. În înţelesul acestui proiect, din băuturile spirtoase nu va fi iertat a se vinde pe teritoriul Germaniei nici într-un caz mai puţin de o jumătate de litră. Prin aceasta se împiedică aşadară vinderea rachiurilor cu paharul şi numai hotelierii şi cârciumarii vor mai putea fi în poziţiune de a vinde băuturi spirtoase. Aceştia sunt datori a îngriji la susţinerea ordinii în localităţile lor şi au stricta datorinţă de a împiedica orice prilej prin care s-ar putea promova abuzurile cu băuturi spirtoase. Prin ordin poliţienesc, este cu desăvârşire oprit orice comerț şi orice vindere de băuturi spirtoase înainte de 8 oare dimineaţa, ba legea dă drept de a şi opri deschiderea cârciumelor înainte de 8 oare. Cârciumarii şi hotelierii sunt strict opriţi de a vinde băuturi spirtoase indivizilor care n-au împlinit cel puţin 16 ani. Asemenea, sunt opriţi de a vinde băuturi oamenilor beţivi. Pe cei beţi, cârciumarul are dreptul de a-i scoate afară din cârciumă, dacă a luat mai întâ măsurile de lipsă ca ei să fie duşi sau acasă la ei, sau la poliţie. Cheltuielile cârciumarului, împreunate cu aceasta, are să le suporte beţivul. A da băuturi pe credit nu este iertat. Orice datorii făcute la cârciumă pentru băuturi nu este nimenea obligat a le plăti.   („Foaia diecezană”, Caransebeș, VI, 44, 1891)

Deputați bătăuși

În Camera din Luxemburg s-a petrecut alaltăieri un scandal enorm. Clericul Prum l-a atacat violent pe socialistul Welter, care, la rândul său, a spus că Prum este hoț. Prum, simțindu-se insultat, a părăsit incinta. S-a întors înapoi cu un baston și l-a luat la bătaie pe Welter. Peste câteva minute, toți deputații s-au luat la bătaie, apoi publicul din galerii s-a dat jos în incinta Camerei și, împărțit în două tabere, s-au luat și ei la bătaie. Scandalul era enorm.  Prim-ministrul, Lawalle, și președintele Eyschen au încercat să-i liniștească pe beligeranți, însă fără succes. A intervenit jandarmeria, care a evacuat incinta Camerei. Bătaia a continuat și pe stradă, unde deputații și publicul se băteau cu bastoane, umbrele și cravașe. La bătaie a luat parte și publicul, care se adunase într-o mulțime enormă. Lupta a luat sfârșit abia după o jumătate de oră. („Gazeta Transilvaniei”,  271, 1913)

Un rămășag prost

Huszár Peter din Zsablyai a pariat la o petrecere cu mai mulți ortaci că ei nu-s în stare să-i dea atâtea coroane câte va putea el înghiți. S-au și adunat mai multe piese de câte o coroană, dintre care Huszár a înghițit 12 bucăți. A treisprezecea n-a mai putut-o înghiți, căci, apucându-l o grozavă durere de cap, imediat a fost dus la spital, unde a și murit. („Gazeta Transilvaniei”,  271, 1913)

O sectă primejdioasă

Ziarele din Lemberg scriu următoarele: Un mare număr de credincioşi ai sectei marianiste din Lodz a încercat zilele trecute să-l răstignească pe episcopul Polembiovski, ca pe urmă să învie din morţi şi să dovedească prin aceasta că este sfânt. Cu multă greutate a izbutit poliţia să respingă mulţimea şi să libereze pe episcop. Vineri, în 30 august, s-a repetat atacul marianiştilor asupra lui Polembiovski. Când episcopul a ieşit din biserică, l-au aşteptat sute de sectari şi l-au rugat să se lase să fie răstignit „pentru mântuirea omenimii”. A trebuit să intervină iarăşi poliţia, ca să-l scape de la moarte pe cel ameninţat. Mai mulţi marianişti au fost arestaţi. („Biserica și Școala”, Arad, XXXVII, 50,1913)

O lege înţeleaptă

O lege înţeleaptă s-a adus în Islanda, care dispune că, după trecerea alcoolului produs până acuma, nu mai e permis să se mai producă. Totodată s-au luat toate măsurile ca sâmbăta, când lucrătorii primesc plăţile, cârciumile să fie închise, ca nu cumva „cei fără înger” să-şi beie paralele şi apoi să sufere şi ei şi întreaga lor familie. Ce frumoasă măsură de economie. Ar fi de dorit şi pentru noi, românii. („Biserica și Școala”, Arad, XXXVII, 44,1913)

Judecată solomonică

În America s-a întâmplat că o damă a prins o ştiucă foarte mare. Câteva zile, ştiuca a fost expusă, iar după aceea dată bucătarului s-o gătească. Și aveau oamenii ce să mănânce, căci trăgea 29/2 funţi. Bucătarul, când s-o gătească, vede în gura peştelui ceva ce i se părea că e o limbă crăpată şi începe a povesti celor din bucătărie minunea. Când colo, se dovedeşte că pretinsa limbă era coada unui peşte ce înghiţise ştiuca în momentul când a fost prinsă. Peştele avea 3 funţi şi 150 g. Acum – era vorba, adică, de renumele damei care prinsese un peşte mare, un record nepomenit pană atunci – era greu de hotărât de a prins ea o ştiucă de acea greutate ori că greutatea peştelui înghiţit trebuia detrasă. Aşa, s-au ivit între admiratorii damei două părţi: să nu să detragă greutatea peştelui, altă partidă zicea că trebuie să se detragă. Dar nici atât nu ajungea. Şi în pântecele peştelui înghiţit de ştiucă s-a aflat alt peşte. Aşa, cele două partide – vrând să fie galanţi faţă de damă şi în parte şi drepţi – au hotărât: Greutatea ştiucii se reduce cu 3 funţi 150 g – dama pierde recordul; dar ea îl câştigă, deoarece cu aceeaşi undiţă a prins deodată trei peşti. („Foaia diecezană”, Caransebeș, XXV, 10, 1910)

Pedeapsa Iui Dumnezeu

Episcopul Ierusalimului, Sf. Narcis, era acuzat de către nişte răufăcători, pe care el i-a mustrat aspru pentru faptele lor scandaloase, a fi părtaş la fapte de ruşine. Judecătorul nu voia să deie crezământ acuzelor aduse contra episcopului, ci însă întăreau acestea prin jurământ şi blăsteme înfiorătoare faţă de ei înşişi. Unui a zis: „Focul să mă mistuie dacă jur strâmb”. Al doilea zicea: „Tot corpul să-mi fie lepros dacă acuza mea e minciună”. Al treilea striga: „Să orbesc dacă afirmarea mea e neadevărată”. Şi ce au dorit ei să întărească prin depunerea jurămintelor false s-a întâmplat întocmai cu ei. Cel dintâi, cu întreaga lui familie, a ars în casa proprie, izbucnind noaptea un foc teribil, iar al doilea a fost întreg cuprins de lepră. Iar când al treilea a văzut pedeapsa lui Dumnezeu asupra acestora, s-a întristat foarte şi a început a-şi plânge jurământul fals atât de amar şi îndelungat încât a orbit. („Foaia diecezană”, Caransebeș, XXV, 47, 1910)

Contrabandă cu fete din Lugoj la frontieră

Se scrie din Orşova: „Sofron lvacicovici, funcţionar la vama din Orşova, urmărea deja de mult pe femeia Teresa Luca, care tot mereu îşi căuta de lucru în România şi trecea pe la Vârciorova, însoţită de către 2-3 fete. Rezultatul urmăririlor lui a fost că s-a descoperit cum că femeia ducea fete din Lugoj şi le vindea la case de prostituţie în Turnu Severin. S-a constatat că în luna aceasta a ademenit pe fetele: Emilia Dörner, Maria Vasilievici, Maria Laicum, Ana Roju şi Ana Borlovan, în etate de câte 16-18 ani, sub pretext că le va plasa ca chelnăriţe în România. Fetele, văzând unde le duce, au vrut să fugă, dar le-a reţinut cu forţa. Consulul austro-ungar Wenninger, din T. Severin, a intervenit la prefectul Igiroşanu, care a arestat femeia şi a expulzat-o din România. Aici a fost dată în judecată, condamnată la 15 zile arest şi 400 cor. amendă. Sofron Ivacicovici a fost recomandat ministrului de interne spre a fi remunerat”. („Gazeta Transilvaniei”, LXV, 272, 1902)

Se caută măgari

M. P. din Cluj, sub titlul de mai sus, publică următoarea știre, din care extragem câteva pasaje în traducere fidelă: „Este lucru știut că, după Serbia, noi suntem cei dintâi în exportul de porci. În timpul din urmă, englezii au deschis debuşeu în Africa de Sud şi pentru caii maghiari. Acum, vin germanii, deschizând debuşeu unei ramuri de export surprinzător de noi: anume, măgarilor maghiari. Proprietarul Bárány Marton din Gherla a încheiat anume contract cu o firmă din Berlin pentru exportarea a 1000 de măgari. Poate să fie grandomanie din partea germanilor, că umblă după măgari prin străinătate, sau poate fi şi politică inofensivă, care are tendinţa de a provoca, cel puţin, aparenţa că în Germania nu sunt destui măgari. Oricum ar sta lucrurile, este de mirat că tocmai la noi s-au adresat pentru măgari“. Şi noi ne mirăm. („Gazeta Transilvaniei”, LXV, 273, 1902)

Omeni mari despre muzică

Împărăteasa Caterina a zis: „Eu iubesc muzica atât de mult, încât aş fi în stare a-mi jertfi chiar şi viaţa pentru ea; cu toate acestea însă, de m-aş sili oricât, eu n-aş putea să fiu muzicală, deoarece pentru mine muzica nu este altceva decât un zgomot provenit dintr-o confuzie de voci neînţelese”. Beaumarchais zice: „Ceea ce nu merită de a fi vorbit, se exprimă prin muzică”. La Fontaine: „Trei lucruri nu le-am putut înţelege niciodată; acestea sunt: jocul, femeia şi muzica”. Napoleon I zicea că pe el muzica îl face nervos, dar, cu toate acestea, dăduse ordin ca, înaintea tuturor spitalelor, să cânte în fiecare zi muzicele militare, crezând că prin aceasta va aduce o uşurinţă celor răniţi. Pe Napoleon III l-a costat foarte multă luptă până când a putut să asculte până la sfirşit o operă muzicală. Victor Hugo numai după multe şi mari stăruinţe s-a învoit ca să se compună melodia pentru vreunul din versurile lui. „După cum se vede, versurile mele nu sunt destul de melodioase, căci altfel – zicea el – n-ar avea trebuinţă de acest zgomot neplăcut”. („Minerva”, Bistrița, IV, 22, 1894)

O regină chinuită

Desigur că regina Margareta Young, din arhipelagul Manna din Oceanula Pacific, este suverana care se bucură cel mai puţin de prerogativele puterii sale. Sălbaticii care populează aceste insule o consideră ca o zeiţă – de altminteri ei consideră astfel pe orice om din rasa albă -, şi onorurile exagerate cu care o înconjoară o fac pe biata regină să simtă greutatea îndoitei coroane, a regalităţii şi a divinităţii. Ea nu trebuie niciodată să vadă un bărbat; numai primul său ministru, urât şi bătrân, are dreptul să se apropie de dânsa. Această suverană, când are gustul să facă o preumblare, iese în lectică, care e purtată de domnişoarele sale de onoare: dar atunci se dă ordin mai dinainte indigenilor, care stau toată ziua ascunşi în casă şi n-au voie, sub pedeapsă de moarte, ca să iasă pe străzi. Regina Margareta desigur că se plictisește grozav, şi cum ea, sărmana, n-are decât 25 de ani, ar voi să părăsească insula şi toate demnităţile sale, dar acest lucru este foarte greu, căci ea e tare supravegheată. Dar într-una din zilele trecute, norocul i-a surâs, căci în port a ancorat corabia M. Almy, al cărei capitan, Lutrell, este un băiat tânăr şi frumos. El a fost sărbătorit în insulă, fiindcă face parte din rasă albă, şi de aceea i-a fost permis s-o vadă pe regină. O singură audienţă a fost de ajuns ca regina şi el să se înamoreze unul de altul şi ea l-a şi luat ca secretar al tronului. Nu se știe până acum în urma cărei aventuri Margareta Young a ajuns regina arhipelagului Manna. („Minerva”, Bistrița, IV, 21, 1894)

Originea batistei

În timpul iernii, orişicine are nevoie de batistă, mai ales când afurisitul de guturai se anină de nasurile omenilor. Aşa fiind, orișicine poate să-şi pună întrebarea: „De când s-au inventat batistele, căci, desigur, Adam şi Eva n-au avut!” Un cronicar hazliu, care şi-a pus şi el această întrebare, ne dă următorul răspuns: Cea dintâi batistă fu purtată acum 350 ani de către o veneţiană de toată frumuseţea, care prin batista sa făcu furori. Curând, batistele trecură peste Alpi şi se răspândiră în Francia, unde fură adoptate de seniorii şi damele de la curtea lui Henric al II-lea. Pe atunci, batistele, fiind foarte fin brodate, costau foarte mult şi erau obiecte de lux. Din Francia, ele trecură în Germania, unde în scurtă vreme deveniră foarte populare în cercul seniorilor. Deoarece însă şi poporul voi să le întrebuinţeze, un edict publicat la Dresda în 1595 opri cu desăvârşire pe omenii din popor să întrebuinţeze batistele. Cu timpul însă ele se vulgarizară şi astfel toată lumea căpătă dreptul de a le purta. („Minerva”, Bistrița, IV, 21, 1894)

Arta de a trăi 100 de ani

Doctorul Javal s-a îndeletnicit cu o anchetă asupra artei de a trăi o sută de ani. Astfel, el a adresat un mic chestionar tuturor centenarilor cunoscuţi, întrebându-i asupra felului lor de a viețui. Dr. Javal a primit vreo 50 de răspunsuri, care se pot rezuma astfel: nutriment simplu şi abundent; alimentaţie vegetală, adică compusă mai mult din legume. Cea mai mare parte din centenari n-au întrebuinţat mai deloc rachiul: dimpotrivă, mulţi dintre ei beau vin la masă, purtau veșminte călduroase și nu fumau. Lucru curios, mulți dintre aceşti bătrâni iubesc dulcețurile și mai ales zahărul. În fine, declară unanim că ei au evitat cu îngrijire emoţiunile de orice fel. („Minerva”, Bistrița, III, 17, 1893)

Credinţele arabilor despre unele pasări

În Egipt trăiește o pasăre numită ,,pruntărelul spinat”, care, ca toate păsările aparţinătoare rasei sale, dă, zi şi noapte, niște tonuri ce seamănă a ţipete de durere. Arabii cred despre ea că nu doarme nicicând. Ca motiv al insomniei, susţin următoarele. Toate păsările pământului ţinură odinioară o sărbătoare mare în onoarea lui Allah, la începerea căreia toate erau de faţă, numai ea lipsea. Într-un târziu însă, apare şi ea, scuzându-se că, adormind cu greu, a întârziat. „Deoarece – zise Allah – tu dormeai, pe când celelalte păsări se adunară în onoarea mea, de aci încolo nu vei mai dormi”. Allah lăsă să-i crească sub fiecare aripă câte un ghimpe, care, când va să adoarmă, îl înghimpă, şi dând un ţipăt de durere zboară mai departe, căutând repaus.

Despre struț, crede poporul arab că a zburat la început ca şi dropia gulerată, cu care împreună locuia întinsele savane ale Cordofanului şi ale Darfurului. Atunci era şi el mai încrezut în puterile sale, nu fugea de om, cu animalele deşertului trăia amical şi în bună înţelegere. Într-o zi, îi zise dropia gulerată: „Frate, să zburăm, de voiești, „ișalla” (cu ajutorul lui Allah) la râu, să bem apă, să ne spălăm şi apoi se ne întoarcem la puii noştri”. „Să zburăm – zise struţul –, fără a zice şi el „işalla”, bazându-se pe puterea aripilor. Allah se mânie pe struţ pentru aceasta, şi, a doua zi, când plecară la drum, şi struţul voind a-l întrece pe houbara, cu ajutorul puternicelor sale aripi, se avântă cu mult mai sus în aer, îl conduse atât de aproape de soare, încât îi arseră penele şi pică ca un mizerabil pe pământ. Nici astăzi nu poate zbura, până în ziua de azi penele se văd din depărtare ca și cum ar fi arse. Neîncetat se teme de mânia lui Allah, neîncetat aleargă prin deșert cu paşi gigantici. Închisă la strâmtoare, aleargă continuu, încoace şi încolo, până cade ostenită. („Minerva”, Bistrița, II, 15, 1892)

Brutalitate la Turda

Dl Dr. Ioan Raţiu, advocat în Turda, preşedintele Partidului Naţional Român şi conducătorul deputaţiunii care a dus memorandul la tron, la reîntoarcerea sa de la Viena, întâmplată în 13 a lunii curente, a avut a îndura, dimpreună cu familia, în seara acelei zile, o grea încercare. Şi anume, o ceată de unguri în număr de 1000, iar după foile maghiare de 2000-3000 inşi, înarmaţi cu fel de fel de unelte şi prevăzuți cu tot felul de obiecte zurăitoare, având după sine un car încărcat cu pietre, între zbierături au bombardat patru odăi de către stradă de la casa dlui Raţiu, prefăcându-le în ruină. De aici, pornind mulţimea, a voit să atace locuinţa dlui Vlăduţ, dar, nefiind siguri de casă, au spart numai câteva geamuri şi tot asemenea au făcut ei la casa dlui advocat I. Petrica. După aceea, au atacat cu toată furia locuinţele dlui adv. I. Mesaroş şi Silvestru Moldovan. Dl Raţiu s-a refugiat la Sibiu, unde românii au ţinut în onoarea lui un banchet. Dna Raţiu a rămas în Turda. Pentru siguranţa liniștii publice, s-au chemat de la Cluj două companii de soldaţi. Această brutalitate a produs o agitaţiune în toţi românii. Pentru acoperirea spezelor trebuincioase la repararea casei dlui Raţiu, dl George Pop de Băseşti a iniţiat o colectă, subscriind 100 florini. („Minerva”, Bistrița, II, 12, 1892)

Universitate pentru femei

În Petersburg se ocupă acum, cu toată seriozitatea, cu planul, cum să înfiinţeze la universitate o facultate de medicină pentru femei. Înainte vreme, Universitatea din Petersburg a avut o atare facultate, însă sub domnia lui Alexandru al IlI-lea a fost casată. Acum s-a constituit o comisiune în scopul înfiinţării acestei facultăţi. În fruntea acestei comisiuni se află secretarul de stat, principele Walkonski. Autoritatea oraşului, în scopul înfiinţării facultăţii, a oferită o rentă de 75.000 de ruble şi edificiile de lipsă. Afară de aceea, fondul facultăţii vechi, care atinge suma de 860.000 de ruble, va trece în proprietatea facultăţii celei noi, ceea ce va înlesni deschiderea acestei facultăţi în timpul cel mai scurt. („Minerva”, Bistrița, II, 7, 1892)

O crimă îngrozitoare

Nikola Krajnovics, un birtaş cu stare din Dobanovce, înainte cu câteva săptămâni, a dispărut din comună. Jandarmeria, la arătarea femeii, l-a căutat în toate părţile, dar fără rezultat. În sat a început a se şopti că pe Krajnovics l-au omorât fiii săi proprii, ba au fost şi din aceia care i-au spus femeii în faţă că această faimă e adevărată. Femeia, văzând că suspiciunea contra fiilor săi se mărește din zi în zi, a băut venin. Veninul o aduse în o stare fără simţiri, dar când îi văzu pe fiii săi înaintea sa sări din pat şi, alergând pe stradă şi smulgându-şi părul, strigă: „Ucigaşilor! Ucigaşilor!” Îndată, s-a adunat la faţa locului tot satul, încunjurară pe femeie, ce se lupta cu mulțimea, şi voiră a o rădica pe o trăsură, dar dânsa, luând înfăţişarea unei furii, strigă pe bărbatul său: „Vreau să mărturisesc!” Şi spuse că, în ziua în care l-a văzut pentru ultima dată, a auzit gâlceavă dinspre grajd. Krajnovics îi dojenise aspru pe cei doi fii. Ea a grăbit acolo şi a văzut prin fereastra grajdului că bărbatul fu pus jos la pământ, și feciorii îl strângeau de grumaz. Când a izbutit a sparge ușa, Krajnovics era mort. De atunci, femeia n-a avut pace, pe fiii săi n-a voit a-i arăta, căci erau ai ei. Sătenii ascultară mărturisirea nefericitei femei, ale cărei cele din urmă cuvinte au fost: „Să nu faceţi vreun rău copiilor mei!” Veninul își arătă efectul, și femeia muri, căzând în mijlocul străzii. („Minerva”, Bistrița, II, 5, 1892)

Ce face dragostea

Principesa Elisabeta, fiica lui Leopold de Bavaria şi nepoata monarhului nostru, s-a  înamorat de un locotenent – baronul Otto de Seefried de Buttenheim, născut la 26 septembrie 1870. Părinţii principesei fiind în contra acestei îndrăgostiri, tânărul ofițer fu transferat în garnizoana de la Metz. Dragostea tinerilor însă a rămas aceeaşi, şi în zilele trecute s-au logodit la Genoa. Monarhul nostru a conferit tânărului titlul de conte şi-i va da ca zestre un castel şi 2 milioane de mărci. O altă prințesă, şi anume prințesa Sofia, fiica celui de-al doilea frate al M. S. împărătesei noastre, s-a îndrăgostit de un căpitan de cavalerie. Ea s-ar fi exprimat: „Dacă Elisei i s-a dat un locotenent, atunci o să mi se dea şi mie căpitanul meu”. („Minerva”, Bistrița, III, 23, 1893)

Dumnezeu nu îi părăsește pe aleşii săi. Ajutorul său nu lipsește unde necesitatea îşi ajunge culmea

În Viena trăia în frica lui Dumnezeu, din lucrul mâinilor, văduva unui om învățat, care la moarte nu-i lăsă decât modesta, dar aleasa sa bibliotecă. Acest lăsământ îl privea sărmana văduvă ca pe un lucru preţios, şi, deşi o sfătuia unul şi altul să-l vândă, ea nu se lipsi de ea nici în cele mai grele stări ale vieţii. Odată se îmbolnăvi şi nu putu să mai lucreze. Lipsa îşi ajunse culmea, tot ce avusese şi de ce se putuse lipsi, afară de bibliotecă, era pus în casa de economii pentru sume împrumutate pe anumit timp. Un anticar venise în două rânduri să cumpere biblioteca, dar preţul ce i-l oferi, deşi nu era chiar de refuzat, nu-i conveni şi chemă pe un amic al bărbatului său, ca s-o preţuiască carte cu carte, fiind decisă în urmă a-şi vinde şi biblioteca — unica avere ce-i mai rămăsese. Acela, luând carte cu carte, cercând după valoarea științifică, dete peste o cărticică, ce deschizând-o exclamă adânc mişcat: „Biblioteca nu vei vinde-o, aceasta singură preţuiește mai mult ca 2.030 florini!” Și ce era cărticica de valoare atât de mare”? O cărticică de depuneri de la o casă de păstrare, unde depusese bietul om suma spre fructificare înainte cu mai mulți ani, despre care văduva nu știuse nimica. Această neaşteptată împrejurare scuti restul zilelor sărmanei văduve de suferinţe şi neajunsuri. Ea păstră biblioteca şi mai departe ca cel mai preţios tezaur rămas de la iubitul ei soţ. („Minerva”, Bistrița, II, 19, 1892)

O crimă îngrozitoare

În comuna Gyorok din Ungaria s-a descoperit în zilele acestea o crimă înfricoşătoare. În anul trecut dispăru de-odată fiica de 14 ani a dogarului Tüzes, cu numele Mari. Părinţii fetei spuseră în sat că pe fiica lor au trimis-o ca slujnică la Arad. După un timp, ei se mutară cu locuinţa la Budapesta. În zilele acestea, închinătorii casei din Gyorok, săpând în pivniţă o groapă ca să aşeze cartofi, au dat de cadavrul fetei pierdute. Numaidecât s-a făcut arătare, în urma căreia judele Füldes, de la tribunalul din Arad, mergând la faţa locului, a constatat identitatea cadavrului cu fata lui Tüzes, despre ce a și făcut arătare la poliţia din Pesta. Tüzes cu femeia sa au fost prinşi numaidecât, şi la interogatoriu au recunoscut că dânşii, din cauză că fata lor, Mari, în timpul din urmă se purta rău, îmbătându-se, au îngropat-o de vie („Minerva”, Bistrița, I, 9, 1891)

Contra scrierilor imorale

„Unirea” scrie: „La Berna, de curând, s-a întrunit un congres, la care se discută asupra mijloacelor ce ar trebui luate contra scrierilor imorale. Nu știm ce efecte vor avea hotărârile acestui congres. Ne pare însă că chinezii au aflat un mijloc cu mult mai eficace spre a împiedica lăţirea scrierilor imorale. Anume, regimul chinez a emis un decret prin care dispune ca acei oficiali care permit în cercul lor de jurisdicţiune publicarea de cărţi imorale să fie destituiţi îndată din oficiu. Privaţii care ar cuteza să publice atari cărţi au să capete câte 100 de beţe şi să fie exilaţi din locuinţa lor. Tot câte 100 de beţe au să primească şi vânzătorii de scrieri obscene. Mandarinii erudiţi judecă care scrieri au să se considere ca imorale. Sunt cam drastice măsurile regimului chinez, dar duc sigur la scop”. („Minerva”, I. 4, 1891)

Mai bine alb decât roşu

La un prânz ce-l dete odată regele Friedrich Wilhelm al IlI-lea din Prusia, un lacheu fu dispus să grijască de buteliile cu vin roşu ce se aflau în veranda de alăturea. El fiind singur, nu putu rezista ispitei de a nu cerca bunătatea acelui vin. Gustând din o butelie și din alta, mareșalul de curte intră tocmai când era cu una la gură. Spăriat de această surprindere neaşteptată, voi se pună iute sticla pe masă, dar, emoţionat cât era, scutură sticla aşa de tare, încât de sus până jos tot se udă pe veșmintele sale albe. Mareşalul, consternat, se înfurie mai tare decât s-ar fi cuvenit, așa încât însuşi regele auzi larma, se sculă de la masă şi ieşi să se convingă despre cauza aceea. Mareşalul enară monarhului despre necredinţa servitorului, care, înfrânt, stătea în genunchi. Friedrich Wilhelm ascultă cu cea mai mare răceală raportul înaltului demnitar, apoi se întoarse către lacheu cu aceste scurte cuvinte: „Rădică-te, şi pe viitor să bei numai vin alb!” („Minerva”, II, 23, 1892)

Roza de aur

Roza de aur pe care papa se îndătinează a o conferi în tot anul unei principese catolice, în acest an a destinat-o pentru regina de Portugalia. Această donă, scumpă pentru papa ca şi pentru cea ce îl primește, îl costă pe papa suma rotundă de 50,000 de franci. Conturul rozei, în aur masiv, este peste un metru de lung; caliciul florii e lucrat în mozaic şi poartă gravura artistică a numelui papal şi a datului predării acestei suvenire preţioase, precum și titlul principesei care o primește. Foile rozei sunt presărate cu pulbere de diamant, ca să semene cu poleiala de roua dimineţii. („Minerva”, II, 23, 1892)

Kant şi femeile

Immanuel Kant, renumitul filozof din Königsberg (1724-1804), asemăna femeile cu un orologiu de turn, cu un melc și cu ecoul. Femeile rele, ce știu comunica cu toată lumea, ce au poartă pe trup ca şi melcul, trebuie să aibă vorba cea din urmă, ca ecoul. Femeile bune însă sunt punctuale ca orologiul de turn, casnice ca melcul și sunt răsunetul bărbaţilor lor, adică ecou la aceea ce zic ei. („Minerva”, II, 23, 1892)

O interesantă istorie despre o scaldă

O interesantă istorie despre o scaldă enarează ziarul „Kreuzzeituug”: Un medic fu chemat la un ţăran, ce era în apropiere de Spandau, care era morbos de friguri cu tifos. Medicul prescrise morbosului, între altele, şi o scaldă rece. În ziua următoare, veni el iarăşi şi află că scalda cea rece i-ar fi fost rea morbosului şi că ar fi aproape mort. Întrebând mai de aproape, află că, în lipsa unei căzi de scaldă, ar fi lăsat pe morbos agăţat de o funie în fântână. Când acesta simţi apa, se smuci încoace şi încolo, așa că funia se rupse. Până ce se aduse o scară și o altă funie, scalda dură trei pătrare bune de oră. Medicul ordonă iute să-l frece  zdravăn, ceea ce întâmplându-se, peste puţin timp se putu convinge că frigurile au trecut cu desăvârșire și că morbosul era scăpat de pericol. („Minerva”, II, 23, 1892)

Sărutatul în Australia

O sărutare dată unei dame în mijlocul unei străzi destul de frecventate de lume, fără autorizarea acesteia, credeți că constituie în colonia Victoria un indecent asalt, cum ar fi bunăoară în Anglia? Vă înșelați! Se vede că judecătorii districtului Bendigo nu judecă tot așa. Ei l-au achitat fără multă dezbatere pe un tânăr acuzat că, văzând o femeie frumoasă care trecea liniștită pe stradă, a găsit de cuviință să o ia frumușel de gât și să-i aplice fără jenă două sărutări puternice pe buzele răpitoare. Dama în chestie nici nu s-a gândit să protesteze, dar un polițist, care fusese martor la această scenă, îl apucă pe cavalerul nostru de ceafă și îl dete fără multă vorbă pe mâna justiției. Partea curioasă a afacerii este că imediat după luarea interogatoriului prevenitului, s-a dat sentința,  care spune – contra părerii polițistului – că „o sărutare, dată chiar cu violență, într-un loc unde lumea circulă fără întrerupere, nu constituie nicio atingere a moralei publice”. Bărbați, care scoateți oftări lungi după ochii frumoaselor ce trec nepăsătoare pe dinaintea voastră, duceți-vă în Australia! („Familia”, XXXI, 39, 1895)

Băuturile chinezilor

Toată lumea știe că băutura cea mai favorită a chinezilor e ceaiul. Dar ce mai beau ei? Berea bavareză, care a cucerit lumea întreagă și a străbătut prin toate țările, n-a putut să treacă dincolo de zidul chinezesc. Atât de mult nu s-au avântat chinezii, ca să bea berea europeană. Lor le lipsește însă nu numai berea, ci și vinul. Pe unele dealuri, în câteva ținuturi ale Chinei, se cultivă vița de vie, dar chinezii mănâncă toți strugurii și nu voiesc să știe de vin. De obicei, chinezii beau pe lângă ceai apă de orez, o zeamă răcită cu gheață și lungită cu oțet. Rachiul e o băutură de toate zilele. Ei își pregătesc un fel de rachiu mai moale de orez și unul mai tare de mei. Pe acesta îl beau fierbinte. Ca băutură adevărată îmbătătoare au opiul. Precum se vede, chinezii și în băutură se deosebesc de europeni, și dacă se aseamănă în ceva e numai în faptul că și ei, ca și noi, nu prea beau bucuroși apa. („Familia”, XXXI, 18, 1895)

Cămăşi şi ciorapi

Cămăşile încă nu sunt cunoscute în toată lumea şi chiar în Germania au sosit târziu. Albiturile romanilor erau de lână fină şi abia sub împăraţi au purtat femeile şi de in. În Franța, s-a considerat ca o raritate (în secolul al 15-lea) că Isabela (de Bavaria) avea două cămăşi de in. Orientalii, se pare că au avut de timpuriu aşa ceva, deoarece, după cum se ştie, unui rege persan i-a promis oracolul vindecare dintr-o boală de moarte, dacă se va îmbrăca cu cămaşa unui fericit. Se ştie însă că, după multe osteneli, ambasadorii regelui n-au găsit aşa ceva, căci „n-are nici cămaşă pe dânsul omul care în lume-i fericit”, deci regele trebui să moră. Ciorapii tricotaţi şi ţesuţi încă nu erau cunoscuţi în secolul al 16-lea; pe atunci se purtau ciorapi din postav. Henric VIII primi din Spania cei dintâi ciorapi în dar. A doua pereche care veni în Englitera a fost dăruită de Sir Gresham regelui Eduard IV. Şi regina Elisabeta îşi căpăta ciorapii de la acel om bogat. Iacob I împrumuta o pereche de ciorapi de la contele de Mar, pentru a primi cu demnitate ambasada spanică. Ciorapi de mătase lucraţi cu acul a făcut mai întâi, după cum se zice, Guilelm Rieder, în 1564, în Englitera. Un război pentru a ţese ciorapi s-a inventat, sub Ludovic XIV, de un francez, care a căpătat un privilegiu de la rege spre scopul acesta. Dar privilegiul fu retras, căci ciorapii trimişi regelui se rupseră când îi îmbrăcă, deoarece camerierul, fiind mituit de tricotarii de ciorapi, tăiase mai multe ochiuri. La început, tricotatul se îndeplinea numai de bărbaţi; în curând însă, femeile şi-au însuşit această artă, căci în anul 1577 tricotează deja toate ţărăncile din Englitera. („Albina Carpaților”, III, 22, 1879)

O istorie cu cocori

La începutul lui iulie se descărca o furtună peste satul Lowenberg de lângă Trebbin. Un fulger lovi o şură şi o aprinse; împreună cu acesta arseră încă trei curţi. Pe unul din edificii se afla un cuib de cocori, care de mai multe zile aveau pui. Flăcările se apropiau tot mai tare de sălaşul acestor păsări, care se uitau cu îngrijire la periculoasa lor poziţiune. Deodată, muieruşca apucă un pui cu ciocul, se rădică cu el din cuib și-l duse într-o livadă aproape de oraş, unde în curând veni şi bărbătuşul. Pe când veghea acesta lângă copilul mântuit, mama se întoarse la cuib. Clonţănind cu frică, înconjură ea cuibul, când puiul, speriat de arşiţă, căzu din cuib în şura aprinsă. Acum nu mai era timp de gândit, împinsă de iubirea maternă, muieruşca, fără frică de fum şi flăcări, zbură după el şi în curând se întoarse, părând nevătămată, purtând puiul în ciocul său. În ziua următoare, căzu în piaţa din Trebbin un cocor, care nu se putea ţine pe picioare. Un agent de poliţie îl luă şi-l duse în locuinţa sa din casa sfatului, unde în curând fu recunoscută pasărea care-şi arsese picioarele, scăpându-şi puii din flăcări. La consiliul medicilor, i se puseră pe picioare cataplasme cu ulei de in, pe care ea le suferi în linişte. Dar nici bărbătuşul nu rămase neactiv. El îngrijea de pui şi din când în când venea la casa sfatului, ca şi când ar fi voit să se informeze despre starea bolnavei. Aceasta îi răspundea clonţănind, iar bărbătuşul, mulţămit, se ducea iarăşi să vadă de pui. Copiii de şcoală aduceau toată ziua broaşte bolnavei, care le mânca cu mare poftă şi, din când în când, încerca să umble. Aceasta nu-i reuşi decât peste vreo şapte zile, când fu ea redată familiei sale afectuoase. („Albina Carpaților”, III, 20, 1879)

Exemple de risipă

Maria de Medici purtă la botezul fiului ei o haină împodobită cu 32.000 de perle şi cu 3.000 de diamante. Elisabeta, soția regelui Filip VI de Spania, nu îmbrăca nicio haină de două ori, ci, după ce o punea o dată, o dăruia damelor ei de curte. Cea mai neînsemnată îmbrăcăminte costa trei sau patru galbeni. Bărbatul ei îi trimise odată o salată foarte preţioasă: o farfurie de pietre scumpe. Topazele însemnau uleiul, rubinele, oţetul, perlele şi diamantele, sarea, iar smaraldele, salata verde. În 1606, când se însură regele Poloniei, Sigismund, cu principesa austriacă Constanţa, la Cracovia, dărui el miresei sale un servici de aur curat. Între aceste acareturi, tava cu ulciorul cântărea 24 de funţi (13,44 kg) şi numai lucrul costa 2.500 florini. Hainele perechii costau 700.000 taleri. Regele avea 5 diamante în beretul său, care se preţuiau la un milion de florini. Haina de paradă a ducelui Carol de Burgundia s-a preţuit la 200.000 galbeni. („Albina Carpaților”, III, 18, 1879)

Un stomac zdravăn

După cum istorisesc ziarele medicale, s-a constatat un stomac solid la un hoţ australian. Acesta furase un inel de aur, dar fusese descoperit şi prins. Deoarece nu putea să aducă inelul îndată, ci, după cum spunea, numai peste câteva ore, dmedicul închisorii fu însărcinat să-l viziteze. Făcând o cercetare corporală minuţioasă, medicul constată în regiunea stomacală a delincventului corpuri străine, tari şi rotunde, pe care le putea simţi uşor şi apropia unul de altul. Acum mărturisi hoţul că înainte cu nouă luni furase şi înghiţise un lanţ mare de oţel, fără ca să se simtă incomodat prin acest nutriment ciudat. Cu ajutorul medicului, veniră la iveală nu numai inelul de aur furat şi marele lanţ de oţel, ci şi un briceag şi un inel de bronz. Posesorul acestui stomac de struţ este un tânăr de 23 de ani, în a cărui locuinţă s-a găsit o frumoasă colecţiune de tot felul, ca inele, lanţuri, portmonee, bricege etc. Acestea le furase hoţul nostru, le înghiţise şi mai târziu le scosese iarăși la lumina zilei. („Albina Carpaților”, III, 17, 1879)

Un hoț simțitor

Un caz interesant s-a întâmplat în 10 iunie înaintea tribunalului din Roma. Pe banca acuzaţilor şedea un individ care era acuzat că a furat o asină cu mânzul ei. Martorii fură ascultaţi şi acuzatul mărturisi că a luat amândouă animalele sub scutul său. Apoi luă cuvântul apărătorul său. „Domnilor juraţi! strigă el. Omul care stă acum înaintea d-voastră, şi asupra sorţii căruia trebuie să hotărâți d-voastră, este înainte de toate un om de inimă. Şi d-voastră ştiți, ca şi mine, că astfel de oameni sunt rari în ziua de astăzi.” Publicul era uimit, iar juraţii se uitau unul la altul. „Da, domnii mei, el este un om de inimă. Dacă ar fi voit, nimeni nu l-ar fi împiedicat să ia numai asina. Urmarea acestui fapt ar fi fost moartea mânzului. Ei bine, la această gândire s-a mişcat inima clientului meu. Nu, îşi zise el, eu voi să iau asina, dar nu voi să am pe conştiinţa mea moartea sărmanului mânzuleţ. Acesta este nobil, domnii mei, este curajos, căci el ştia cu cât e mai greu să iei două animale decât unul şi că se expune unui mai mare pericol de a fi descoperit. Dar el nu s-a gândit, a ascultat numai vocea conştiinţei sale şi a preferat să se expună unui pericol mai mare decât să despartă copilul de mamă. Nu este acesta mărinimos? Arătaţi, domnii mei, că d-voastră aveţi o inimă tot atât de nobilă, tot atât de simţitoare etc.” Juraţii nu s-au lăsat a fi seduşi de elocinţa nobilă a apărătorului, ci condamnară hoţul la închisoare pe trei ani. („Albina Carpaților”, III, 17, 1879)

Influența cântării asupra sănătății

Revista medicală din St. Petersburg scrie: „În toamna anului 1878 a făcut profesorul Monassein din Petersburg cercetări asupra a 222 cântăreţi de la 9 la 53 de ani. În aceste cercetări a considerat cu deosebire dezvoltarea corpului, extinderea pieptului, diferenţa între acesta şi între lungimea corpului, pe urmă s-a cercetat starea pneumatometrică şi spirometrică. Din aceste studii rezultă: circumferinţa pieptului, relativă şi absolută, este mai mare la cântăreţi decât la necântăreţi şi creşte cu dezvoltarea corpului, cu etatea şi cu anii cât a cântat individul. Expansiunea pieptului, capacitatea vitală a plămânilor este mai mare la cântăreţi şi creşte în modul arătat. Pe cât sunt de dese catarele laringelui, pe atât sunt de rare cele bronhiale. Mortalitatea cântăreţilor, cu deosebire de ftizie, este mică. Cântarea este un profilactic excelent pentru ftizici şi mijlocul cel mai bun pentru dezvoltarea şi întărirea pieptului; în privinţa acesta, cântarea trebuie dar preferită gimnasticii”. („Albina Carpaților”, III, 19, 1879)

Obiceiuri orientale la masă

Obiceiurile sudanezilor la masă sunt forte urâcioase pentru călători. Ca toţi orientalii, aşa nici locuitorii Sudanului n-au furculiţe, ci mănâncă cu degetele, fără a-şi impune oarecare margini în acest obicei. Turcul mănâncă frumos numai cu trei degete de la mâna dreaptă, pe care le spală şi de douăzeci de ori pe zi, pe când cea stângă serveşte numai pentru lucrări murdare. De altcum, poporul turc întrebuinţează degetele numai la unele bucate; mai des mănâncă el cu lingura; în cazul din urmă, după ce a luat din bucate, suge bine lingura şi apoi o aruncă cu zgomot pe masă cu un gest mândru şi despreţuitor. Când vrea să îmbuce a doua oară, trebuie să o rădice din nou. Sudanezul, din contră, ia o bucată de pâine, din grâne de durrah, cu primele trei degete ale mânii drepte, scoate cu pâinea, ca cu o lingură, din troaca comună şi-şi umple gura cât poate. Ospăţul constă de obicei dintr-un singur fel de bucate, care se pune pe pământ sau pe un strai. Toată societatea şede cu picioarele încrucişate împrejurul straiului şi mănâncă cu lăcomie până mai e ceva în troacă. Bucăţile de carne se rup mai întâi cu mâinile, înainte de a se întrebuinţa dinţii. Obiceiul cere ca omul să-şi îndoape bine gura şi să mănânce cât se poate de iute. După ospăţ, fiecare oriental îşi linge bine degetele, îşi şterge mâna şi gura pe haină şi se sileşte să-şi arate mulţămirea internă prin acele tonuri neestetice, care sunt condamnate la mesele oamenilor civilizaţi. Acest obicei domneşte şi la canibali, pentru care este o insultă dacă oaspeţii nu dau acele tonuri, căci aceştia se arată atunci nemulţămiţi cu ospăţul. După fiecare ton, societatea răspunde: „Să-ți fie de bine”, ca la noi după strănutat. („Albina Carpaților”, III, 19, 1879)

_________

Lege contra flăcăilor

Deputatul francez Laroche-Joubert a făcut în Camera Deputaţilor următoarea propunere contra flăcăilor: Articolul 1. Fiecare francez care a trecut de 26 se ani, începând de la 31 decembre al acelui an, va fi lipsit de dreptul de alegător, până la al 40-lea an al etăţii, de cumva nu se va căsători. Articolul 2. Excepţiune fac numai preoţii catolici şi acele persoane care posed vreo scădere naturală, prin care pot justifica hotărârea de a nu se căsători niciodată. („Albina Carpaților”, II, 40, 1878)

Istețime periculoasă

Un soldat din regimentul Görlitz (Austria), întorcându-se în lunea Paștilor către casă, îşi află moartea în urma isteţimii sale. Trecând adică printr-o pădure, posesia unui căpitan de cavalerie, voi să-şi încerce norocul la vânat de cocoşi sălbatici. Soldatul nostru era un vânător abil şi știa imita bine glasul animalelor. El se urcă repede într-un copac şi începu a imita glasul cocoşului sălbatic. Isteţimea lui îi ciuntă firul vieţii, căci o dătătură de puşcă răsună şi bietul soldat căzu ucis. Două alice îi pătrunseră pieptul, cealaltă parte a descărcăturii îi sfărâmă gura şi astfel fu ucis pe dată. Nefericitul ucigaş era servitorul posesorului, care fără nicio intenţie, sedus prin glasul bine prefăcut al soldatului, slobozi puşca, crezând că dă în vreun cocoş de munte. („Albina Carpaților”, II, 40, 1878)

Jurământul în cosiță sau pe cosiță

În Evul Mediu era obiceiul în Germania ca femeile să jure pe cosiţă ori de câte ori aveau să depună jurământ. Aceasta datină a existat negreşit şi la români, căci aflăm urme despre ea în colecţiunea de poezii poporale a dlui Alecsandri. Deşi în poezia poporală se spune că junele jură în cosiţa amantei sale, totuşi este de crezut că a existat şi forma judiciară întoarsă, despre care vom da câteva amănunte, după cum a fost cunoscută în Germania. Istoricul Sattler ne spune că încă în anul 1403 ar fi depus contesa Verona de Zollern un atare jurământ. După ce i se cercetase cosiţa cea lungă şi frumoasă, dacă e a ei proprie, trebui să-şi înfăşoare mâna stângă cu ea şi apoi să şi-o pună pe piept, iar cu mâna dreaptă pe bastonul oficial al judecătorului care-i primea jurământul. În Austria se depunea acest fel de jurământ pe două cosiţe, după prescrierea dreptului penal vienez din 1351. Cauza acestei variaţiuni probabil că constă în diferinţa de modă care exista pe atunci, căci femeile şvabe purtau numai o cosiţă, iar damele austriece, două. Este de presupus dar că dacă a existat această datină astfel se făcea şi la noi: pe unde era obicei de a purta două cosiţe, se depunea jurământ pe amândouă, iar pe unde se purta o cosiţă, se jura pe una. Cum le-ar veni oare damelor noastre dacă ar avea să jure pe cosiţa lor proprie sau chiar pe două! Pare-mi-se că nu le-ar fi prea plăcut. („Albina Carpaților”, II, 36, 1878)

Idei de frumsețe

Peruanii antici îşi smulgeau cu mare îngrijire toţi perii din barbă. Hunii îşi luau refugiu la alt mijloc: ei pârleau sau zdrenţuiau copiilor pieliţa feţei ca să nu le poată crește barba. Cea mai mare ofensă pentru un indian din Quito este de a-i tunde părul. De asemenea, este ruşine pentru un groenlandez de a umbla cu capul tuns, afară numai de două cazuri: când jeleşte şi când a abzis de la viaţa conjugală. Galii antici iubeau părul lung şi colorat roşu cu un fel de alifie. Germanii antici îşi colorau blond părul cu un săpun, compus din cenuşă de fag şi din seu de capră. Femeile de pe insulele Mariane îşi colorează alb părul cu un fel de apă preparată. Evreicele antice întrebuinţau pentru păr pulbere de aur ca să-i dea culoare galbenă. Femeile de pe insulele Maldive se tund în toate zilele, până ce le crește părul negru. Un rege din Issini avea barba desfăcută în 20 de bucluţe, şi printre acestea aşezate 60 de pietre scumpe (giuvaere), pe când curtezanii lui purtau scoici în loc de giuvaere. Ochiul făcea, asemenea, impresiune deosebită şi se colora încă din timpurile cele mai vechi, pentru a-i mări efectul. Femeile din Florida îşi colorau interiorul şi periferia ochiului cu grafit (plombagină), pe când elinele şi romanele antice şi-1 colorau brunet. Femeile de astăzi din Turcia şi Grecia bagă fildeş (os de elefant) ars în ochi, pentru a-i da o culoare întunecată. Spre acest scop întrebuinţează un ac de aur, cu care aşează pulberea foarte lin între globul ochiului şi între pleoape. În China sunt plăcuţi ochii mici, şi femeile întrebuinţează toate mijlocele posibile pentru ca să fie mici şi lungi. Lipsa de sprâncene dă feţei un aspect defectuos, şi cu toate acestea femeile negrilor din Sierra Leone, femeile de pe insulele Nicobare, japonezele din provincia Fesen, şi încă multe femei asiatice îşi smulg sprâncenele. Tot aşa de diferite sunt ideile în privinţa formei şi a culorii sprâncenelor. Femeile din Iecco îşi colorează sprâncenele vânăt, iar femeile arabe, negru. La unele seminţii asiatice este moda ca femeile să-şi tundă sprâncenele, şi apoi să şi le coloreze cu tuş. Tot aşa de mare e vanitatea în privinţa formei unghiilor. Unele popoare iubesc unghiile lungi. Învățaţii chinezi le poartă lungi de un policar, ca semn că ei nu trebuie să lucreze lucruri grele. Herodot amintește de un popor care-şi tăia unghiile la mâna dreaptă, pe când la stânga le lăsa să crească cât mai lungi. Laloubert a văzut în Siam actriţe care purtau, din cochetărie, unghii lungi de alamă. („Albina Carpaților”, II, 36, 1878)

Degetul cel mare

Degetul cel marea fost tot dintotdeauna distins între celelalte degete. Grecii îl numeau antimână, romanii degetul de mare valoare (pollex). I.a romani, lăţimea degetului cel mare a servit ca măsură cam de 3 centimetri. Până astăzi, românii ţărani socotesc lăţimea degetului mare ca o măsură de un policar, de unde şi numele policar pentru acest deget. Soarta unui gladiator roman rănit şi învins depindea de voia spectatorilor, care închideau degetul cel mare sau „policarul” când voiau să-l graţieze, din contră deschideau acest deget şi-l ridicau în sus, când voiau ca el să primească încă o lovitură de moarte din partea combatantului său. În viaţa de toate zilele, ridicarea ambelor degete însemna la romani un afect deosebit de simpatie şi de bunăvoinţă sau o laudă. Aplecarea în jos a ambelor însemna din contră un defavor, o dizgraţie. Până astăzi, încă nu e dezrădăcinată cu totul superstiţia de a purta cu sine degete străine, ca semn bun la jocuri de hazard și la alte întreprinderi. De asemenea, se crede că semnele albe de pe unghia degetului mare însemnează noroc. În cabinete de rarităţi mai poţi da încă peste degete de acestea îmbrăcate în aur sau în argint, şi după cum am amintit deja, le poartă unii în buzunar, crezând că le aduc noroc la joc. Această credinţă predomină cu deosebire la hoţi, care cred, că pot deveni invizibili prin acest mijloc. Birtaşi, a căror afacere mergea tare bine, au fost acuzaţi că posedă astfel de degete. În Evul Mediu era obiceiul de a purta în degetul mare un inel, care servea totodată şi ca sigiliu, ba uneori se apăsa pe documente numai cu degetul mare în loc de sigiliu. Astăzi însă acest rol a trecut la „arătător” sau la degetul de lângă cel mare. („Albina Carpaților”, II, 33, 1878)

Un obicei original

Un obicei original al babilonenilor era următorul: în fiecare an trebuiau să se adune într-o zi anumită toate fetele de măritat într-o piaţă, unde veneau şi bărbaţii care voiau să se însoare. Aici apărea şi un crainic (telal) care le licita pe rând pe toate fetele, începând cu cea mai frumoasă, pentru care, firește, ofereau cei mai bogaţi babiloneni. După ce se licitau toate fetele frumoase, se purta de grijă şi pentru cele urâte, aplicând procedura întoarsă: cel ce lua o fată urâtă, mai primea și bani. Mai mulţi bani primea, firește, acela care o lua pe cea mai urâtă. Banii aceştia se luau din sumele încasate pentru frumoase, şi astfel cele frumoase le măritau pe cele urâte. („Albina Carpaților”, II, 33, 1878)

Un obicei la kurzi

La kurzi, niciun bărbat, fie de orice poziţie înaltă şi etate înaintată, nu poate face pasul căsătoriei fără consimţământul părinţilor. De aceea, amorul şi stima joacă în acest caz numai un rol secundar, deoarece de multe ori se întâmplă că mirele nu și-a văzut pe aleasa sa până în momentul logodnei, care se celebrează cu mare pompă şi este obligatorie pentru ambele părţi. La timpul precizat, amicele şi rudeniile miresei o duc cu alai la mire, care o așteaptă la pragul uşii şi o conduce pe umere în casă. („Albina Carpaților”, II, 33, 1878)

Un om care nu mănâncă cu gura

Un june garson (chelner) parizian înghiţise într-o zi, din nebăgare de seamă, niște potasă în soluţiune concentrată. Era ca şi cum ar fi băut niște plumb topit. Nenorocitul îşi arse înghiţitoarea, care, strângându-se în cele din urmă, se închise cu totul. Bietul om nu mai putea înghiţi nici măcar băuturi. Toate încercările de-a restabili comunicaţiunea între gură şi stomac rămaseră deşarte. În decurs de mai multe săptămâni, bolnavul a fost nutrit cu ajutorul unor băi, în care se băgau tot felul de substanţe nutritoare şi în care dânsul era scăldat în fiecare zi. Dar acest trist mijloc n-avea să-i mai conserve viaţa pe timp mai îndelungat. Atunci, doctorul Verneuil se decise a face o încercare din cele mai cutezate. El făcu bolnavului o gaură în stomac. în această gaură s-a introdus cu multă dibăcie un tub de cauciuc; tubul se termină printr-un aparat, cu ajutorul căruia se pot introduce în stomac substanţele alimentare. Când sosește ora de mâncare, omul nostru scoate dintr-un coşuleţ o butelie. Această butelie conţine o supă groasă, preparată cu tot ceea ce constituie mâncarea unui om sănătos. Supa se bagă în tubul de cauciuc şi din tub se împinge apoi în stomac. Omul nostru mănâncă şi bea până se satură și e sănătos ca şi înainte de criză. („Albina Carpaților”, I, 8, 1877)

O mamă care s-a măritat după fiul său

Am primit următoarea corespondenţă din Bistritz, Boemia: „Proprietarul de aici, Р., un domn bătrân, dar bogat, după moartea soţiei sale a luat în casă o fetiţă tânără şi săracă, care să îngrijească de trebile economiei. Fetiţa dezvoltă o sârguinţă neobișnuită, şi în puţini ani ajunse fată mare. Proprietarul era foarte mulţumit cu conducerea economiei casnice. Ceea ce însă îi căşuna nelinişte era fiul său în vârstă de 23 de ani, care promitea a deveni un risipitor. Nu de mult, bătrânul se îmbolnăvi, aşa că-i era teamă că va muri. Pe patul de moarte, el chemă la sine pe juna sa economă şi se cunună cu ea. Două zile după această cununie ciudată, bătrânul răposă, soţia sa fiind denumită de moștenitoare universală. Uimirea oamenilor din comună crescu şi mai tare, auzind după aceea că moștenitoarea a avut relaţiuni de amor cu fiul risipitor şi că cu ştirea lui ar fi devenit ea soţia tatălui său. Acum are să se serbeze a doua cununie: fiul are de gând să se căsătorească cu mumă-sa… Firește, după ce mai întâi se vor fi înlăturat unele piedici impuse mirilor din partea autorităţilor bisericești!” („Albina Carpaților”, I, 9, 1877)

Un câine credincios

În oraşul Nîmes, în Francia, muri nu de mult un june măcelar. Acest june avea un câine buldog. Pe tot timpul cât a zăcut măcelarul bolnav, câinele nu se mişcă de lângă pat. Atât era de mâhnit de suferinţa stăpânului său, încât nici de mâncare nu-i trebuia. Murind junele măcelar, buldogul însoţi sicriul pană în cimitir, de unde abia îl putură da afară după terminarea ceremoniei. După câteva zile, un săpător, mergând în cimitir să sape un mormânt, observă pe groapa măcelarului o gaură ca de un metru de largă Se apropie şi găsi în acea gaură câinele răposatului. Înștiinţându-le despre această întâmplare pe rudele junelui măcelar, aceştia luară bietul animal de-l duseră iarăşi acasă. Fidelul câine refuză d-aci înainte orice hrană şi muri curând. Această întâmplare ne probează din nou că cel mai credincios amic al omului este câinele. („Albina Carpaților”, I, 7, 1877)

Într-un birou de poștă

Ziarul „Times” povestește următoarea întâmplare: „Un domn înalt şi bine îmbrăcat intră într-un birou de poștă din Londra și întrebă acolo pe una dintre domnişoarele funcţionărese care sunt formalităţile prescrise când cineva vrea să pună la poștă o scrisoare cu bani. El primi un răspuns prea puţin delicat, ba din contră, foarte aspru. Întrebă şi a doua oară, cu un ton plin de blândeţe şi de cuviinţă, dar domnişoara îi răspunse şi mai aspru. Atunci, domnul observă frumoasei funcţionărese că acest mod de a-i primi pe oameni nu prea e cuviincios. «Destul de cuviincios pentru d-ta, adause domnişoara.» Necunoscutul știu să-și conserve sângele rece faţă de niște răspunsuri care ar fi putut să-l supere. El o rugă pe domnişoară să-i spună cum o cheamă, dar ea refuză. «Ei bine, atunci voi să-ţi spun eu numele meu», reflectă domnul. «N-am trebuinţă de numele d-tale», răspunse dânsa. «Ba ai – adause domnul cu sânge rece –, căci eu sunt John Manner, directorul poştelor.» Ce surprindere pentru biata domnişoară!” („Albina Carpaților”, I, 5, 1877)

Steagul profetului

S-a scris mult prin ziarele europene despre steagul profetului, pe care turcii ameninţă că-l vor dezveli la caz de pericole extreme. Iată câteva amănunte despre acest steag atât de celebru. El are doi coţi în lungime şi un cot şi jumătate în lărgime, e de culoare verde închis. Stofa steagului provine dintr-o perdea ce era atârnată la uşa camerei sultanei Aicha, soţia favorită a lui Mohamed. Când profetul se afla pe patul de moarte, generalii oştirilor, care aveau să plece la război, au venit să primească ordinele lui Mohamed. Când generalii erau să plece din casa profetului, sultana le dete perdeaua de la uşă, ca să le fie ca un semn de ţinere laolaltă în luptele purtate pentru apărarea Islamului. De atunci, această perdea s-a păstrat ca un odor de mare preţ în palatul sultanilor. Steagul profetului nu se dezvelește decât în momentele critice şi la întreprinderi extraordinare. În anul 168З, acest steag fâlfâia pe zidurile Vienei. Dezvelirea lui e împreunată cu mari ceremonii religioase, care entuziasmează poporul şi-i adaugă fanatismul. („Albina Carpaților”, I, 4, 1877)

O răzbunare curioasă

D. Jurrieux, notarul din Soulans (Francia), mai astă-primăvară, se reînturna, în timp de noapte, dintr-o excursiune. Când trecu pe lângă un loc, doi omeni mascaţi îi opriră caii cu trăsura. „Domnule notar – zise unul din cei doi –, dă-te jos din trăsură şi te dezbracă!” Jurrieux îi rugă pe necunoscuţi să-i dea bună pace, însă un revolver ce-i fu arătat îl făcu să tacă. Bietul notar se dete jos. Cei doi omeni îl dezbrăcară până la piele şi-l siliră să intre în lacul de la Brie-Comte-Robert. Apoi, unul din ei îi zise: „Domnule notar, mâine-dimineaţă îţi vei găsi acasă şi căruţa, şi hainele. Noi nu suntem tâlhari, ci răzbunători și vrem să te pedepsim”. Răzbunătorii, înainte de a se face nevăzuţi, porunciră notarului să iasă la mal, apoi îl puseră într-o luntriță şi repeziră luntrița pe lac încolo. După acestea, ei plecară mai departe. Era o noapte superbă. Luna se oglindea cu farmec în apa lacului. Ţărmurii acoperiţi de sălcii şi de papură produceau o curioasă impresiune asupra pedepsitului. Peștii săltau strălucind pe suprafaţa apei şi broaștele orăcăiau din toate părţile. Notarul, în loc de-a fi încântat de această situaţiune romantică, se simţi cuprins de niște fiori misterioşi. După câteva momente, el leşină în luntriță. Trecu o jumătate de oră, şi niște ţărani veniră de-l scăpară pe notar din misterioasa captivitate. Sosind a doua zi acasă, Jurrieux găsi la poarta curţii şi trăsura, şi hainele. Morala: notarii să nu-şi atragă nicicând ura poporului, ca să nu o pată ca d. Jurrieux. („Albina Carpaților”, I, 6, 1877)

O regină înţeleaptă

Regina din Madagascar a publicat de curând un edict către supuşii săi, care suntem siguri că va produce o bună impresiune în toată lumea civilizată. Buna regină interzice supuşilor săi comerțul cu rom, pentru care ea produce următoarele motive: „Romul vă e stricăcios: el vă ruinează averile şi face rău nevestelor şi copiilor voştri; el prostește pe cel înţelept, iar pe cel prost îl face şi mai prost; dezvaţă poporul de-a respecta legile statului şi-i nimicește credinţa în Dumnezeu”. Aşa se esprimă regina din Madagascar despre efectele romului. În lumea civilizată, unele popoare încep a se ruina prin băutura rachiului. Dar edictele ?… („Albina Carpaților”, I, 2, 1877)

Recunoștință turcească

Bulgarii traduși dinaintea Consiliului Militar de Răzbel sunt întotdeauna siguri dinainte de soarta ce-i așteaptă. Ei îşi ascund, de aceea, în buzunarele hainelor lor sume însemnate, pe care, după condamnarea lor, le distribuie agenţilor de poliţie ce i-au tratat mai bine în timpul captivităţii. Zilele trecute, era tocmai a se executa un popă bulgar. Când veni momentul său de a merge la spânzurătoare, acel popă scoase un fişic de bani şi-l dete ceauşului însărcinat de a-l duce la locul funebru. Ceauşul luă banii şi, bătându-l prieteneşte pe popă pe spate, îi zise, uimit de recunoştinţă: „Eşti un om de inimă, îţi mulţumesc! Ca răsplată, vei fi spânzurat la umbră!” Şi, într-adevăr, ceauşul porunci ca bulgarul să fie spânzurat de un mare copac, care să umbrească corpul binefăcătorului său de razele soarelui! Este adevărat că fişicul ce-i dăduse popa era plin cu lire. Această naivitate nu este însă mai puţin atingătore. („Albina Carpaților”, I, 17, 1877)

Un arbore care plouă

Consulul Statelor Unite din Columbia, în departamentul Leonia, provincia Peru, a atras atenţiunea preşedintelui Prado asupra unui arbore remarcabil, care există în pădurile din apropierea statului Mogobambe. Acest pom are în dezvoltarea sa completă o înălţime de 58 de picioare şi un diametru al trunchiului de 10 policari. Absoarbe şi condensează umezeala atmosferei cu o energie admirabilă, şi s-a văzut că apa izvorăşte din trunchiul lui şi că picură ca ploaia de pe ramuri. Apa se atrage aşa de tare şi de multă, încât pământul în jurul lui seamănă unui loc mocirlos. Arborele dă apă cu deosebire vara, când râurile sunt secate şi apa e puţină. S-a proiectat plantarea acestor fel de arbori în regiunile cele aride ale Perului. („Albina Carpaților”, I, 17, 1877)

De câte ori ne sărutăm consoarta

Un original, care a murit nu de mult, a avut ideea fantastică de-a face o contabilitate a sărutărilor schimbate între el și soția lui în timpul unei perioade de douăzeci de ani. În întâiul an, sărutările au ajuns la cifra de 100 sărutări pe zi; un maxim îndestul de respectabil! În anul al doilea, cifra s-a redus la jumătate. În al treilea, numărul mediu a fost de zece pe zi. În fine, după cinci ani, nu se mai numărau decât două sărutări pe zi, una dimineața și una seara. Cât pentru anii următori, nici nu trebuie să mai vorbim; abia din când în când își dădeau câte o sărutare, la ocaziuni mari. Pare că, după zece ani de căsătorie, soţii nu se mai sărutau deloc. Se înțelege de la sine că nu-i dăm de model și că recomandăm o cifră medie mai înțeleaptă… („Amicul familiei”, Gherla, IX, 14, 1885)

Mirese ca premiu

Editorului unui ziar american i-a plesnit prin minte ideea să dea abonaților săi nenumărați ca premii dame tinere. Mai multe sute de dame i-au transmis numaidecât cărțile de vizită și fotografiile lor. Fiecare abonat nou capătă un loz, cu care are dreptul de a lua parte la o sortire mare de premiu-dame. Norocosul câștigător poate să-și capete, astfel, o nevastă, de cumva a plătit prețul și abonamentul pe un an, iar o damă tânără nu trebuie să-și mai dea multă trudă spre a-și câștiga un bărbățel. Ideea editorului e salutată cu mai mare bucurie de femei decât din partea bărbaților. Coloanele ziarului sunt pline de descrierile cele mai poetice ale damelor-premiu, și fiindcă aceste descrieri mai toate sunt compuse de către respectivele concurente, nici nu ne putem îndoi de adevărul lor. („Familia”, XVI, 10, 1880)

Bolnava închipuită

O damă foarte nervoasă și în veci bolnăvicioasă voia să viziteze băile de la Ems. Ea ceru deci de la medicul ei de casă să-l informeze cu de-amănuntul pe medicul de la Ems despre boala ei. Medicul ascultă și dete clientei sale o scrisoare. Pe drum, dama nu putu rezista ispitei de a afla adevărata cauză a bolii sale. Ea rupse sigiliul și citi următoarele: „Iubite coleg! Îți trimit aici o gâscă, prevăzută cu toate calităţile rele ale rasei sale. Freacă-l bine pe acest spirit tachinator. Ea e sănătoasă ca un rinocer si are o pungă groasăˮ. Din acel moment, bolnava noastră scăpă de ipohondrie. („Amicul familieiˮ, IV, 43, 1880)

Pană de aur cu vârf de diamant

O pană de aur cu vârf de diamant, destinată din partea administrației acestui ziar pentru premierea celei mai bune scrieri beletristice – nuvelă, poezie, piesă teatrală etc. –, se va adjudeca încă în decursul lunii acesteia. La caz, dacă între operatele înscrise se vor afla mai multe scrieri de valoare literară mai însemnată, administrația ziarului nostru le va împărtăși și pe acelea în premii de câte 100 franci în aur, presupunând, firește, că scriitorii acelora, primind acest premiu, ne vor acorda dreptul de-a publica scrierile lor în ziarul nostru. Atât pana de aur, cât și celelalte premii se vor trimite respectivilor scriitori până la finea acestui an st.v., iar scrierile premiate se vor publica începând cu numărul 1 al anului următor. („Amicul familieiˮ, VIII, 23, 1884)

Reuniune împotriva nebuniilor modei

În veacul reuniunilor de tot felul, nu e de mirare că se face între bărbaţi propagandă împotriva modei prin reuniuni. În New York s-a ținut, nu de mult, un congres, la care au luat parte toate reuniunile ce au deviza simplitate şi în care oameni de influență s-au pronunțat contra luxului în haine. În Indiana, s-a format o reuniune de tineri care au principii de felul celor următoare: 1. Niciunul nu-și va lua de nevastă o fată care e atât de proastă încât să-și găurească urechile ca să poarte cercei în ele; 2. Niciunul nu-și va lua o fată care e atât de indiferentă față de sănătatea sa, încât să poarte corset și să-și nimicească naturalele forme ale corpului; 3. Niciunul nu va lua o fată care își pierde vremea mai mult înaintea oglinzii, își vopsește fața, poartă păr fals, își îngreună haina cu 10-15 punţi de volanuri și pliseuri, căreia i-e plin capul de nebuniile modei și veșnic face vânătoare de fasoane noi ș.a. („Amicul familieiˮ, IX, 11,1985)

Reclamă americană

La Cincinnati, era să fie spânzurat un bandit. Gâdele îi și pusese ștreangul, când condamnatul ceru să vorbească publicului. Voia i se dete, și publicul, obișnuit să-i asculte pe condamnaţi înainte de execuțiune, făcu tăcere și se pregăti să nu-i scape niciuna din vorbele condamnatului. „Fratilor creştini, strigă criminalul cu o voce răsunătoare, țineți minte ultimele mele cuvinte: șunca cea mai gustoasă din lume este șunca fabricată de casa Dawit! Cumpărați și vă veți convinge!ˮ Și se dete pe mâna gâdelui. Acestă reclamă în extremis costă casa Dawit o mie dolari plătiţi familiei spânzuratului.

Înghite, boierule!

Un bogat aristocrat care călărea pe șosea pe un cal strălucit întâlnește un țăran care venea la oraș călare pe un măgar. Voind să-și râdă de țăran, boierul îl întrebă rînjind: „Cum mai merge măgarul, române? Apoi, de, merge călare, boieruleˮ, îi răspunse țăranul.

Motiv de despărţire

Un om însurându-se, după o lună nevasta îi trânti un băiat. Bărbatul, văzând aceasta, ceru să se despartă. Tribunalul îi cită. „Uite pentru ce, domnule președinte – pledă dânsul –, la o lună după cununie, a născut un copil și mi-am făcut eu socoteala că dacă a face în fiecare lună câte un copil, adecă doisprezece într-un an, apoi, după zece ani, când urmează a avea o sută douăzeci de copii, cu ce să-i țin?ˮ

O aventură

În vecinătatea Degendorfului (Bavaria), i s-a întâmplat unui preot de la țară, care ieșise la preumblare, următoarea aventură. Preotul fu salutat de o femeie, care-l întrebă câte ore să fie. Când preotul își scoase ceasornicul de aur, femeia i-l smulse repede din mână și fugi spre pădure, lasându-l pe bietul preot în așa zăpăceală, încât nici prin minte nu-i trecu s-o urmărească. Încă nu-și venise la sine din astă zăpăceală, când iată că un bărbat trece pe drum, și preotul i se plânge de pățania sa. Străinul îi declară că e gata a alerga după hoţ, numai să-i pazească preotul coșul ce-l ducea în mână și care-l împiedica de a fugi repede. Puse așadar străinul coșul jos și alergă după femeie. Timpul trecea, și omul nu mai venea. Atunci, preotul vrând să știe cel puțin că ce conține coșul ce i s-a încredințat, îl deschise. Un copil care se juca în scutece îi întinse mânile ca și cum i-ar cere ajutor. Preotul se întoarse acasă cu copilul în loc de ceasornic. („Amicul familieiˮ, IX, 8, 1885)

Cămăși de hârtie

Cămăși de hârtie foarte frumoase și ieftine se fabrică în America. Pieptul acestor cămăși este compus din șapte foi, astfel că, după ce s-a purtat o zi, se rupe, lăsând locul alteia de dedesubt, albă ca zăpada, așa că în fiecare zi din cele șapte zile ale săptămânii se pare că a îmbrăcat o cămașă nouă și foarte curată. Fabricantul a avut fericita idee că, pe dosul fiecărei foi (din cele șapte care compun pieptul), a tipărit câte o povestire foarte interesantă, cu scopul ca cel care va cumpăra cămașa, din curiozitate, ca să citească povestirea cât mai iute, va rupe întreaga cămașă, lucru care se întâmplă cu mulţi curioşi și de care fabricantul profită, vânzând cu atât mai multe cămăși.

Căsătoria și femeile la zuluşi

Zuluşii au obiceiuri particulare în ce privește căsătoria lor. Când un bărbat dorește să se însoare, se duce la tatăl femeii pe care voiește s-o ia și-i cumpără fata cu 12 capete de vite. Dacă, după un oarecare timp, nu vede familia sa crescând prin această căsătorie, cere de la socrul său restituirea celor 12 capete de vite, și această restituire este de drept. Decă însă se nasc copii, și aceşti copii sunt fete, inima părintelui se bucură, pentru că poate să le vândă și să scoată pe ele prețul ce a plătit pentru mama lor, și câteodată mult mai mult. Bărbaţii la zuluşi fac foarte puțină treabă, cultura pământului fiind lăsată femeilor. Ei însă mulg vacile, pentru că nu e permis unei femei să se atingă de o vacă, și aceea ce și-ar permite acesta ar fi imediat omorâtă. Bordeiele în care trăiesc zuluşii sunt formate din prăjini acoperite cu paie; ele au o înălțime de cel puțin 7 picioare. În centrul bordeiului se află vatra, iar fumul iese pe ușă. Orice femeie are un bordei ce e numai al ei, și, sosind în fiecare sat, se poate ști imediat numărul femeilor din el, numărând acele bordeie. Zuluşii cred în trecerea sufletului, după moarte, în corpul unui șarpe. De aceea, șerpii sunt în mare venerațiune la ei. Oricine ucide unul din aceste reptile este imediat omorât, și dacă un șarpe părăsește un bordei sau satul, se consideră acest eveniment ca de rău augur.

Divorțul la insecte

Omul, desigur, nu e singurul animal – vorba naturaliștilor – care să-și pună întrebarea divorțului. Dar, din cauza condițiunilor sociale, această chestiune nu are aceeași importanță ca la noi. De exemplu, la insecte. Adesea, în cazul în care există nepotrivire de caracter între cei doi soţi, cucoana, care e mai mare și mai puternică decât cuconul, îl mănâncă și pacea iar domnește în casă. La alte insecte, ca la albine, căsătoria se desface singură. În septembrie, nunta, iar în noiembrie mor toţi bărbaţii. Nu mai rămân decât veduvele, care par neconsolabile și care se retrag prin găuri, căzând într-o profundă letargie, pricinuită, fără îndoială, de excesul durerii. În mai, începe deșteptarea generală a tuturor văduvelor. („Amicul familieiˮ, IX, 5, 1885)

O servitoare model

O servitoare model a răposat zilele acestea în Cohalm, având etatea de 53 de ani. A intrat în serviciu când a fost de 32 de ani, şi până la moarte, adică 21 de ani, a servit tot numai la aceeaşi stăpână. În tot timpul acesta de 21 de ani n-a spart decât de două ori vase şi o dată o fereastră. Din simbria ce-o avea, aduna creiţari peste creiţari şi-i punea la bancă, unde îşi adunase 200 fl. La moarte, ea testă această sumă stăpânului său, care, în semn de recunoștinţă, a luat hotărârea de a ridica la mormântul credincioasei servitoare un monument cu inscripţiunea: „Celei mai bune servitoare”. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 279, 1888)

Cum se hrănește sultanul?

Cu toate că o mulţime nenumărată de servitori îl împresoară pe sultan în palatele sale, totuşi, bucatele care i se servesc sunt preparate numai de o singură persoană şi nimenea nu se poate apropia de ele. Toate bucatele se prepară în vase de argint şi, după ce sunt gata, se acoperă şi se sigilează, prezentându-se mai întâi înaltului său camerier, care gustă din fiecare bucată înainte de a fi prezentate sultanului. Aceasta este o apărare, ca să nu fie otrăvită. Bucatele se servesc în vase de aur. De obicei, sultanul şede pe un divan aproape de o fereastră, care are vederea spre Bosfor. Sultanul nu întrebuinţează niciodată farfuria şi foarte rar furculiţa şi cuţitul. O lingură şi degetele lui sunt suficiente pentru ca să se servească la mâncare. Pe moşii întinse, proprietăţi ale sultanului, se cultivă şi se pregătește tot ce este necesar pentru bucatele lui. Aproape o mie kilograme de orez se consumă în fiecare zi pentru pilaful indispensabil, 800 kilograme de zahăr și tot atâta cafea se întrebuinţează pe zi, abstrăgând fructele şi alte delicateţe. Pentru toată curtea împărătească, se gătește de obicei orez, carne de miel, pâine etc. şi, totuşi, se mai întrebuinţează pe fiecare zi în bucătăria împărătească 600 kilograme carne de bou, 500 kilograme carne de viţel şi o mare cantitate de pește, dulceţuri, fructe şi altele. Se aruncă destule bucate care ar fi putut hrăni aproape o sută de familii. Multe din bucatele aruncate se strâng de cerşetori şi cu restul se nutresc cânii. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 278, 1888)

Locuri în rai

În Rusia există încă o sectă religioasă, despre care nu s-a vorbită, aceea a „Nepomiţilor”. Toţi membrii cred, că sufletele merg de-a dreptul în rai, dacă au plătit de pe pământ taxa intrării. De curând, preşedintele acestei secte, care îşi are reşedinţa într-un sat de lângă Obrdjinsk, având, se vede, nevoie de bani, chemă pe toţi credincioşii mai bătrâni şi le zise: „Trebuie să știţi că mai sunt puţine locuri în rai pentru cei ce vor muri anul acesta. De aceea, vă invit să vă grăbiţi a plăti locuri, căci mai pe urmă n-o să mai găsiţi. Locurile sunt împărţite în două clase: întâia şi a doua. Pentru clasa întâi se plătesc 20 ruble, pentru a doua, numai 5. Sufletele cari au luat clasa întâi stau pe fotolii, cele ce au plătit clasa a doua şed pe niște taburete în faţa Dumnezeului veșnic”. Un ţăran bătrân, auzind invitarea preşedintelui, întrebă pe fiul său: „Ce zici, să cumpăr locul întâi sau al doilea? Nu cred că am să trăiesc până la anul”. „Ce să faci cu locul întâi? răspunse fiul. N-ai nici haine cum se cade. Mulţumește-te cu locul al doilea”. Şi fiindcă n-aveau nicio copeică în casă, băiatul se duse şi se băgă slugă pe jumătate de an la un nobil, luând 5 ruble, pe cari le dete tatălui său ca să-şi oprească loc în rai. Biletele nu sunt valabile decât pentru anul în care se află cumpărătorul; dacă se întâmpla de murea anul următor, atunci trebuia altă plată. Autorităţile au încercat zadarnic să stârpească secta „Nepomiţilor”, dar ea se mărește din ce în ce. Sectarilor li se promite raiul în schimbul unei bune plăţi, chiar când comit crime mari.

Nu ucideţi pasările

Dl Sapin din Limoges (Francia) publică următoarea notă, pentru susţinerea părerilor emise de consiliile generale: „Pagubele cauzate culturilor noastre se ridică la 300 milioane franci pe an; ele se măresc într-un ţinut unde păsările se împuţinează. Pentru ce dar atunci s-ar prăpădi cuiburile, s-ar chinui, s-ar lua sau s-ar omorî aceşti preţioşi servitori? Pentru ce li s-ar face rău în schimbul binelui ce ne aduc? Unele păsări sunt îndemânatice la prinderea insectelor pe frunze şi flori; altele le scot de sub scoarţă sau găuresc lemnul spre a le scoate. Ele prăpădesc astfel mii de omizi şi ouă de omizi, de larve, de fluturi, de muşte, de ţânţari, de lăcuste, de cărăbuşi, de viermi etc. Digestia acestor păsări este atât de uşoară, încât ele pot devora zilnic o cantitate de insecte egală cu greutatea corpului lor. Un singur piţigoi consumă mai mult de 300 mii ouă de fluturi în cursul unui an, îi trebuie 45 mii insecte pentru a crește puii săi şi scoate pui de două sau trei ori pe an. Alte păsări fac război şoarecilor, şerpilor, altele fac a dispărea corpurile moarte, a cărora putrezire ar fi funestă. Toate aceste păsări sunt pentru om, sub diferite titluri, preţioase ajutoare, aliaţi credincioşi. („Gazeta Transilvaniei”, LI, 276, 1888)

Un răspuns potrivit

În Rusia e interzis preoților de a umbla călare. Totodată, e obiceiul că, la trecerea vreunui arhiereu prin vreun sat, preotul e dator a-l întâmpina cu crucea în mână, dându-i-o spre a o săruta. Într-un sat din Basarabia, preotul muncea la câmp, când iată că zărește venind cu mare pompă episcopul, îndreptându-se spre sat, tras într-un echipagiu cu patru cai. Preotul calculând și văzând că pe jos îi va fi imposibil de a ajunge la biserică înaintea episcopului, încalecă un cal și o ia la fugă, întâmpinându-l în ușa bisericii pe episcop cu crucea în mână. Episcopul însă, după ce sărută crucea, îl întrebă: „De mult umblă preoţii călare?” „De când Iisus Hristos a început a umbla în căruță cu patru cai”, răspunse preotul. („Gazeta Transilvaniei”, XLIII, 95, 18, 1880)

Înmormântarea unui om viu

Înainte cu câteva zile, a fost înmormântat la Paris un neguțător de poame. Ceremoniile religioase se săvârșiră în biserica „Sf. Augustin”, și conductul funebru ajunsese deja în cimitirul Saint Queen, când, deodată, unul din impiegaţii societății de pompe funebre strigă: „Mortul vorbește!” „Ești nebun ori beat”, îi răspunse un altul și începură deja a așeza coșciugul în groapă când, dintr-odată, toți cei de față auziră răspicat strigarea: „Ajutor! Ajutor! Pentru nu moment, toți erau înmărmuriţi de spaimă, dup-aceea însă scoaseră iarăși coșciugul afară si-l deschiseră. Precupețul era în viață! El, care se credea mort, a fost transportat în locuința sa și se zice că s-a recules atât de bine, încât însănătoșirea lui se aștepta cu siguranță. („Gazeta Transilvaniei”, XLIII, 92, 18, 1880)

Un drum de fier pe gheață

Iarna din 1879-80 n-a fost grea numai pentru emisferul nostru; ea a fost resimțită și dincolo de Ocean. Fluviul Sf. Laurențiu, din America de Nord, a înghețat, și înghețarea lui a dat naștere unei întreprinderi pe cât de rare, pe atât de uimitoare. Este vorba de crearea unui drum de fier pe gheață. Credeţi că spunem povești? Ei bine, nu, e realitate, curată realitate. Mii de oameni au văzut acest drum, mii de oameni s-au servit de el. Această nouă cale ferată s-a inaugurat la 31 ianuarie 1880 în împrejurimile orașului Montreal (Canada), între Hochelaga și Longueuil. O mulţime imensă se adunase pe ambele țărmuri ale fluviului, ale cărui ape fuseră oprite de ghețuri. O locomotivă grea de 25.000 kilograme sta la bariera din Longueuil împodobită ca în zile de sărbătoare, cu drapele și oriflame; în urma ei veneau două vagoane de transport. La ora unsprezece, trenul se puse în mişcare. 1200 notabili burghezi canadieni luaseră loc în vagoane. Mulţimea scotea urale entuziaste. În mijlocul fluviului, făcură o scurtă stațiune, pentru a se fotografia trenul. Avem înainte-ne această vedere curioasă, precum și notițele date de „La gazette illustrée”, din care împrumutăm aceste detalii. Cât ținu frigul cel mare al iernii trecute, această linie ferată a servit în permanență între țărmii fluviului Sf. Laurențiu și s-a propus – în urma colosalului succes ce avu – ca întreprinderea să se reînnoiască de oricâte ori fluviul va îngheța. („Gazeta Transilvaniei”, XLIII, 91, 18, 1880)

Târg de fete în India

Înainte cu câțiva ani încă era obiceiul ca fetele mai sărace, dar frumoase, care nu se puteau mărita în Anglia, să plece cu corăbiile în India, unde-și găseau mulțime de bărbaţi, din cauză că acolo se simțea mult lipsa de femei. Ele plecau singure și multe deodată, și orișicine lesne își poate închipui responsabilitatea căpitanului vaporului cu care mergeau, care trebuia să supravegheze fetele și să le păzească, în lunga lor călătorie, ca nu cumva să facă vreun roman de amor cu mateloții ori ceilalți funcţionari de pe corabie. În India, tinerele fete erau întâmpinate de sute de bărbaţi, care le luau cu asalt, și multe dintre curajoasele fete căpătau bărbaţi bogaţi, cu care, peste câțiva ani, se reîntorceau în țară. Se scrie acum că acest târg s-a trecut și el, deoarece acum sunt și în India atâtea fete, încât cele din Anglia nu mai au trecere acolo. („Amicul familiei”, Gherla, XIII, 20, 1889)

Sfârșitul unui proces de despărţire

Un sfârșit straniu a avut un proces de despărțire ce l-a intentat în Frankfurt o femeie bărbatului său, care o părăsise de câteva luni. Deoarece femeia nu știa unde se află bărbatu-său, l-a chemat la înfățișare pe calea publicităţii. Încă înainte de termenul înfățișării, sosi din Constantinopol o scrisoare, în care bărbatul îi împărtășea soției sale că s-a făcut mohamedan și o roagă să meargă la el ca să-i conducă căsnicia în calitate de cea „dintâi” femeie a lui. Deoarece în scrisoare erau alăturate și 600 de mărci, bani de călătorie, nevastă-sa nu se gândi mult timp, lăsă baltă procesul și plecă la Constantinopol. („Amicul familiei”, Gherla, XIII, 20, 1889)

Un concurs pentru bărbaţi

În urma atâtor concursuri de frumsețe femeieşti, un impresar din Viena căută a organiza un concurs de bărbaţi, care să fie judecaţi de un juriu compus numai din femei. Patru premii vor fi decernate: I. se va da celui mai frumos bărbat; II. aceluia care va avea mustața cea mai frumoasă; III. se va da aceluia care va avea nasul cel mai mare; IV. aceluia care va avea capul mai pleșuv. („Amicul familiei”, Gherla, XIII, 18, 1889)

Caracterul femeilor

Un filozof indian, mare observator, a făcut următoarele observări asupra caracterului femeilor europene care locuiesc în India. După felul bărbaților ce iau, le cunoaște naţionalitatea. Iată cum rezumă clasificația: femeia ce alege un bărbat cu privirea francă și fața voioasă este fără îndoială o franceză. Nemțoaica caută un bărbat robust și plăcut. Dacă un om este liniștit, vrăjmaș al certurilor, îl alege o olandeză. Spaniola, din contră, caută un bărbat pe care să-l predomine voința de-a răzbuna insultele. Italianca se mulțumește cu leneșul, care visează. Rusoaica preferă compatrioţii, disprețuindu-i pe orientali ca barbari. Englezoaica își alege un bărbat ambițios, decis a izbuti prin toate mijloacele. Cât despre americance, ele se mărită cu oricine, fără să se intereseze de caracterul sau rangul soțului, fie acel bărbat bun sau rău, frumos sau olog. Principalul este să aibă bani. („Amicul familiei”, Gherla, XIII, 15, 1889)

Cu ce trebuie să semene femeia?

Iată, după o revistă englezească, trei lucruri cu care trebuie și nu trebuie să semene femeia: mai întâi, trebuie să semene cu melcul, care stă mereu în casă; dar nu trebuie, ca melcul, să-și pună pe ea tot ce are. Al doilea, trebuie să semene cu răsunetul sau ecoul, care vorbește numai după ce l-ai întrebat, dar nu trebuie, ca ecoul, să caute a avea cuvântul din urmă. Al treilea, trebuie să fie ca ceasornicul, de o exactitate și de-o regularitate desăvârșită, dar nu trebuie, ca ceasornicul, să fie zgomotoasă, ca să o audă toţi oamenii. („Amicul familiei”, Gherla, XIII, 16, 1889)

Reglementarea căsătoriei

În Camera legislativă a statului Kentucky s-a propus un proiect de lege ce tinde a interzice căsătoria oricărui individ idiot, a alienaţilor fără mijloace, a cerşetorilor, vagabonzilor, beţivilor, jucătorilor de profesie, condamnaţilor la închisoare pentru furt sau pentru crimă, precum şi a oricărui individ devenit, prin constituţie fizică, incapabil de a îndeplini convenabil datoriile conjugale Această interdicţie ar trebui să fie întinsă, după proiectul din chestiune, chiar şi asupra oricărei persoane înzestrate cu un caracter violent sau care, în timpul din urmă, ar fi fost într-o casă de prostituţie. („Amicul familiei”, Cluj, XIV, 16, 1890)

Apariţii fenomenale

Un doctor francez a făcut un raport în privinţa unei dame, pe care a observat-o mult timp şi care se bucură de curioasa facultate de-a putea mişca ochii independent unul de altul: pe când unul se mişcă la dreapta, celălalt la stânga, sau pe când unul se mişcă, celălalt stă pe loc. Ea spune că din copilărie făcea asemenea exerciţii oculare, şi prietenele petreceau uitându-se la aceste mişcări curioase. Femeia vede numai cu un ochi, iar cu celălalt, nu. În stare ordinară însă vede bine cu amândoi ochii. Acelaşi doctor spune că a asistat, la New York, la conferinţele unui naturalist, care se servea deodată de amândouă mâinile: pe când cu o mână făcea cu creta pe tablă partea dinainte a animalului, cu cealaltă făcea partea dinapoi. În sfârşit, doctorul mai citează cazul unei familii, în care membrii ei nu puteau face vreo mişcare cu o mână fără ca şi cealaltă să nu se mişte în acelaşi sens.

Nutrirea copiilor

Profesorul Nothnagel de la Facultatea de medicină din Viena a înfăţişat ascultătorilor săi un băiat de zece ani, din Pesta, slab şi bolnav de o boală care se iveşte rar la copii, anume învârtoşarea ficatului şi gălbinarea în grad mare. Tatăl copilului, care era de faţă, a rămas uimit când profesorul Nothnagel a spus că această boală e o urmare a băuturii peste măsură de alcool (spirt). Băiatul, adică, mărturisise că, încă de la vârsta de 4 ani, avea obiceiul, cu alţi doi fraţi, mai mari cu doi ani decât el, să deschidă pe ascuns dulapul şi să bea în fiecare zi cantităţi mărişoare de diferite lichioruri (rachiuri dulci) şi coniacuri (un fel de rachiu foarte tare), şi, afară de acesta, fiindcă era slab de constituţiune, mai căpăta de băut şi vin roşu. Medicul Nothnagel accentuă, cu acestă ocaziune, cât de stricăcioasă e pentru organismul copiilor băutura regulată de alcooluri şi ce greşită e părerea unor medici și laici că băuturile spirtoase ar avea vreo valoare, nesfiindu-se a da copiilor, pentru întărirea lor, vin şi bere ori chiar coniac. Experienţa a dovedit ca, până la vârsta de 14 ani, copiilor să nu li se dea băuturi spirtoase, nici cafea, ceai ori ciocoladă, ci să fie nutriţi cu lapte, apă şi altă hrană întăritoare şi să fie ţinuţi în aer bun şi proaspăt. Această procedură dietetică să fie urmată cu atât mai strict, cu cât azi, prin educaţiunea modernă, activitatea creierilor şi nervilor e foarte încordată, aşa că orice altă excitare a acestor organe trebuie să producă stări bolnăvicioase. („Amicul familiei”, Cluj, XIV, 15, 1890)

Clubul fetelor de măritat

La Londra, s-a constituit un club al fetelor de măritat. Membre ale acestui club pot să fie fete în vârstă de 17-30 de ani. Fiecare dintre fete capătă o listă, în care sunt însemnate numele flăcăilor de însurat și scurte note despre caracterul lor, iar pre o listă sunt înşiraţi şarlatanii, cari caută a face specule cu însurătoarea, şi bărbaţii cari au mania de a se căsători de mai multe ori seu a ţine mai multe femei. („Amicul familiei”, Cluj, XIV, 21, 1890)

Sărutări vândute pentru scopuri filantropice

Oraşul Mattit din America a aranjat o petrecere pentru nişte scopuri filantropice. Mare furoare s-a produs prin aceea că damele şi domnişoarele aristocrate din oraş au primit propunerea ca să vândă şi sărutări. Preţul l-au redus foarte mult, deoarece pentru un sărutat nu se cereau decât 25 centime. Cu toate acestea, s-au adunat 2000 de dolari, fiind suma sărutărilor date de 8000. Vreo câţiva domni au cumpărat câte 50 de sărutări, luând pe rând toate buzele dulci. Foile americane află acest exemplu demn de imitat. („Amicul familiei”, Cluj, XIV, 21, 1890)

Femei bătăușe

Femeile române din Perivole (Macedonia) l-au bătut cum se cade pe trimisul episcopului grec, care mersese acolo spre a închide biserica, pentru că preotul local, românul Dimitrie Constantinescu, nu slujește în limba grecească, ci în cea românească. („Amicul familiei”, Cluj, XIV, 17, 1890)

Sănătatea omului şi maşina de cusut

Cu ocaziunea conferinţelor internaţionale ce s-au ţinut la Berlin, pentru a rezolva chestiunea lucrătorilor, doctorul Hensgen a atras atenţiunea celor în drept asupra întrebuinţării maşinii de cusut, care strică foarte mult sănătatea atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor cari lucrează cu ea. Cu date câștigate prin lunga sa experienţă, el a arătat într-un articol de revistă cum femeile cari lucrează cu maşina sunt bolnăvicioase, nasc copii mai puţini şi mai slabi ca celelalte, după cum a arătat şi cât de mult acest fel de ocupaţiune împiedică circulaţia sângelui, face pe om să-şi piardă pofta de mâncare şi să ajungă cu timpul anemici. Interesantă este mai ales statistica, în care se arată cum fete vesele şi sănătoase, devenind cusătorese, cu timpul devin nervoase până la isterie. El a propus deci şi a rugat congresul să ia măsuri şi pentru reglementarea lucrării cu maşina de cusut. („Amicul familiei”, Cluj, XIV, 17, 1890)

Definiţia pianului la japonezi

Japonezii cari au cercetat întâia dată Europa au trimis în patria lor o definiţie de tot ciudată a pianului. „Europeni – scriau ei în rapoartele lor – știu se stoarcă de la un animal mare, cu patru picioare, niște sunete de tot melodioase. Un bărbat, dar mai de multe ori o femeia, se aşază înaintea animalului şi, călcând pe coada lui şi lovindu-i dinţii albi cu degetele, l silesc să cânte cu voce foarte plăcută. („Amicul familiei”, Cluj, XIV, 17, 1890)

Mamă prevăzătoare

Nu de mult, sosi în Orei, pentru a petrece câtva timp, soţia unui comerciant rus cu fiica sa şi trase într-un hotel. Rugată să se înscrie în registrul străinilor, mama scrise după numele de familia următoarele: „Soţia unui comerciant din Dimitrovsk cu fiica sa nemăritată, Saşa (19 ani de etate), 10.000 ruble zestre, păr blond deschis, năsuc obraznic şi gropițe în cei doi obraji; defecte corporale ori alte semne caracteristice n-are”. („Amicul familiei”, Cluj, XIV, 17, 1890)

Un mire păcălit

Din Odessa se scrie că în Korsunca s-a întâmplat următorul caz: Un domn cu numele Marek Pokorecki intrase în biserică cu dra Losotov cu scopul ca să se cunune. Pe când tocmai îngenuncheară înaintea altarului, mirelui îi veni în minte că şi-a uitat acasă portofelul cu banii. Iute, îşi luă pălăria şi se duse la un vecin ca să împrumute bani. Mirele zăbovi ceva mai mult decât ar fi trebuit şi, din astă cauză, mireasă începu să devină îngrijorată şi să-şi piardă răbdarea. Observând acesta, un tânăr din apropierea miresei sări repede înaintea ei, spuse că-l cheamă Ştefan Palisczuk, că e proprietari de casă şi declară că el bucuros vrea să ţină locul mirelui. Mireasă se învoi bucuroasă, şi preotul, care nu observă aceasta schimbare, cunună tânăra pereche. Pe când cununia fu gata, iată că soseşte şi mirele cel dintâi. Era însă pre târziu. Văzând acesta că mireasă lui s-a cununat cu altul, îşi luă pălăria şi se întoarse către casă ca şi cum nu i-ar fi păsat. („Amicul familiei”, Cluj, XIV, 16, 1890)

Atributele necesare frumseţii

Grenaile, un literat din secolul al XVI-lea, impune într-o carte a sa, Atribute de frumseţe necesare femeilor, următoarele condiţiuni: 1) Se cere tinereţe, pentru că ea ne place şi la dobitoace; 2) O lungime de mijloc a corpului, nici prea mare, nici prea mică; 3) Embonpoint (pântece) cuvenit; 4) Proporţionalitatea membrelor; 5) Păr castaniu, moale şi buclat; 6) O piele delicată, prin care se văd mici vine albăstrii; 7) Culoare albă şi rumenă; 8) Frunte plană, senină; 9) Tâmple egale, necufundate; 10) Două sprâncene subţiri, neîmbinate; 11) Ochişori bruni, expresivi; 12) Nas plăcut şi ascuţit; 13) Obraji plini şi rumeni; 14) Un surâs graţios; 15) Buze de coral; 16) Gură mică; 17) Dinţi mici, albi ca laptele; 18) O respiraţie lină; 19) O voce dulce, plăcută; 20) O bărbie cu gropiţă, nu prea scoasă afară; 21) Urechi mici, rumene, nu prea depărtate de cap; 22) Un gât mic, alb ca fildeşul; 23) Un sân de alabastru); 24) Mâni pline, albe ca zăpada; 25) Degete cu desen elegant; 26) Mişcare graţioasă a mâinilor; 27) Mers uşor, plin de demnitate; 28) Figură destul de complezentă; 29) Unghii lucii, boltite, egale; 30) O piele delicată, cam tare, elastică; 31) Umor potrivit, bun; 32) Gust în îmbrăcăminte; 33) Lectură superficială; 34) Picioare mici, delicate; 35) Atenţiune; 35) O zestre echivalentă în bani încă nu strică nimic.
Acest domn prea învăţat, din timpul perucilor, se potriveşte în pretenţiunile sale cu Lucian, care zice că de când se mişcă planeta noastră nu s-a văzut aci frumseţe perfectă, de aceea Apelles, vrând s-o zugrăvească pe Venus, a fost silit să adune 36 de fete frumoase şi a încorporat în productul său particularităţile frumoase ale fiecăreia din ele. („Albina Carpaților”, Sibiu, IV, 3, 1880, 47)

Alegerea miresei

Între diferitele obiceiuri caracteristice ale popoarelor de la sărbătorile Crăciunului, cel mai vechi, şi încă de origine păgână, este acela care domneşte în Rusia mare, guberniile Vladimir, Novgorod. În aceste regiuni se decide, în seara Crăciunului, pe cine a destinat providenţa să formeze o păreche. Părinţii fetelor şi feciorilor aleg mai întâi un loc potrivit, unde aprind lumînările pomului de Crăciun, şi aci fetele se aşază în şir pe o laviţă lungă, apoi se acoperă cu un văl des. Într-aceea, feciorii, adunaţi într-o casă vecină, capătă ştirea că a bătut ceasul alegerii şi intră în odaia unde se află fetele. Dacă alegerea ar fi încrezută, într-adevăr, numai sorţii, atunci întâmplarea ar da materia la multe drame de sat: dar vechiul obicei, astăzi, este numai o formă, şi tot feciorul ştie semnul după care să o recunoască pe aleasa sufletului său. Dacă, cu toate acestea, s-ar înşela, se poate răscumpăra cu un dar cuvenit. Iar părechile îndestulite cu alegerea aleargă la părinţii de faţă ca să le ceară binecuvântarea, schimbă inelele şi sărută icoana sfântă ce atârnă lângă uşă îndărătul candelei. Cu acesta, alegerea s-a îndeplinit, şi nunta va urma, desigur, în carnaval („Albina Carpaților”, Sibiu, IV, 7, 1880, 11)

De ce s-au împuţinat căsătoriile

Împuţinarea căsătoriilor este un fapt constatat de statistică. S-au amintit o mulţime de cauze ale acestui fenomen. Unii au citat direcţiunea esenţial egoistă şi materialistă a epocii noastre, care alergă după plăceri zgomotoase şi şi-a pierdut simţul pentru bucuriile liniştite ale familiei. Alţii au considerat greutăţile de a-şi câştiga pâinea în ziua de astăzi şi pretențiunile exagerate ale femeilor în timpul nostru. S-a vorbit despre lucrul covârşitor, de o parte, iar de alta, despre clubul care ofere flăcăilor în ziua de astăzi un confort analog cu al familiei. Toate aceste explicări nu sunt îndestulătoare. Inamicul căsătoriei este o mică invenţjune, în aparinţă neînsemnată. „Aşa! acum nu mai avem lipsă să ne căsătorim!”, striga unul dintre holteii cei mai convinşi, când văzu acea invenţiune, ce constă într-un mic nasture de cămaşă care nu se mai coase, ci se pune într-o dublă gaură. Această exclamare a fost oul lui Columb, cheia mult căutată a enigmei. Într-adevăr, împuţinarea căsătoriilor datează de câteva zeci de ani, de la descoperirea acestui nasture. De când holteiul nu mai vine în poziţiunea crudă de a smulge din scrin o jumătate de duzină de cămăşi până găseşte una cu toţi nasturii, de atunci gândul holteismului şi-a pierdut partea înfiorătoare. Dacă vreodată statul va fi lipsit de recruţi, sau chiar se va stinge omenimea, cauza acestui rău va fi nasturele de cămaşă, care nu mai are nevoie de a fi cusut. („Albina Carpaților”, IV, 6, 1880, 95)

O sectă feminină

Din New York se scrie: „Sunt câteva zile de când vaporul «Austria», venind de la New York, a adus, pe lângă alţi pasageri, şi şapte femei, membre ale unei secte religioase care se numeşte «Armata mântuirii!» Aceste femei sunt însoţite de un bărbat cu numele George Railton, care şi-a adăugat titlul de «High Commissioner». Dintre femei, care se pare că voiesc să-şi caute numai aci soldaţii lor, una îşi dă rangul de căpitan, celelalte sunt locotenenţii ei. Ele poartă rochii albastre şi pălării Derby; pe panglica pălăriei este tipărit: «Salvation Army” (Armata mântuirii). Şi High Comissionerul are uniformă albastră. El poartă un steag albastru şi roşu, în mijlocul căruia apare un soare de aur. Această sectă s-a întemeiat în anul 1865, pe timpul când predicatorul metodist William Booth predica în Londra învăţătura că mijloacele întrebuinţate până acum nu sunt de ajuns, pentru a îndupleca omenii la un mod de viaţă plăcut lui Dumnezeu, şi că lucrul ar trebui început altfel. El se înconjură cu o ceată de omeni de aceeaşi părere, şi îmbrăcaţi în uniforme albastre şi cu steaguri albastre în mâni paradară prin Londra, ţinură adunări pentru rugăciuni pe locuri publice, în teatre şi săli de concert. Ei pretind că au convertit cu mult mai mult de 3.000 de persoane. Cu toate acestea, «Armata mântuirii» nu va putea dura mult”. („Albina Carpaților”, Sibiu, IV, 13, 1879, 208)

Un aparat ingenios

În Englitera s-a inventat un aparat ingenios, destinat a face mari economii în serviciul poștei. Acest aparat este aşezat în birourile de poştă, în gări, la Bursă şi în celelalte locuri publice din Londra. Aparatul este un fel de pupitru cu două sertare: într-unul se ţin cărți poștale, în celelalte, plicuri cu timbru. Este de ajuns d-a pune un penny într-o mică gaură d-asupra sertarului cu carte, pentru ca îndată să iasă o cartă, şi doi penny în celălalt sertar, pentru ca acesta să scoată afară un plic. Pentru a nu se pune în aceste sertare nasturi în loc de monedă, pupitrele sunt aşezate astfel încât să poată fi observate de supraveghetorii sălilor.

Fragii reginei Italiei

E știut că regele Italiei, Umberto, e un foarte cruţător cap de familie. Despre economia regelui, se comunică din Roma un nou caz interesant. La sfârşitul fiecărui an, regele obișnuiește a socoti toate cheltuielile casei. La socoteala din urmă a observat că, pentru desert, să spezează prea mult. După o cercetare mai conștiincioasă, a ieşit la iveală că pentru fragi prea mult se spezează şi că regina Margareta a dispus ca, în toate zilele, fără să ţină seama de anotimpuri, să i se aducă o farfurie mare de fragi. Regele, necunoscând această pasiune a reginei, a cerut desluşiri în această privinţă de la regină şi află că regina niciodată n-a cerut fragi. Regele îndată a dispus o investigare, în urma căreia au fost demisionaţi mai mulţi funcţionari de curte.

Distracţiunea lui Mommsen

Vestitul profesor din Berlin nu numai prin știinţă, ci şi prin distracţiunea lui şi-a făcut renume. Pentru ilustrarea distracţiei sale, ziarele din Berlin scriu următoarele: „Mommsen, într-o zi, a părăsit universitatea adâncit în gânduri. În colțul unei străzi, plânsetul unui băiat de 5-6 ani l-a deşteptat din visările sale. Mommsen, care şi el are o duzină de băieţi, se apropie de băiat, ai cărui ochi erau scăldaţi în lacrimi, aşa că nici nu văzu nimica. «Ce ai, băiete? întrebă învăţatul.» «M-am rătăcit, nu știu să merg acasă.» «Unde şezi?» «Nu știu strada.» «Dar știi cum îl cheamă pe tatăl tău?» „M-M-Mommsen!», zise băiatul plângând”. N-au fost de lipsă explicări mai detailate, numele Mommsen aşa sunet armonios avu pentru urechile învăţatului distras, încât în băiatul rătăcit şi-a cunoscut pe fiul său cel mai mic. Revedere îmbucurătoare, tată şi fiu s-au dusă împreună acasă. („Gazeta Transilvaniei”, XLVIII, 288, 1885)

O dramă în institutul de nebuni

Din Paris se scrie că, deunăzi, tânărul fabricant de mătăsuri Bernard îşi serba cununia sa cu dşoara Lidia Dubois, în vârstă de 18 ani. Între cununie şi prânzul festiv, se vorbi tânărul soț cu mireasa sa să viziteze amândoi pe tatăl lui, care se afla de zece ani singur într-o celulă din institutul de nebuni. Mireasa se învoi, şi când ajunseră la bătrânul Bernard, îi asigură păzitoarea că bătrânul e cu totul liniştit şi, desigur, se va bucura văzându-şi rudele, deoarece el de săptămâni de zile istorisește despre nuntă. Tânăra păreche intră în celulă şi, când mireasa scoase din buzunarul ei zaharicalele ce i le adusese, nebunul strigă deodată: „Tu eşti ursitoarea cea rea care m-a exilat aici!”, apoi sări ca o fiară sălbatică asupra nenorocitei, începu s-o sugrume, pe când cu dinţii îi sfâşia trupul. La zgomotul ce se născu, alergară din toate părţile oamenii şi o scăpară din mâinile lui, după ce ea îşi pierduse cunoștinţa. Mireasa, în urma iritaţiunii, fu apucată de convulsiuni şi după câteva ore muri. („Gazeta Transilvaniei”, XLVIII, 286, 1885)

O femeie locotenent

Cum că trupele bulgare au fost însufleţite prin eroismul prinţului Alexandru este cunoscut. E surprinzător însă când aflăm că la ridicarea curajului a contribuit mult o tânără damă, care a făcut întreaga expediţiune în uniformă de locotenent. Această încântătoare locotenent, cu faţa ca laptele, cu ochi mari, albaştri, şi cu o superbă talie este o frumoasă berlineză, şi cercurile de frunte ale oraşului imperial de la Spree poate că nu au uitat-o încă pe încântătoarea Aneta, căreia, odată, sublocotenentul Alexandru de Battenberg îi făcea curte şi care, când acesta fu ales principe, îi urmă lui la Sofia, renunţând la angajamentul ce-l luase la un teatru din Berlin. De când blonda berlineză s-a distins în contra sârbilor, toate damele din Sofia o stimează, şi bărbaţii o găsesc mai frumoasă. Se şi numește fecioara d’Orléans a Bulgariei. („Gazeta Transilvaniei”, XLVIII, 286, 1885)

Istoria unei fete frumoase

Louise Marteau, fata frumoasă a unui comerciant, a cetit, la 15 mai, un anunţ într-o foaie, prin care se caută o tânără fată ca cusătoreasă. Fata, umblând după persoana care caută o cusătoreasă, a aflat că o doamnă din societatea înaltă ar avea lipsă mare de ea. Fata lucră vreo 4 săptămâni. Într-o zi, văzu doi tineri în odaia laterală. Nu mult după aceasta, doamna i-a dat un pahar de lichior, de la care a cuprins-o un somn greu. Când s-a trezit, s-a aflat într-un palat din Milano, ca prizonieră a unui conte tânăr. Contele era unul din cei doi tineri pe cari Louise i-a văzut în Paris în ziua când a băut lichiorul. De atunci, au păzit-o cu stricteţă şi numai acum, înainte de Crăciun – când contele s-a dusă afară să-i cumpere vreun dar de Crăciun –, şi-a găsit ocaziune fata ca să fugă. Îndată s-a dus la Paris şi a făcut încunoștințare tribunalului despre această istorie romantică. („Gazeta Transilvaniei”, XLVIII, 284, 1885)

Tânăra văduvă și amorezii săi

O tânără văduvă avusese trei bărbaţi şi numai de un an îl îngropase p-al treilea. Timpul doliului trecuse şi durerea pentru scumpii răposați se uşurase foarte mult. Când iată că văduva se-ntâlnește cu un căpitan de corabie, o veche dragoste a ei. El o însoţi la preumblare şi drumul îi duse la cimitir, acolo unde cei trei bărbaţi se odihneau în pace unul lângă altul sub mormintele cele verzi. „Privește, Enrik, zise ea cătră însoţitorul său, zâmbind cu mâhnire şi arătând cu mâna cele trei morminte, tu încă ai putea să zaci acum în rândul acestor morminte, dacă acum treisprezece ani ai fi avut mai mult curaj!” („Gazeta Transilvaniei”, XLVIII, 276, 1885)

Un măgar cu ochelari

Din Haga, se scrie cătră „Köln. Volksztg.”: „Un strângător de zdrenţe din învecinatul Wehringshausen are un măgar, care de mulţi ani şi-a împlinit cu seriozitate şi cu demnitate datoria sa ca trăgaci la car. În timpul din urmă, se observă că urechiatul nu mai e tocmai sigur în mişcările sale, şi, după o minuţioasă vizitare, se dovedi că bietul măgar devenise miop (scurt de vedere). Stăpânu-său nu se gândi mult şi procură măgarului niște ochelari, pe cari acum îi portă pe nas tot cu atâta mândrie ca şi pricepere. Miopia s-a înlăturat. Acest măgar cu ochelari nu e minciună, ceea ce anume se accentuează. („Gazeta Transilvaniei”, XLVIII, 276, 1885)

Inelul reginei

Voltaire istorisește următoarea anecdotă: „Între darurile de mireasă ce le-a oferit regele Alfonso soţiei sale celei dintâi se afla un inel cu un frumos mărgăritar negru între diamante. Regina Mercedes îl purtă până în ora morţii sale. Don Alfonso dărui apoi inelul surorii sale, infantei Pilar, care, asemenea, nu se despărţi niciodată de el. După moartea ei, tânărul rege îşi luă îndărăt inelul şi-l purtă ca aducere-aminte de cele două răposate. Regina Christina, scoțându-l din degetul răposatului ei soţ, se gândi ca oare să poarte ea inelul sau să-l păstreze într-o cutie (casetă) de giuvaere. În fine, se hotărî pentru cea din urmă”. („Gazeta Transilvaniei”, XLVIII, 271, 1885)

Necredinţa unei femei de 80 de ani

În Via Graciosa trăiau doi oameni, cununaţi de cel puţin 60 de ani. El, domnul Checco, era de 25 de ani când o duse la altar pe Signora Tutta, care intra chiar în al 20-lea an. Ei trăiră șaizeci de ani în pace şi în dragoste, fără să se necăjească vreodată unul pe altul. Şi acuma, când Checco era de 85 de ani, şi Signora Tutta de 80 ani, şarpele gloriei se vârî între dânșii, luând chipul şi făptura lui Signor Gigi, ce sta într-o casă de lângă ei şi care le turbură idila vieţii lor. Signor Gigi, care – spun gurile rele – a fost şi în institute de nebuni, începuse a arunca de la o vreme ochiri mai dulci bătrânei Tutta, şi, apoi, știut este că bătrânii ajung de multe ori în mintea copiilor. Tutta se amoreză până după urechi de galantul său vecin. Tot gurile rele mai spun că ea îl primi de mai multe ori în casa sa, când lipsea bărbatu-său. Ba, un prieten spuse despre aste întâmplări şi lui Checco, care se mâhni tare şi se hotărî să pună capăt necinstei ce-i făcea femeia sa. El se întoarse odată pe la amiaz acasă şi găsi pe Signor Gigi la picioarele Signorei Tutta. Turbat de mânie, amăgitul Checco se aruncă asupra nemernicilor amanţi, dar Tutta, în loc să se roage de iertare, puse mâna pe o botină şi – ajutându-o şi Gigi – se puse a învăţa pe bătrânul cum trebuie să respecte gingăşia sentimentelor, cărându-i lovituri peste lovituri în cap. Checco fu dus la spital aproape mort. Amanţii, aşa de gingaşi, au fost arestaţi, şi acum se ţin pertractări judecătorești! Mai zică acum cineva că inimile bătrânilor se vestejesc! („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 133, 1884)

Liszt, muzica și rachiul

Charivari publică o anecdotă interesantă despre Liszt. Liszt a făcută în 1835 o excursiune artistică în Franţa. Artistul a anunţat un concert într-un oraş din provinţă, ai cărui locuitori însă se pricepeau mai bine la fierberea de rachiu decât la muzică. Astfel, s-a întâmplat lucru de necrezut că, în sala de concert, a apărut un public de numai 7 persoane. Cu un surâs dureros, se sui Liszt pe scenă şi, închinându-se înaintea publicului, zise: „Domnilor şi doamnelor! Prezenţa d-voastră este foarte măgulitoare pentru mine. Dar sala aceasta e nepotrivită şi-ţi vine să te îneci în ea. Deci dacă poftiţi, voi să lase să-mi aducă clavirul la mine acasă, unde, fiind numai noi, voi putea ezecuta programa statorită în cea mai mare comoditate”. Propunerea aceasta s-a primit, şi Liszt nu numai că i-a desfătat pe cei 7 ascultători ai săi cu ezecutarea sa artistică, ci, după sfârşitul concertului, i-a invitat şi la cină, de la care n-a lipsit nici şampania. În ziua următoare, sala concertului eră plină de nu încăpea lumea. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 133, 1884)

Luptă cu un urs

În apropierea comunei Iászó-Mindszent din comit. Torna, un pădurar a dat, în 3 1.c., peste trei urşi. Curajosul pădurar țintește iute şi nimerește pe unul dintre ei. Ursul cade la pământ, iar ceilalţi doi au dispărut prin tufiş. Pădurarul, spre mai mare siguranţă, mai trage o dată în ursul ce zăcea pe pământ şi grăbește să aducă niște cărbunari, care nu departe de locul incidentului făceau cărbuni, ca cu ajutorul lor să transporte ursul împuşcat. Peste puţin timp, se reîntoarse însoţit de cinci cărbunari la tufişul unde zăcea ursul. Ursul numaidecât sare în sus. Cărbunarii o iau la fugă mâncând pământul. Curajosul pădurar mai trage două focuri în animalul rănit de moarte. Atunci, ursul, cu o mânie turbată, se repede asupra pădurarului. Se începe o luptă crâncenă, desperată, între pădurar şi fiara sălbatică. Ursul sfâşie carnea de pe ambele braţe şi de pe piciorul drept ale pădurarului. În această fatală poziţiune, îi veni câinele în ajutor. Acesta prinse pe urs de gât, şi ursul fu silit pentru moment să lase jertfa din gheare. Pădurarul, care-şi păstrase prezenţa, l-a străpuns de câteva ori cu cuţitul, şi ursul s-a întins fără răsuflare pe pământ. Pădurarul se află acum sub îngrijire medicală şi-i pare rău că, deocamdată, nu poate să stingă viaţa şi celorlalţi doi urşi. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 133, 1884)

Un uriaș în Opera din Viena

Un ziar din Viena scrie următoarele: „Afişurile de la Opera Curţii din Viena gem de personaje mici-mărunte; nu e minune deci dacă publicul admiră pe cei ce în adevăr sunt mari, chiar şi dacă nu au în teatru decât rol pasiv. Cei ce au cercetat ieri reprezentaţiunea teatrală s-au împărtăşit de rara norocire de a putea vedea şi admira pe cel mai mare dintre toți muritorii. El într-o lojă din parter şedea, sau mai bine zis era tupilat, şi la scenele mai interesante îşi scotea capul din lojă şi ajungea cu creştetul foarte aproape de lămpile din primul etaj. Necunoscutul uriaş este din Boemia, dar nu face negoţ cu statura sa uriaşă. El a fostă invitat să intre şi după culise, şi câteva balerine isteţe, cu mare iuţeală, i se suiră pe umeri. Străinul se bucură mult de producţiunile balerinelor şi se zice că, plecând de pe bină, a dus cu sine două dame tinere în buzunarele vestei sale. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 132, 1884)

Un păstor bătăios

Citim în „Unirea” din Târgovişte: „Preotul Ioan Ghiţă Popescu, deşi de curând preoţit, totuşi păstorește turma sa cu ciomagul. În una din lunile trecute a spart capul mamei sale, pe care mai adesea obișnuiește a o bate; această fiască dragoste o aplică şi asupra tatălui său. Mai zilele trecute, în cârciuma lui Stan Mortoiu, apucându-se la ceartă cu Ghiţă Stan Degeratu, i-a tras o păstorească bătaie, încât l-a umplut de sânge, rupându-i hainele şi umbrela. După Sf. Petru, ducându-se la cârciuma lui Ioniţă George Vasilescu, s-a apucat de ceartă cu acest cârciumar. În urmă, ajutat de colegul său, preotul Marin Ionescu, i-a dat o ţapănă blagoslovenie, smulgându-i părul, şi, târându-l bine pe jos, după ce l-a lăsat, apoi s-a pus cu bolovani să-i bombardeze uşa şi ferestrele. Când e întrebat de cineva tânărul păstor că poate să i se întâmple ceva tot făcând astfel de buclucuri, el răspunde: «Ei, ce o să-mi facă mai mult decât să-mi ia popia? şi atunci îţi vedea voi pe dracu, că am să mă fac primar şi am să vă bag în draci cu bătăile»”. Să ferească Dumnezeu pe popor de asemeni păstori-bătăuşi. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 125, 1884)

Coconiţele sfiicioase

Într-o societate aristocratică din Londra, oarecine povestește următoarea aventură: „Vara trecută am petrecut-o la o liniştită şi vestită baie de mare. De comun, din luntriţă săream în mare, şi luntraşul mă ducea la o depărtare de câţiva yarzi de mal, acolo apoi mă dezbrăcam de multele mele haine şi-mi îmbrăcam puţinele veștminte cari formează costumul omului ce se scaldă. Câteva zile îmi urmai acest obicei neconturbat. Dar într-o frumoasă după-amiază, pe când jucam în cărţi cu preotul din comuna vecină, acesta îmi spune că în evlavioasa sa turmă se află şi două d-şoare majorene, a căror casă e situată pe ţărmul mării, adecă foarte aproape de locul unde eu obișnuiam a mă scălda. Excursiunile mele le cauzau zilnic torturi sufletești, şi ele şi-au plâns preotului necazul. Ca să le aducă mângâiere, bunul preot m-a rugat să nu mai chinuiesc evlavioasele-i fiice sufletești. I-am promis că voi merge cu câteva sute de yarzi mai departe în mare. Preotul s-a mulțumit şi se crede sigur că damele, de aci înainte, nu vor mai avea cauză de a se plânge. În ziua viitoare, apoi, preotul, cu un surâs sarcastic, îmi spuse că sfiicioasele dame încă şi acuma se plâng că încă tot mă pot vedea în defectuosul meu costum de scaldă cu ajutorul unor bune ocheane. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 124, 1884)

Beethoven și liedul Adelaida

Cântăreţul Barth cercetă odată pe Beethoven şi între altele îl întrebă ce-a mai compus. Arătându-i un manuscript, vestitul compozitor zise: „Iată ce-am scris, dar nu-i bun decât de foc. Are să ardă bine. Stai să vezi!” Barth, înspăimântat de intenţiunea compozitorului, puse mâna pe hârtia de note şi i-o smulse cu putere, apoi se rugă domol să-l lase să cânte puţin la pian compoziţia. Beethoven se învoi, şi Barth se puse la pian. Melodia începu şi era aşa de dulce la auz, încât şi năcăjitul compozitor prinse a se înveseli, iar când Barth sfârşi, pătruns de entuziasm şi fericire, Beethoven se apropie şi, luând manuscriptul, zise: „Nu, dragul meu, aşa ceva nu se dă pradă focului”. Şi, în acest chip, se mântui de pierire strălucita compoziţiune Adelaida. („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 122, 1884)

Omul care a trăit în trei veacuri

În anul mântuirii 1685 muri în Londra un bătrân ce avea nici mai mult, nici mai puţin decât 152 de ani şi încă 9 luni pe deasupra. Minunatul bătrân se numea Tom Parr. Se născuse pe moşiile contelui Arundel, trăise cumpătat, lungindu-şi în acest chip traiul. Păcate din fire nu avea bătrânul decât numai unul: dragostea, arz-o focul! Când era de 88 de ani se însură întâia oară şi-şi luă de nevastă o fetiţă s-o sorbi cu ochii. Trăi cu ea în pace şi bine 32 de ani, şi după ce muri, se însură iarăși bătrânul de 120 de ani. Nu-i plăcea văduvia. Şi apoi, lucru naibii, şi a doua nevastă îi plăcea să moară, parcă nu era el cel mai bătrân între toţi. Când era de 130 de ani, Tom îmblătea încă grâu şi era tare harnic. Mai târziu, îşi pierdu vederea şi fu adus la stăpânu-său, în Londra, unde-l întâlni şi pe el moartea. Parr a trăit în trei veacuri: 17 ani în veacul al 15-lea, al 16-lea veac întreg şi 35 de ani într-al 17-lea veac. Iar după împărţeala noastră a istoriei s-a născut în Evul Mediu, cu un deceniu înainte de descoperirea Americii, şi a murit în evul nou. Câte întâmplări nu a văzut Toma rostogolindu-se de-odată cu vremea pe dinaintea ochilor săi! („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 117, 1884)

Tatăl pisicilor

„Foiţa Vienei” din 11 iulie 1785 scrie că în vara acelui an a murit, în Graz, un om care era cunoscut şi vestit în toată lumea sub numele de „tatăl pisicilor”. Casa lui era un sigur azil pentru toate pisicile: bătrâne, tinere, cu stăpân şi fără de stăpân. Cincizeci până la optzeci se aflau totdeauna într-însa. „Tata” nu se mulţămea însă numai cu îngrijirea pisicilor sale, ci mergea şi în alte case şi le ducea hrană. De altfel, bietul om nu avea inima, mâna şi punga deschisă numai pentru patrupezii săi prieteni, ci şi pentru semenii săi. Când – la moarte – fu scos trupul său pe uşă, toate pisicile s-au urcat pe ferestre, să privească de acolo conductul stăpânului şi îngrijitorului lor iubit şi bun. Fiul şi moştenitorul lui nu fu aşa evlavios precum era tată-său, şi după moartea acestuia nimici repede colonia pisicilor din casele sale. Încă ceva: la 1797, iubitorii prieteni ai pisicilor suferiră în Viena o grea lovitură. Se ivise adecă o epidemie – nu ca cea din Toulon – între pisici, care se pronunţă mai cu putere în luna lui noiembrie, dar care se sfârşi deodată cu anul. În această nefericită epidemie, pisicile se posomorau fără de veste şi îşi pierdeau pofta de mâncare. În Viena căzură jertfă epidemiei 400 de pisici, şi din Copenhaga, Dresda şi Lipsca încă se anunţase ivirea ei. Ce pagină posomorâtă şi cu amar şi lacrimi scrisă în istoria pisicilor! („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 112, 1884)

Concurs de călău în Sarajevo

Despre acest concurs am pomenit şi noi într-unul din numerii trecuţi. Să mai zicem o vorbă de el. Numărul concurenţilor n-a fost – după cum se credea – neînsemnat. Între ei se înşiră şi un cavaler de Seyfried, precum şi Carol Selinger, cari au studiat meseria lor la Willenbacher, călăul Vienei. Selinger s-a şi supus unei probe făcute în Bosnia la Dolnj-Tuzla. El fu chemat adecă să spânzure pe criminalul Iovo Wilic, pe care faptele rele l-au dus pe calea furcilor. Willenbacher, funcţionând ca comisar, trimis acolo din partea stăpânirii, lăudă dibăcia şi priceperea şcolarului său, iar în testimoniul scris de preşedintele tribunalului din Dolnj-Tuzla, să puse lămurit că Selinger a săvârşit uciderea „cu îndemânarea ce se aştepta de la el şi în chipul cel mai uman!” („Gazeta Transilvaniei”, XLVII, 106, 1884)

Omul cu două nume și cu două muieri

Înainte cu trei ani, a făcut mare senzație fuga antreprenorului de anunțuri mobile din Budapesta, Hartman Alois. Poliția a căutat luni întregi după dânsul prin America, unde s-a știut că a fugit, dar în zadar, nu au dat de el. Lumea l-a uitat. Soția lui din Budapesta a mai primit de la el câteva epistole din America, încetul cu încetul au încetat însă epistolele și lumea nu a mai știut nimic de dânsul. Acum câteva zile, la familia Marcus, mare proprietar în apropiere de Loșonț, în aparență fără niciun motiv, s-a strangulat crescătorul copiilor respectivei familii, cunoscut sub numele Gelleri Ignaț. Familia a îngrijit de îngropăciune și i-a pus, drept recunoștință, și un monument la căpătâi. Iată însă că vine într-o zi o femeie din Loșonț și spune că dânsa și-a văzut, zilele trecute, bărbatul pe străzi, bărbatul care o părăsise pe dânsa înainte cu 7 ani. De atunci nu a mai știut de el, până acum când l-a văzut. Familia nu a crezut dintr-odată. Au depeșat la o soră a lui Gelleri, la Budapesta, care îl cerceta des la moșie. Când a sosit aceasta, scena a devenit dramatică. Ambele soții erau soțiile legitime ale defunctului. Încurcăturile s-au pornit din acest punct și curg acum lanț. Sunt o grămadă de copii. Poliția s-a pus din nou pe muncă, să descopere pe baza căror documente a fost căsătorit Hartman-Gelleri a doua oară. Cauza sinuciderii însă e ușor de explicat. Se temea de răzbunarea soției părăsite. („Drapelul”, IX, 23, 1909)

Apusul tarafurilor de țigani

Să nu se sparie lumea, nu e vorba de noi. Nu, la noi înfloresc încă chefurile cu muzică țigănească. E vorba de Francia, unde s-a hotărât ca în localurile publice să nu mai cânte decât muzicieni francezi. Localurile unde vor cânta tarafuri de țigani vor fi puse sub boicot. Se anunță deja de pe acum că o serie întreagă de „bănzi” și-au luat catrafusele din Francia. Deci încă o nuanță romantică, ce va apune mereu de pe orizontul real al timpului modern. (ibidem)

Trai și viață la Zagreb

De când cu memorabila bătaie a deputaților în Zagreb, liniștea nu mai vrea să se pogoare în orașul lui Iellasich. Noapte de noapte, cete de combatanți dau formale bătălii pe străzile întunecate, spărgându-și reciproc ferestrele bărbaților lor conducători. Poliția intervine și n-ar cam interveni, căci ei îi convine treaba de minune. Doar se freacă frații între ei, și carul banului Rauch își vede de drum înainte. După ciocnirile de joi seara, când salve formale de revolver au îngrozit locuitorii, poliția s-a hotărât să pășească mai energic. Sunt o sumedenie de morți și răniți. („Drapelul”, IX, 24, 1909, 3)

Suflet nobil

Zilele trecute a murit, în apropiata comună Belinț, soția chiaburului țăran D. Cărăbaș. Înainte de moarte, a făcut următoarele donațiuni: a testat câte 200 cor. zestre la șase fete sărace, dar harnice din comună, și 2000 cor. bisericii. Se spune că și vrednicul ei soț ar fi făcut aceleași dispozițiuni, dar cu privire la feciori. Suflet nobil a lucit în țăranca aceea harnică. Pomenirea ei va rămânea mult timp în memorie. („Drapelul”, IX, 44, 1909, 3)

Căscatul, oprit pe scenă

Tribunalul interior al Teatrului „Schauspielhaus” din Berlin l-a judecat pe actorul Ernest Schrott la 50 de mărci pedeapsă, pentru că, fiind pe scenă în cursul reprezentării piesei D-a străină, a căscat de trei ori. Bietul actor a apelat, dar apelația i s-a respins, pe motiv că dreptul de a căsca în decursul reprezentațiilor teatrale revine numai publicului privitor. Actorilor nu le e permis a căsca, fie piesa cât de accesibilă pentru acest lucru. („Drapelul”, IX, 1909)

Crimă mărturisită după 100 de ani

În comuna Dărmănești, România, a încetat din viață Simion Mazâlu, în etate de 125 de ani. Înainte însă de a-și da sfârșitul, el a mărturisit o crimă monstruoasă, făptuită de el acum 100 de ani. La etatea de 26 de ani fiind în relații intime cu o fată de care voia cu orice preț să scape, întâlnind-o în lunca Răchițiș, dintre satul Poiana și frontiera ungară, a omorât-o și, spre a nu se afla de îngrozitoarea lui faptă, a aruncat cadavrul pe un foc de nuiele, care a carbonizat-o complet. Apoi, criminalul a amestecat cenușa din corpul ei în nutrețul oilor. („Drapelul”, IX, 45, 1909, 3)

Prima școală țigănească

La Pâncota, în Arad, s-a deschis, cu 1 septembrie, întâia școală pentru țigani. Sunt înscriși – adică au fost înscriși cu forța, că de bună voie n-ai prins un țigan – vreo 50 de puradei. Nostim trebuie să fie aspectul școlii. Să vezi atâta grangur adunat la un loc, cum șed cu ochii veșnic la ferești din dosul cărora îi ispitește… libertatea. Regulamentul de învățământ încă trebuie să fie nostim. Din religie, se va propune îndeosebi porunca a opta: să nu furi! Din limbi, afară de limba hoților, toate celelalte. Astronomia li se va propune numai pentru a-i deda să nu mai nege și stelele de pe cer. Ș.a.m.d. Recomandăm învățătorului să poarte grijă de buzunare. („Drapelul”, IX, 92, 1909, 3)

Dușmanul fetelor frumoase

Orașul St. Petersburg e în mare fierbere. Un necunoscut atacă fetele frumoase și le spintecă. Până acum are deja trei victime. Toate reșerșele poliției au rămas zadarnice. Făptuitorul bestial nu a putut fi prins. Groaza e atât de mare, încât nicio fată frumoasă nu mai cutează să se arate pe stradă. În schimb însă, toate urâtele paradează fără frică. Dar în lipsa celor frumoase, sunt căutate și acestea. („Drapelul”, IX, 102, 1909, 3)

Farfurie zburătoare pe cerul Lugojului?

Pasanții care au fost pe străzile Lugojului joi seara, la 8:30, au fost martorii unui fenomen natural curios. Pe partea sud-vestică a bolții cerești, a început să alunece în neant un meteor. Imediat, la început, s-a fixat pentru un moment în loc, apoi a descris un cerc complet și a dispărut. Fenomenul n-a durat poate nici 8-10 secunde. A fost însă de o admirabilă frumusețe. Cum se explică schimbarea planului?? („Drapelul”, IX, 132, 1909, 3)

Senzația din Jabăr

Jabăr e comună renumită în tot aretul Lugojului pe urma taurilor. Acum, o altă senzație, mai mare, amenință a perverti gloria de până acum. Anume, la un proprietar de acolo s-a sălășluit un inginer, care lucrează cu zor la construirea unei mașini de zburat. Un martor ocular, care a avut ocazia să vadă mașina, spune minuni. Peste două-trei săptămâni, mașina va fi gata. Suntem informați că și comitatul nostru se interesează de această senzațională afacere ce are loc în Jabăr. („Drapelul”, IX, 133, 1909, 3)

Curcubeu în ziua de Crăciun

Sâmbătă, prima zi de Crăciunul gregorian, dimineața, între orele 8 și 9, s-a putut vedea în Lugoj un admirabil curcubeu, care arcuia emisfera vestică a cerului în plină pompă, parcă am fi în dricul verii. După curcubeu n-a urmat însă senin, ci, înnorându-se, din nou a pornit o drăguță de ploaie, care a stricat pe deplin cheful cocoanelor, care, la promenada de amiază, voiau să-și arate noile blănuri de iarnă și giganticele ciubere… pardon! pălării de modă. Constatăm acest fenomen pentru aceia care tind la unificarea calendarului. Tot e mai bun calendarul nostru, cel românesc, decât cel gregorian, conform căruia plouă la Crăciun și ninge la… Paști. Au știut bătrânii noștri ce fac când au întârziat cu calendarul. („Drapelul”, IX, 135, 1909, 3)

O republică de copii

În America înflorește un stat original fondat și care este dirijat de William R. George. „George republican junior” – astfel e titlul său oficial – e una din cele mai mici puteri de pe pământ, nu posedă decât 100 de hectare de pământ și 12 case. Dar are un drapel, un cântec național și o serbare națională, care e celebrată în ziua de 10 iulie, data fondării republicii. Cetățenii republicii sunt în vârstă de la 6 până la 18 ani. Ei sunt originari din cartierele sărace din New York. Conducerea morală și materială a republicii îi absoarbe în întregime, astfel că poliția lor are cea mai bună organizare din lume. Iată, într-adevăr, o republică ideală! („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXIII, 97, 1900, 3)

Probă de cântare înaintea tribunalului

Un domn, W. Carter, care trăiește într-un suburbiu din Londra, a citat deunăzi pe vecina sa înaintea tribunalului, ca să i se interzică prin sentință judecătorească de-a mai cânta. Judele a găsit cererea prea exagerată și a întrebat pe damă dacă cântă mult. „O oră dimineața și o oră seara”, răspunse ea. „Numai două ore – zise judele –, acesta nu este motiv pentru pâră.” Sărmanul Carter, care cunoștea torturile și chinul acestor două ore din propria experiență, digestiunea conturbată, atacurile de nervi ș.a., afirmă că judele nu poate da o judecată dreaptă până ce nu va auzi cu urechile lui proprii așa-numita cântare a damei, și de aceea acuzata trebuie să cânte de probă. Dama, care, ca multe altele, se amăgea cumplit asupra artei sale de a cânta, a fost gata să cânte o arie. Abia a scos însă cele dintâi tacte din gură, și judele căpătă, pe scaunul pe care ședea, un tremurici așa de tare, încât o întrerupse pe cântăreață cu gesturi disperate, strigând: „Destul, destul, cauza e decisă!” Damei i-a interzis de a mai cânta. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXI, 287, 1898)

Un mijloc de-a te îmbăta fără să bei

Medicii americani, în anii din urmă, au constatat curiosul fapt că foarte multe dame din societatea înaltă nu odată zac în pat bete! Constatarea aceasta era cu atât mai curioasă, deoarece acele dame negau că ele ar gusta vreodată băuturi alcoolice. Mult timp, nu i-a venit nimănui în minte să afle că puținul alcool ce-l conțin cofeturile ar fi în stare să îmbete pe dame. În America, e obicei că se gătesc tot felul de torte, pesmeți și bomboane umplute cu coniac de cel mai tare sau whisky, iar damele cu deosebire consumă multe de acestea. Asta e cauza că se îmbată fără a bea. Bărbații se silesc mult să-și scape soțiile și fetele de acest obicei de a se îmbăta, care a devenit o patimă. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXI, 233, 1898)

O bandă de femei

Cele mai frumoase femei din toată lumea sunt femeile din Georgia. În haremul puternicilor sultani și pași ai Turciei, încă din timpuri vechi, cele mai frumoase mărgăritare sunt femeile aduse din Georgia. În târgurile orientale de sclavi, aceste femei formează articolii cei mai prețioși. Femeile georgiene însă nu numai că sunt foarte frumoase, dar se disting față de celelalte femei orientale și prin curaj. Foile rusești scriu că amazoanele din Georgia au format o bandă, care ține în respect ținuturi întregi. Cu 10 ani înainte a dispărut din comuna Bandza, districtul Kutaiza, o fată admirabil de frumoasă. Numele fetei dispărute este Daniela Barbara, care de la dispariția ei a devenit cea mai renumită conducătoare de bandite. Deja de cinci ori au prins-o jandarmii și cazacii, dar curajoasei fete totdeauna i-a succes a scăpa. Femeile-bandite poartă haine prețioase și arme bune. Dacă vreun boier avut cade în mâna Danielei, nu i se întâmplă nimic, din contră e bine tratat cu mâncări și băuturi și-l agrăiesc per „domnule”, dar dacă banii de răscumpărare nu sosesc la termenul pus, atunci fără milă îl omoară. Nu demult, unul dintre cei mai harnici și renumiți ofițeri de la jandarmerie, cu numele Eristoff, a fost trimis cu un despărțământ de jandarmi să le prindă pe banditele-femei. După câteva săptămâni sosi știrea că dintre toți jandarmii numai Eristoff a rămas în viață în lupta cu banditele. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXI, 233, 1898)

Brazi din Ardeal la Canalul Panama

„Grazette de Hongrie”: S-a tăiat în Transilvania o mare cantitate de brazi pentru a fi transportați în Panama, unde vor fi întrebuințați la lucrările de construcțiune a canalului. Bradul din Transilvania îl întrece în calitate pe cel din America și este bun mai cu seamă pentru construcțiunile hidraulice. Arborii tăiați vor fi duși pe Siret până la gura Mării Negre. De aci se vor transporta pe vapoare în America. O altă parte va fi expediată la Fiume, cu drumul de fier, și societatea de „Adria” se va însărcina cu transportul pentru Panama.
Avem și noi, observa „Nat.” din București, în această parte a Carpaților, păduri de brad cu totul asemenea celor din Transilvania, și transportul la Marea Neagră este și mai ușor. Iacă o sorginte de comerț pe care o semnalam acelora cari se ocupă la noi cu exploatarea pădurilor. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XLVI, 105, 1883)

Un oraș fără femei

Între munţii cei înalți ai Mongoliei, pe un șes întins nisipos, se află orașul Mai-macin (orașul neguțătorilor). El se ține de imperiul Chinei și are 3000 de locuitori tot numai bărbați. Mulţi dintre dânșii sunt capi de familie, dar femeile și copiii lor se află tare departe în China. Zisul oraș nu e departe de frontiera rusească. Guvernul chinez se teme ca nu cumva locuitorii lui să atragă la dânșii femei rusești, și prin aceasta se strice „nobilele” moravuri ale chinezilor. Din această cauză, este strașnic oprită fiecare ființă femeiască de a petrece în acel oraș. Se istorisește că un englez, ca să scape de predicile morale ale dragei sale soții, a fugit în numitul oraș, unde a și-a aflat pacea dorită. Consoarta sa a încercat odată să meargă după dânsul, dar la poarta cetății a fost respinsă de vameși ca marfă oprită. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XLVI, 65, 1883)

Românii s-ar trage din maghiari

Nu există scribălău ungur care, mânjind hârtia cu negreală, să nu se lovească de noi. De curând, un așa-numit Téglás Gábor – profesor, pare-ni-se, la școala din Deva –, scriind în foișoara ziarului „Nemzet” despre urmele românilor ce le-a văzut la Corabia, întrebuințează ocaziunea spre a ataca romanitatea noastră și a-i timbra pe toți bărbații noştri de incapacitate și de caractere de nebuni, cari scot poporul român din fire. După ce acest domn își bate joc de „visurile” noastre despre vechii străbuni domnitori ai Imperiului Roman, înșiră o mulţime de cele mai învederate și de d-sa mult prețuite urme ale petrecerii vechilor romani pe acele locuri. Faptul că și astăzi aceste ținuturi sunt locuite de un popor ale cărui nume, limbă și datini sunt romane, pare că nici n-ar exista pentru învățatul Téglás. După logica acestui mic Don Quijote, așteptăm cu tot dreptul ca dânsul să declare candela pe care a aflat inscripțiunea „Faor” („Fa-orr” însemnează în limba maghiară nas de lemn) de ungurească sau cel puțin de secuiască și de rămășiță de pe timpul lui Attila, nu de candelă romană. Or litera „r”, ce lipsește, nu trebuie să o confunde. Adaos-au și șters-au oameni ca și d-lui în istoria ungurească mai mult decât un „r”. Dacă și-a lucrat dl Téglás dizertațiunea sa profesorală cu asemenea logică ca și aceasta, atunci trebuie să stăm la îndoială cu tot dreptul, că oare profesorii d-sale examinatori au fost așa de slabi la creieri sau că norocul d-sale a fost așa de mare. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XLV, 147, 1882)

Din țara țiganilor

O carte cu titlu curios a publicat nu de mult cunoscutul scriitor francez Tissot. El a fost călătorit anii trecuţi prin Ungaria, și observațiunile și impresiunile călătoriei sale le-a expus într-o carte intitulată Din țara țiganilor. Negreșit că făloșii patrioți de la „Pesti Napló” se vor fi scandalizat, văzând cum îi clasifică d. Tissot. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XLV, 150, 1882)

Olteni aduși la Iași să revigoreze comerțul

Citim în „Curierul Bălășanu”: Cu trenul de miercuri, la ora 1 după-amiază, au sosit la Iași 35 de olteni, dintre cari doi au venit chiar cu familiile lor. Conducătorul lor se numește Marin Călin. Ni se spune că aceşti olteni au venit din București în urma îndemnului ce li s-a făcut de aici. Aflăm că în curând vor mai sosi vreo sută de familii. Scopul venirii acestor olteni este de a lua din mâna străinilor comerțul cel mic. Ei au fost primiţi la clubul comercial. Cunoscând rara activitate a acestor oameni, suntem siguri că nu vor fi lipsiţi de sprijinul românilor, pentru ca să-i poată concura pe traficanții străini. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XLV, 44, 1882)

Un arhiepiscop cu revolver

În orașul Scutari din Albania domnește o stare de lucruri cu adevărat romantică. Câte-va sute de tâlhari și de pungaşi se plimbă nesupărați pe ulițele lui și-și fac treburile tot atât de nesupărați, pentru simplul motiv că cele câteva mii de soldaţi turci și cele câteva zeci de polițiști nu vor să-și mai facă datoria, deoarece nu li s-a plătit leafa, rămasă în restanță de treisprezece luni de zile. Fiindcă arhiepiscopul grec e cel mai bogat om al orașului, atentatele hoților se îndreaptă cu deosebire în contra lui. Sf. Sa a cerut de repețite ori guvernatorului să-l apere. Acesta i-a răspuns însă că n-are cu ce. Atunci, arhiepiscopul a apelat la un mijloc cu totul particular. Și-a făcut din seminariştii săi o gardă, i-a înarmat cu puști și i-a pus se stea în fiecare noapte de pază împrejurul palatului său. Din când în când, Sf. Sa iese noaptea în persoană cu un revolver în mână, spre a se asigura dacă garnizoana sa improvizată își face datoria. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XLV, 29, 1882)

Compătimirea şi ajutorarea între păsări

Un amic al foii noastre, cu locuinţa în Iaşi, ne descrie următorul caz, pe care-l recomandăm atenţiunii celor ce se interesează de istoria naturală: „Am avut în colivie, de mai bine de zece ani de zile, un sticlete, care cânta foarte frumos. În timpul din urmă însă, bietul sticlete, îmbătrânind, începu a gâfâi. În vara trecută am pus cu el împreună doi botgroşi, un bărbătuş şi o muieruşcă. De la un timp, observai că muieruşca botgrosului îl nutrea pe bătrânul sticlete, întocmai cum îi nutrește o pasăre-mamă pe puişorii săi. Şi astfel l-a nutrit regulat până acum trei săptămâni, când, într-o dimineață, muri bietul sticlete, şi, ce e mai mult, chiar mort fiind, venea muieruşca botgrosului la el şi-i oferea nutriment. E remarcabil ca o pasăre să nutrească altă pasăre de neam străin. Cât de rar se întâmplă aceasta chiar între oameni!… De multe ori, se întâmpla că sticletele durmea, şi protectoarea sa venea la dânsul şi-l trăgea de pene. Atunci, sticletele îşi căsca ciocul şi tremura din aripi întocmai ca puişorii cei mici când îi nutrește mama lor”. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XLVII, 22, 1884)

O republică de femei

Districtul viandoţilor, o seminţie de indieni din America, de pe teritoriul Statelor Unite, se află, după cum spun foile americane, numai şi numai sub stăpânire femeiască. La acel popor ocupă femeia o poziţiune socială mai înaltă decât bărbatul. Supremaţia femeilor de aici aduce cu sine că consiliul fiecărei comune constă din patru femei, care au pe lângă dânsele un fel de organ executiv şi ca consilier tehnic. Consiliul naţional se formează din întrunirea tuturor consiliilor sătene. Între membrii consiliului sunt de patru ori atâtea femei cât bărbaţi. Pe „Sochemul”, capul seminţiei, îl aleg consilierii bărbătești ai satelor, care trebuie să voteze după instrucţiunile ce le primesc de la majoritatea femeiască a colegiului lor. Femeile sunt destul de înţelepte ca alegerea conducătorului şi a membrilor consiliului superior de răzbel s-o încredinţeze bărbaţilor liberi, care merg la luptă. Dreptul de împământenire în comună nu se moştenește de la tată, ci de la mamă. La fiecare sărbătoare de seceriş se adună femeile primăriei sătești spre a da nume tuturor copiilor născuţi în decursul anului. Dacă moare vreo mamă, atunci o soră sau cea mai de aproape rudenie a ei trebuie să ia copiii la sine şi să fie în locul mamei. Tot femeile lucrează şi pământul, pe când bărbaţii se ocupă cu pescuitul, cu vânatul şi eu afacerile militare. Viandoţilor majorizați de femeile lor de mult timp nu li se mai dă prilej de a purta răzbel, un serviciu militar la ei e numai după nume; femeile lor li-l conced numai ca o jucărie nevinovată. „Vigvamul” şi coliba cu tot mobilierul e al femeii, care e privită ca adevăratul cap de familie. Murind femeia, moştenește fiica ei cea mai mare sau ruda ei feminină cea mai de aproape. Tatăl de familie n-are nimica alta decât hainele. În republica indiană de femei, bărbatul are dreptul de a avea mai multe femei, numai să fie fiecare din altă comună, pe când femeia trebuie să se mulţămească cu-n singur bărbat. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XLVII, 13, 1884)

Orașul idealiștilor

S-a răspândit zvonul în toată lumea că miliardarul american Carnegie, cunoscut ca cel mai mare filantrop, vrea să finanțeze, aproape de Haga, un oraș în care să locuiască numai idealiști. Locuitorii idealiști vor avea datorința să se ocupe numai cu științele și cu artele, și, ca să nu ducă griji pentru ziua de mâne, primesc gratuit mâncare, îmbrăcăminte și locuință. Despre planul fantastic circulează multe versiuni și se susține că o sumă enormă a destinat Carnegie pentru realizarea acestui plan. („Drapelul”, Lugoj, V, 53, 1905)

Universitățile americane

Cea mai săracă universitate americană e Universitatea din Yale, care are avere de numai 7 milioane de dolari. Universitatea Stanford din California are 20 de milioane de dolari avere. Averea universităților Harvard, Columbia, Gerard Johns Hopkins etc. trece peste 20 de milioane de dolari. Universitatea din Yale, ca să-și sporească averea, va face colectă între milionari. Averile cele mari, de care dispun universitățile americane, s-au adunat prin darurile și fundațiunile mari ale milionarilor. Universitatea din Harvard avea la înființarea sa numai 3750 de dolari și 300 de volume de cărți, iar Universitatea Yale numai 3500 de dolari, iar acum, amândouă, dispun de milioane. La Universitatea din Yale au obținut diplome, de la înființare încoace, 12000 de studenți, iar la cea din Harvard, 16000 de studenți. („Drapelul”, Lugoj, V, 74, 1905)

Influența cântării asupra sănătății

„Revista medicală” din St. Petersburg scrie: „În tomna anului 1878 a făcut profesorul Monassein din Petersburg cercetări asupra a 222 cântăreţi, de la 9 la 53 de ani. În aceste cercetări, a considerat cu deosebire dezvoltarea corpului, extinderea pieptului, diferenţa între acesta şi între lungimea corpului, pe urmă s-a cercetat starea pneumatometrică şi spirometrică. Din aceste studii rezultă: circumferinţa pieptului relativă şi absolută este mai mare la cântăreţi decât la necântăreţi şi creşte cu dezvoltarea corpului, cu etatea şi cu anii cât a cântat individul. Expansiunea pieptului, capacitatea vitală a plămânilor este mai mare la cântăreţi şi creşte în modul arătat. Pe cât sunt de dese catarele laringelui, pe atât sunt de rare cele bronhiale. Mortalitatea cântăreţilor, cu deosebire de ftizie, este mică. Cântarea este un profilactic excelent pentru ftizici şi mijlocul cel mai bun pentru dezvoltarea şi întărirea pieptului. În privinţa acesta, cântarea trebuie dar preferită gimnasticii”. („Albina Carpaților”, Sibiu, III, 19, 1879)

Un stomac zdravăn

După cum istorisesc ziarele medicale, s-a constatat un stomac solid la un hoţ australian. Acesta furase un inel de aur, fusese descoperit şi prins. Deoarece nu putea să aducă inelul îndată, ci, după cum spunea, numai peste câteva ore, de aceea medicul închisorii fu însărcinat să-l viziteze. Făcând o cercetare corporală minuţioasă, medicul constată în regiunea stomacală a delincventului corpuri străine, tari şi rotunde, pe care le putea simţi uşor şi apropia unul de altul. Acum, mărturisi hoţul că înainte cu nouă luni furase şi înghiţise un lanţ mare de oţel, fără ca să se simtă incomodat prin acest nutriment ciudat. Cu ajutorul medicului, veniră la iveală nu numai inelul de aur furat şi marele lanţ de oţel, ci şi un briceag şi un inel de bronz. Posesorul acestui stomac de struţ este un tânăr de 23 de ani, în a căruia locuinţă s-a găsit o frumoasă colecţiune de tot felul, ca inele, lanţuri, portmoneuri, bricege etc. Acestea le furase hoţul nostru, le înghiţise, şi mai târziu le scosese iarăși la lumina zilei. („Albina Carpaților”, Sibiu, III, 17, 1879)

Un hoţ simţitor

Un caz interesant s-a întâmplat în 10 iunie înaintea tribunalului din Roma. Pe banca acuzaţilor şedea un individ, care era acuzat că a furat o asină cu mânzul ei. Martorii fură ascultaţi, şi acuzatul mărturisi că a luat amândouă animalele sub scutul său. Apoi luă cuvântul apărătorul său. „Domnilor juraţi!”, strigă el. „Omul care stă acum înaintea d-voastră şi asupra sorţii căruia trebuie să hotărâţi d-voastră este înainte de toate un om de inimă. Şi d-voastră ştiți, ca şi mine, că astfel de omeni sunt rari în ziua de astăzi.” Publicul era uimit, iar juraţii se uitau unul la altul. „Da, domnii mei, el este un om de inimă. Dacă ar fi voit, nimeni nu l-ar fi împiedecat să ia numai asina. Urmarea acestui fapt ar fi fost moartea mânzului. Ei bine, la această gândire s-a mişcat inima clientului meu. „Nu, îşi zise el, eu voi să iau asina, dar nu voi să am pe conştiinţa mea moartea sărmanului mânzuleţ.” Acesta este nobil, domnii mei, este curajos, căci el ştia cu cât e mai greu să iei două animale decât unul, şi că se expune unui mai mare pericol de a fi descoperit. Dar el nu s-a gândit, a ascultat numai vocea conştiinţei sale şi a preferat să se expună unui pericol mai mare, decât să despartă copilul de mamă. Nu este acesta mărinimos? Arătaţi, domnii mei, că d-voastră aveţi o inimă tot atât de nobilă, tot atât de simţitore etc.” Juraţii nu s-au lăsat a fi seduşi de elocinţa nobilă a apărătorului, ci condamnară hoţul la închisoare pe trei ani. („Albina Carpaților”, Sibiu, III, 17, 1879)

Vegetarianismul şi creşterea copiilor

Apostolul vegetarienilor, dr. Dock, a ţinut în Viena câteva prelecţiuni, din care extragem unele amănunte. Oratorul numeşte spirtoasele, adică berea, vinul şi rachiul, producătorii sărăciei şi agenţi pentru spitaluri şi case de nebuni. El a probat că cel ce nu se nutreşte cu carne se poate lipsi uşor de aceste mijloace de excitare. Cafeaua, ceaiul şi tutunul sunt o necesitate pentru mâncătorii de carne, dar niciodată pentru mâncătorii de fructe. Apoi vorbi el despre corpul bolnav şi arătă că nervozitatea femeilor este numai o urmare a nutririi cu carne și că vegetarianismul este singurul mijloc de a împiedeca acea boală. El prezentă publicului doi copii de 6-8 ani din familia preşedintelui clubului vegetarian din Viena. Arare-ori se găsesc aşa copii tari, sănătoşi şi frumoşi în familii care se nutresc cu carne. Aceşti copii trăiesc cu fructe şi pâine, mănâncă rar lapte şi ouă şi despreţuiesc carnea. O familie de 12 persoane poate economisi în modul acesta 1200 de florini pe an. Într-o altă conferinţă, se rădică dr. Dock în contra a două prejudecăți, şi adică în contra fricii de aerul nopţii şi în contra închipuirii că numai carnea produce carne. El documenta că aerul nopţii, în loc de a căşuna copiilor dureri de gât sau alte boale, dă organismului proviziunea de oxigen necesar pentru a doua zi. A dormi cu ferestrele deschise este tot ce se poate mai favorabil pentru sănătate şi dezvoltarea organismului. Cei care dorm astfel atât vara, cât şi iarna nu cunosc răceala, boalele respiraţiunii şi boalele lipicioase. De aceea, oratorul recomandă tuturor mamelor să-şi înveţe copiii a dormi cu ferestrele deschise. („Albina Carpaților”, Sibiu, III, 13, 1879)

O regină înţeleaptă

Regina din Madagascar a publicat de curând un edict cătră supuşii săi, care suntem siguri că va produce o bună impresiune în toată lumea civilizată. Buna regină interzice supuşilor săi comerțul cu rom, pentru care ea produce următoarele motive. Romul vă e stricăcios: el vă ruinează averile şi face rău nevestelor şi copiilor voştri; el prostește pe cel înţelept, pe cel prost îl face şi mai prost; dezvaţă pe popor de-a respecta legile statului şi-i nimicește credinţa în Dumnezeu. Aşa se exprimă regina din Madagascar despre efectele romului. În lumea civilizată, unele popoare încep a se ruina prin băutura rachiului. Dar edictele? („Albina Carpaților”, Sibiu, I, 2, 1877, 24)

Cămaşa Ciumei

În unele ţinuturi din Ardeal, următoarea superstiţie e foarte lăţită între ţăranii români. Când într-un sat se răspândește faima că ciuma e aproape, atunci femeile din acel sat se adună seara în şezătoare. S-apucă bărbătește de tors, după ce torc s-apucă de deapănă, apoi coc tortul, îl spală, îl usucă şi-l pun în război; ţes pânza, o taie şi în cele din urmă fac din ea o cămaşă pentru ciumă. Înainte de-a se lumina de ziuă, femeile duc această cămaşă la capătul satului şi o anină de stâlpul porţii. Ciuma, dând să intre în sat, găsește cămaşa, se îmbracă cu dânsa şi se depărtează, fără ca să facă acelui sat vreo supărare. E de observat că românul în cazul acesta îşi închipuie ciuma personificată. Această superstiţie ni se pare destul de interesantă şi de originală, pentru ca să o recomandăm ca subiect de poezie unuia dintre acei poeţi ai noştri care au darul de-a fi maeştri în descrieri. („Albina Carpaților”, Sibiu, I, 2, 1877, 24)

O păcăleală românească

Un călător, care veni în luna trecută din România, ne povesti următoarea întâmplare. O barcă românească plutea prin apele din apropierea Chiliei. La o distanţă cam depărtată staţiona un vapor turcesc. Turcii de pe acest vapor, îndată ce zăriră barca, se puseră s-o urmărească spre a o captura. Micul personagiu al bărcii nu-şi pierdu prezenţa în faţa vaporului inimic şi nu se grăbi nicidecum să scape în partea de dincoace. Barca plutea tot înaintea vaporului, când drept înainte, când de-a crucişul şi de-a curmezişul. Oamenii din barcă păreau ca și cum ar fi umblat să caute ceva. De la un timp, barca nu mai da înainte, ci se învârtea într-un singur loc, aşteptând sosirea vaporului. Bucuria turcilor! Se sileau din toate puterile să ajungă la barcă şi să pună mâna pe ea. Vaporul tot înainta, înainta repede, când, deodată, ce să vezi: vasul turcesc se împlântă într-un strat de nisip şi rămase înţepenit. Românii de pe barcă atraseră într-adins vaporul în acest loc periculos. După ce văzură că manopera le-a reuşit de minune, ei îşi urmară drumul mai departe, râzând şi făcând turcilor semn să se ia după dânşii. Frumoasă păcălitură! („Albina românească”, Sibiu, I, 4, 1877, 48)

O glumă pungăşească

O tânără domnişoară, şi anume guvernantă, iese la plimbare şi se opreşte înaintea unui magazin de muzicale, privind cu viu interes la titlurile noilor opere muzicale care erau expuse. Deşi îmbrăcămintea îi era simplă, ea purta un palton de modă nouă, care se distingea prin buzunarele puse tocmai dindărăt. Din unul din aceste buzunare ieşea colţul unul portofel bine păstrat. Un pungaş trece pe alături şi nu poate rezista. Peste puţin, tânăra domnişoară intră într-o prăvălie şi, voind să cumpere o păreche de mănuşi, constată că îi lipseşte punga. Deşi în pungă nu erau decât 9 fl. şi câteva bilete de adrese, mâhnirea îi era mare, fiindcă nu avea alţi bani. Cât de mare îi fu mirarea când, în ziua următoare, primi un pachet în care găsi 9 fl. şi următorul bilet: „Domnişoara mea! Am onoare a vă trimite cei 9 fl. pe care i-am găsiti ieri în portofelul d-voastră. Am obiceiul de-a face numai operaţiuni respectabile şi în sume mai mari şi niciodată nu mi-am pierdut vremea cu bagatele. Al dv., Franzckoor”. („Albina Carpaților”, Sibiu, I, 14, 164)

Sfinţi cu pipă

Un zugrav poporal se tocmise cu locuitorii unui sat să le zugrăvească o biserică de nou clădită. În decurs de câteva luni, tot interiorul bisericii era plin de sfinţi, de apostoli, de mucenici, de mironosiţe şi de îngeri. Zugravul ceru acum să i se plătească preţul acordat. Sătenii îi plătiră o parte, însă restul nu voiau să i-l mai plătească. Zugravul se duse într-o zi în biserică şi s-apucă să mai adauge câte ceva la sfinţii zugrăviţi. După aceea, el puse pe ajutătorii săi de luară jos stelajele de pe care lucra. În dumineca următoare, sătenii, venind la biserică, rămaseră încremeniţi când văzură că fiecare sfânt avea câte o pipă în gură. După terminarea serviciului divin, omenii alergară grămadă la zugrav şi-l rugară să şteargă pipele, căci sunt gata a-i plăti şi rămăşiţa din salariu. În chipul acesta, bietul artist izbuti a scăpa de pagubă. („Albina Carpaților”, Sibiu, I, 13, 1877, 152)

Frumuseţea femeilor române văzută de un german

Le rugăm pe cititoarele noastre să nu treacă cu vederea aceste rânduri! Un scriitor german, E. v. Berg, descrie astfel frumuseţea femeilor române: „Sexul frumos, în tinereţe, merită cu adevărat această numire. Eu n-am văzut încă la niciun popor atâtea figuri de femei întru adevăr frumoase şi graţioase. Formaţiunea capului şi a feţei prezintă ovalul cel mai frumos şi mai regular, nasul e de o adevărată formă romană, ochii, cu gene lungi şi cu sprâncene dese, sunt de cele mai multe ori întunecaţi, mai adeseori de tot negri, ca şi părul, şi arată o expresiune blândă, am putea zice fantastică, care însă, în cazuri de iritaţiune, d.e. la danţ, concepe un foc vioi, dar niciodată sălbatic. Părul, lung, se consideră ca o deosebită frumuseţe. Figura şi statul sunt zvelte şi fără defect, forme frumos rotunjite fără nicio abundenţă deranjatoare. Picioarele şi mâinile sunt mărunţele şi mici. Mişcările fetelor tinere, ca şi ţinuta lor, sunt graţioase şi elastice pană la un grad înalt; prin acesta, ele, în orice salon de la noi, le-ar întrece pe toate damele noastre. Eu cred că această facilitate a mişcărilor, împreunată cu siguranţa în înfăţişare, provine de acolo că ele de tinere se deprind a purta poveri mai mici pe cap”. Mai rar scriitor german căruia meritul clarității i s-ar putea atribui în asemenea măsură! („Albina Carpaților”, Sibiu, I, 1, 1877, 12)

O scenă mișcătoare la Spitalul Militar din București

Mai zilele trecute, pe când soseau la Spitalul Militar din București răniţi turci, le ieşiră înainte, fie de compătimire, fie de curiozitate, atât personalul spitalului, cât şi mulţi dintre răniţii români, care nu zăceau în pat. Mulţi dintre răniţii turci intraseră deja în spital, când, pe scară, unul dintre dânșii, ajungând faţă în faţă cu un rănit român, dete deodată niște semne zgomotoase de prietenie şi de bucurie, care îi puseră în mirare pe toţi cei prezenţi. Rănitul român, care răspunse la rândul său cu prietenie la amicițiile turcului, fiind întrebat, explică cum, aflându-se în şanţurile de sentinelă, pe când în şanţul turcesc, la doi-trei paşi, era asemenea de sentinelă rănitul turc, făcuseră cunoștinţă, îşi schimbaseră tutun şi, astfel, văzându-se de mai multe ori, se împrietiniseră. Ce protestare spontană în contra uciderilor în masă dintre omeni! („Albina Carpaților”, Sibiu, 21, 1878)

Isteţime periculoasă

Un soldat din regimentul Görlitz (Austria), întorcându-se, în Lunea Paștilor, cătră casă, îşi află moartea în urma isteţimii sale. Trecând, adică, printr-o pădure, posesia unui căpitan de cavalerie, voi să-și încerce norocul la vânat de cocoşi sălbatici. Soldatul nostru era un vânător abil şi știa imita bine glasul animalelor. El se urcă repede într-un copac şi începu a imita glasul cocoşului sălbatic. Isteţimea lui îi ciuntă firul vieţii, căci o detunătură de puşcă răsună, şi bietul soldat căzu ucis. Două alice îi pătrunseră pieptul, cealaltă parte a descărcăturii îi sfărâmă gura, şi astfel fu ucis pe dată. Nefericitul ucigaş era servitorul posesorului, care fără nicio intenţie, sedus prin glasul bine prefăcut al soldatului, slobozi puşca, crezând că dă în vreun cocoş de munte. („Albina Carpaților”, Sibiu, II, 40, 1878)

Pedeapsa cu biciul în Anglia şi America

Curios lucru! La cele două popoare, care se pretind a avea cea mai mare grijă pentru libertatea şi demnitatea umană, la englezi şi la americani, pedeapsa cu biciul rămâne întotdeauna întrebuinţată. Un moment, englezii o desfiinţaseră; dar au restabilit-o numaidecât pentru atentatele contra persoanelor; au aplicat-o chiar de curând unui vagabond. Interpelat în acestă privinţă în Camera Comunelor, dl Vernon Harcourt, ministrul de interne, a recunoscut exactitatea faptului. Dar el a arătat că pedepsele aplicate, de 15 ani, acelui vagabond se urcau la 40. Ministrul a raportat şi un cuvânt curios adresat de acest individ unui magistrat: „Nu sunt decât proşti şi cai cei care lucrează; eu nu sunt nici prost, nici cal, şi când am trebuinţă de un domiciliu, carcera de la Wandsworth este destul de comodă pentru mine”. În prezenţa unei atari declaraţiuni şi a antecedentelor acestui individ, care de 15 ani trăiește pe spesele contribuabililor, magistratul a jurat că nu este decât o pedeapsă corporală care ar putea să-1 silească a-şi susţine viaţa singur. Dl Harcourt, după ce a dat aceste explicaţiuni, a adaus că, fiind el însuşi puțin favorabil acestui mod de represiune, crede că dacă, vreodată, aplicaţiunea acestei legi a fost justificată, este în cazul de faţă.
Cât despre americani, ei aleargă, ca la un spectacol atrăgător, să-l vadă pe călău biciuind criminalii desemnaţi de justiţie. La dânşii, biciul este aşa de puţin dezonorant, încât la New York, sunt câţiva ani de atunci, copiii din mai multe școli fiind întrebaţi dacă voiesc să fie înlocuită pedeapsa cu biciul cu pedepse scrise, ei preferară în unanimitate loviturile. Cu ceva timp în urmă, o mulţime de oameni se strânseseră la New Castel, pentru a vedea aplicându-se la şapte condamnaţi teribila coardă cu nouă noduri. Patru din condamnaţi erau albi, unul negru adult, şi ceilalţi doi, tineri negrişori, unul de 14, celălalt de 10 ani. Sturkley, un hoţ cumplit, primi patruzeci de lovituri fără a scoate vreun ţipăt; Lewis Taibaz, condamnat pentru tentativă de omor, fu cel mai puţin brav. Cât despre Ion Henry, din Philadelphia, el urla ca un drac. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, 1880)

Inteligenţa unui măgar

Naturalişti celebri au făcut adesea observaţiunea că omul nu-şi dă seama de minunata sagacitate ce arată animalele care sunt tratate cu blândeţe şi iubire de stăpânii lor. Iată un exemplu, pe care îl găsim în „Little Falks Magazine”. Un ţăran spaniol, locuind una din suburbiile Madridului, avusese timp îndelungat obiceiul de a se duce în oraş conducând un măgar încărcat cu ulcioare cu lapte pentru clientela sa. Se întâmplă că, într-o zi, ţăranul se îmbolnăvi, şi femeia sa propuse a trămite pe măgar să facă singur colinda obicinuită. Stăpânul consimţind la aceasta, coşurile primiră ulcioarele pline cu lapte, iar un petec de hârtie atârnat de samarul măgarului îi ruga pe clienţi a se servi ei înşişi după trebuinţele lor şi de a pune ulcioarele la locul lor în coşuri. Măgarul plecă singur şi se întoarse după un timp oarecare cu ulcioarele goale şi toate la locul lor. Proprietarul măgarului, ducându-se să ia informaţiuni, se încredinţă că măgarul se oprise la porta fiecăruia din clienţii stăpânului său fără să se fi înşelat o singură dată şi că chiar, când a fost lăsat să aştepte, trăsese clopoţelul cu dinţii săi. Din ziua aceea, măgarul îşi face regulat colinda şi e probabil că apariţiunea sa la oră fixă e aşteptată de fiecare client, cum se aştepta, sunt acum patruzeci de ani, diligenţa la ţară. Această istorioară nu numai că servă spre lauda inteligenţei unui animal care trece de prototipul stupidităţii, dar şi spre lauda proverbialei onestităţi a claselor inferioare din Spania, printre care furturile sunt tot aşa de necunoscute ca şi în Highlands din Scoţia sau în vestul Irlandei. („Aurora Română”, Sibiu, IV, 20, 1880)

Cum se dobândește o moştenire

Deunăzi, în Paris, se vindeau prin licitaţiune nişte cărţi vechi, manuscripte, tablouri etc. Între altele, era să se vândă şi o carte de rugăciune, care nu se distingea nici prin tipar, nici prin hârtie, nici prin altceva. La început, această carte era privită cu mare indiferenţă, până când, în fine, un june, observând-o mai d-aproape, a oferit pentru ea douăzeci de franci. Un bătrân, a căruia atenţie era aţintită cu deosebire asupra acestei cărţi, a oferit mai mult. Junele însă nu s-a dat înapoi, şi astfel amândoi se întreceau unul pe altul, până când cartea rămase asupra junelui pe preţul de 250 franci. Toţi cei prezenţi căutau în zadar d-a dezlega enigma. Cartea a fost cercetată din nou, dar afară de câteva linii scrise pe scoarţa interioară nu s-a putut vedea nimic mai marcant. Conţinutul acestor linii a fost atât de important, ca şi semnătura din josul lor. Cumpărătorul se depărtă, iar bătrânul domn îl urmă, întrebându-l cu mare curiozitate ce anume interes este legat de posesiunea acelei cărţi? „Această întrebare aş putea s-o fac şi eu d-tale, îi răspunse cumpărătorul, căci d-ta m-ai urcat până la 249 franci. Dar, cu toate acestea, vei recunoaşte că n-am urcat preţul numai ca amator de antichităţi, când vei afla că aceasta carte a fost odată proprietatea moşului meu, fiind scrise de densul aceste rânduri.” „Apoi, dacă este astfel, într-adevăr, ai mai mult drept asupra acestei cărţi, căci răposatul nu era decât vărul meu.” Acesta declaraţie a fost urmată de o scenă foarte mişcătoare, căci aceste două rude nu se văzuseră niciodată, şi nici n-au ştiut unul de altul. Bătrânul se întorsese de curând din Algeria franceză, unde emigrase încă de când era de 6 ani. El venise pentru a petrece ultimele sale zile în patria lui. „Ai făcut o bună afacere, iubitul meu”, zise bătrânul nepotului lui. „Eu am căutat un moştenitor, şi sunt vesel că am găsit în tine pe un om care cinsteşte memoria rudelor lui, şi prin urmare eşti demn d-a mă moşteni.” Bunul bătrân are să lase acestui june o avere de 800.000 franci în numerar. („Albina Carpaților”, Sibiu, IV, 18, 1880)

Un om care nu mănâncă cu gura

Un june garson (chelner) parizian înghiţise într-o zi, din nebăgare de samă, niște potasă în soluţiune concentrată. Era ca şi cum ar fi băut niște plumb topit. Nenorocitul îşi arse înghiţitoarea, care, strângându-se, în cele din urmă se închise cu totul. Bietul om nu mai putea înghiţi nici măcar băuturi. Toate încercările de-a restabili comunicaţiunea între gură şi stomac rămaseră deşarte. În decurs de mai multe săptămâni, bolnavul a fost nutrit cu ajutorul unor băi, în care se băgau tot felul de substanţe nutritoare şi în care dânsul era scăldat în fiecare zi. Dar acest trist mijloc n-avea să-i mai conserve viaţa pe timp mai îndelungat. Atunci, doctorul Vernueil se decise a face o încercare din cele mai cutezate. El făcu bolnavului o gaură în stomac. În aceasta gaură s-a introdus cu multă dibăcie un tub de cauciuc; tubul se termină printr-un aparat, cu ajutorul căruia se pot introduce în stomac substanţele alimentare. Când sosește ora mâncării, omul nostru scoate dintr-un coşuleţ o butelie; această butelie conţine o supă groasă, preparată cu tot ceea ce constituie mâncarea unui om sănătos. Supa se bagă în tubul de cauciuc, şi din tub se împinge apoi în stomac. Omul nostru mănâncă şi bea pană se satură. Acum e sănătos ca şi înainte de criză. („Albina Carpaților”, Sibiu, I, 8, 1877)

O mamă care se mărită după fiul ei

Din Bistritz (Boemia), ziarul „Nar Lis.” a primit următoarea corespondenţă: „Proprietarul de aici, Р., un domn bătrân, dar bogat, după moartea soţiei sale, a luat în casă o fetiţă tânără şi săracă, care să îngrijească de trebile economiei. Fetiţa dezvoltă o sârguinţă neobișnuită şi, în puţini ani, ajunse fată mare. Proprietarul era forte mulţumit cu conducerea economiei casnice. Ceea ce însă îi căşuna nelinişte era fiul său, în vârstă de 23 ani, care promitea a deveni un risipitor. Nu de mult, bătrânul se bolnăvi aşa, că-i era teamă că va muri. Pe patul de moarte, el chemă la sine pe juna sa econoamă şi se cunună cu ea. Două zile după această cununie ciudată, bătrânul răposă şi denumi pe soţia sa de moștenitoare universală. Uimirea oamenilor din comună crescu şi mai tare, auzind după aceea că moștenitoarea a avut relaţiuni de amor cu fiul risipitor şi că cu ştirea lui ar fi devenit ea soţia tatălui seu. Acum are să se serbeze a doua cununie: fiul are de gând să se căsătorească cu mumă-sa . . ., firește după ce mai întâi se vor fi înlăturat unele piedici impuse mirilor din partea autorităţilor bisericești!” („Albina Carpaților”, Sibiu, I, 9, 1877)

Steagul profetului

S-a scris mult prin ziarele europene despre steagul profetului, pe care turcii ameninţă că-l vor dezveli la caz de pericole extreme. Iată câteva amănunte despre acest steag atât de celebru: el are doi coţi în lungime şi un cot şi jumătate în lărgime; e de culoare verde închisă. Stofa steagului provine dintr-o perdea, ce era atârnată la uşa camerei sultanei Aicha, soţia favorită a lui Mohamed. Când profetul se afla pe patul de moarte, generalii oştirilor, care aveau să plece la război, au venit să primească ordinele lui Mohamed. Când generalii erau să plece din casa profetului, sultana le dete perdeaua de la uşă, ca să le fie ca un semn de ţinere laolaltă în luptele purtate pentru apărarea islamului. De atunci, această perdea s-a păstrat ca un odor de mare preţ în palatul sultanilor. Steagul profetului nu se dezvelește decât în momentele critice şi la întreprinderi extraordinare. În anul 168З, acest steag fâlfâia pe zidurile Vienei. Dezvelirea lui e împreunată cu mari ceremonii religioase, care entuziasmează poporul şi-i adaugă fanatismul („Albina Carpaților”, Sibiu, I, 4, 1877)

Un arbore care plouă

Consulul Statelor Unite din Columbia, în departamentul Leonia, provincia Peru, a atras atenţiunea preşedintelui Prado asupra unui arbore remarcabil, care există în pădurile din apropierea statului Mogobambe. Acest pom are în dezvoltarea sa completă o înălţime de 58 picioare şi un diametru al trunchiului de 39 policari. Absoarbe şi condensează umezeala atmosferei cu o energia admirabilă, şi s-a văzut că apa izvorăşte din trunchiul lui şi că picură ca ploaia de pe ramuri. Apa se atrage aşa de tare şi de multă, încât pământul în jurul lui seamănă unui loc mocirlos. Arborele dă apă cu deosebire vara, când râurile sunt secate, şi apa e puţină. S-a proiectat plantarea acestor fel de arbori în regiunile cele aride ale Perului. („Albina Carpaților”, Sibiu, I, 17, 1877)

Născut în mormânt

Un jurnal din Varșovia, numit „Medyeyna”, descrie următoarea înfiorătoare întâmplare. Nu de mult, muri o săteancă cu numele A.V., care era în stare binecuvântată, în a noua lună. Moartea îi venise fără veste, fără ca să fi bolit cât de puțin. Fiindcă răposata, în viață, trăia rău cu bărbatul și adesea era maltratată de dânsul, s-a născut presupunerea că o va fi omorât bărbatul. Această bănuială străbătu și la județ, iar acesta decise a se dezgropa femeia. Cât de mare fu însă surprinderea anchetei de exhumare, când, după desfacerea sicriului, află la picioarele muierii un micuț fiu nou-născut și mort. Fiuțul era născut în mormânt, unde a mai trăit câteva ore după naștere. Așadar, groapa mamei sale i-a fost și leagăn, și mormânt deodată. Încât, pentru mamă, s-a constatat cum că ea se afla într-o stare de isterie (amețită și fără suflare), și ca atare fu îngropată de vie, iar după ce s-a deșteptat din amețeală a născut în sicriu sub cele mai teribile torturi. Aceasta s-a dovedit prin sângele ce se uscase pe buzele nenorocitei femei, limba îi era mușcată de dinți, și degetele de la ambele mâini îi erau încleștate ca fierul. („Luminătoriul”, Timișoara, III, 91, 1882)

O întâmplare dureroasă

Jurnalul din Londra „The Times” raportează despre următorul caz din Petersburg, întâmplat în ziua de 15 curent. Țarul Rusiei plecase în parc la preumblare. Văzând niște lucrători acolo, voi să vorbească cu unul dintre ei, deci îi făcu semn ca să se apropie de împărat. Lucrătorul îndată se lăsă de lucru și plecă spre monarh, dar nu ajunse bine aproape când detună o pușcătură, și glonțul îl trânti pe bietul lucrător mort la pământ. Aceasta s-a întâmplat din cauza că în apropierea împăratului sta vigilia, ce avea poruncă ca să împuște numaidecât asupra oricui carele s-ar apropia de persoana împăratului, și vigilia nu observase cum că împăratul l-a poftit pe lucrător ca să-i vină în apropiere. Se zice că acest caz l-a stârnit adânc pe împărat, încât el însuși a alergat la cadavrul împușcatului și a dispus ca să se facă cele mai mari îngrijiri pentru susținerea muierii și a pruncilor nefericitului lucrător împușcat. („Luminătoriul”, Timișoara, III, 56, 1882)

De ce sunt bărbații așa de urâți?

La această întrebare răspunde necăjit un colaborator al ziarului „Le Temps” din Paris următoarele: „Dacă bărbatul, așa cum îl vedem azi, s-a făcut așa de urât, cauza e că el, de 6 mii de ani, muncește în ruptul capului pentru a o nutri pe gentila sa consoartă, a cărei unică și principală ocupațiune este să îngrijească de frumusețea ei”.

Voios în temniță

În Trier s-a întâmplat deunăzi un caz interesant. Un cioban a fost condamnat de tribunalul de acolo la 3 ani de temniță pentru crima că a pus cu intențiune foc la mai multe case. La pertractarea procesului, ciobanul acuzat a ținut o vorbire lungă de apărare, care a terminat-o cu următoarele cuvinte: „Recunosc că am comis toate crimele ce mi se impută și sunt vesel că mă duc în temniță, căci acolo învață omul să fie bun și cuminte, să-i placă ordinea și să fie silitor. Și apoi, în temniță capăt mâncare regulat. Dacă mi-ați da drumul, n-aș ști încotro să mă duc spre a-mi câștiga pâinea. Orice pedeapsă o primesc cu mulțămită, și cu cât e mai mare, cu atât e mai bine. Vă rog numai să-mi permiteți să cer iertare de la păgubași”. Când apoi tribunalul îi mai puse în cârcă încă 4 luni de temniță, ciobanul mulțumi frumos judecătorilor pentru noua pedeapsă. („Drapelul”, Lugoj, III, 18, 1903, 3)

Moșneagul de 108 ani

Într-o comună din districtul Buzău, din România, a răposat zilele acestea moșneagul Enache Bălășoiu la frumoasa vârstă de 108 ani. Bătrânul Bălășoiu în viața sa n-a știut ce va să zică a fi bolnav și s-a bucurat de o vioiciune neobosită atât în privința corporală, cât și spirituală. Conservarea aceasta a bătrânului ne-o vom putea explica întru câtva dacă ne închipuim că nicicând n-a fost însurat. Și cine știe cât ar mai fi trăit burlacul nostru dacă nu s-ar fi lăsat sedus să primească zilele acestea invitarea la o nuntă ce se serbase în sat. Dar năpasta lui l-a dus la acel ospăț, care a fost fatal pentru el. Atâta a mâncat și a băut, încât și-a stricat stomacul, și în urma acestei indigestiuni ce și-a atras acolo a murit. („Drapelul”, I, 57, 1901, 3)

Turbare șovinistă în presă

Fondarea ziarului nostru și numele editorului nostru au scos din pepene fițuica maghiară „Magyar Szó”, organul strașnicului Bánffy. După ce intervertește cu cunoscuta-i rea credință programul nostru și debitează insinuări malițioase la adresa editorului nostru, reclamă cele mai aspre măsuri de la guvern contra „foii daco-române” din Lugoj. N-avem chef a ne ocupa cu astfel de exploziuni șoviniste, care aparțin deja domeniului patologiei. Dar dacă am voi să răspundem cu monedă egală, ar trebui să atragem atenția agenților siguranței publice din Budapesta că acolo s-a declarat, în strada Sarkantyn, nr. 3 (redacția „Magyar Szó”), un caz grav de turbare. Aviz bacteriologilor din Budapesta! („Drapelul”, Lugoj, I, 3, 1901)

Căsătorie de silă

Un tânăr avocat din Atena a făcut multă vreme curte unei modiste frumoase, dar săracă, și pentru ca curtenirea lui să-și aibă rezultatul dorit, i-a promis că o va lua chiar de soție. Din cine știe ce motive însă, tânărul tot întârzia cu împlinirea promisiunii sale. Zilele acestea, în fine, a pățit-o rău. A cercetat iarăși pe iubita sa și spre marea lui mirare a aflat acolo o mulțime de rudenii de-ale fetei, care, toți, cu pistoalele în mână, au pretins ca imediat să-și împlinească promisiunea. Bietul avocat n-a mai îndrăznit nici să crâcnească, ci s-a învoit la moment. Îndată, l-au introdus din odaia laterală pe preot, comandat deja cu o oră mai înainte spre acest scop, care i-a cununat. Așa, bietul avocat, intrat în casă ca june, peste câteva minute s-a depărtat de acolo ca soț. („Drapelul”, Lugoj, I, 28, 3)


Avocat român pedepsit pentru tricolor

Dl dr. Ștefan Rozvan, avocat în Ilia Mureșană, a fost pedepsit de pretorele de acolo la două săptămâni închisoare și 200 de coroane amendă, pentru că a găsit pe poarta casei d-sale cununi de flori în tricolorul românesc, puse de alții. Vicecomitele a nimicit sentința, dar ministrul Andrásy – marele prigonitor al „agitatorilor” – a întărit-o. („Drapelul”, VII, 1, 1907, 3)

Și-a aflat mântuirea pe o cruce

O întâmplare îngrozitoare – scrie „Telegraful român” – se comunică din comuna ungurească Alsóvadász. Carol Mora, locuitor al acestei comune, venind zilele acestea, seara, acasă din pădure, a fost întâmpinat de o haită de lupi. Bietul om cercă să scape cu fuga. Deja începură a-l părăsi puterile, când văzu înaintea sa o cruce. Își încordă încă o dată toate puterile, ajunse crucea și se urcă în vârful ei. Fiarele au înconjurat-o, urlând după pradă. În situația aceasta critică rămase Mora vreo două ore, când, spre fericire, niște țărani, tăietori de lemne, care veneau din pădure, au alungat lupii. („Drapelul”, VII, 12, 1907, 3)

Stăpânul și mâțele

La adunarea Societății Școlare Maghiare Regnicolare, care are de scop maghiarizarea Budapestei și a împrejurimii, prezidentul Rákosi Jenő, pentru caracterizarea stărilor din Ungaria, a spus următoarea poveste: „Stăpânul casei se deșteptă din somn, auzind larmă mare în casă. Mulțime de mâțe miaună în casă și turbură liniștea. Stăpânul se scoală mânios din pat, ia ciomagul în mână și lovește în dreapta și stânga, prin întuneric, ca să alunge mâțele. Mâțele fug, dar și stăpânul abia mai răsuflă de oboseală. Dimineața, când se scoală, vede că i-a succes a alunga mâțele, dar lovind cu ciomagul după mâțe a spart oglinda, vasele, mobilele din casă. A făcut pagubă mare în averea sa, s-a ostenit de moarte, dar mâțele au scăpat sănătoase”. Asta e povestea stărilor din Ungaria. Din parte-ne, n-avem nimic de adăugat. („Drapelul”, VII, 16, 1907, 3)

Biserică zidită dintr-un singur pom

Biserica zidită dintr-un singur pom se află în Santa Clara în California. În anul 1853 se ținu în această regiune primul serviciu divin al baptiștilor sub un stejar uriaș. Când comuna bisericească vru să-și zidească biserica, alese pentru biserică chiar locul pe care stătea stejarul. Stejarul uriaș, care își arunca umbra peste kilometri în lături, fu tăiat într-o înălțime de 25 de stânjeni deasupra pământului, iar trunchiul fu scobit și folosit ca turn al bisericii. Partea tăiată a stejarului se folosi la zidirea bisericii, și când fu gata, mai rămaseră din stejar 1200 de stânjeni lemne de zidit. Biserica, ce se află printre curiozitățile comunei Santa Clara, e de 30 de stânjeni de lată și 70 de stânjeni înaltă. („Drapelul”, Lugoj, II, 50, 1902, 3)

Rege salvator a două vieți

Regele Cristian al Daniei, care a împlinit de curând 85 de ani, a făcut deunăzi o faptă curajoasă. Vinerea trecută, regele aștepta la colțul unei străzi trecerea unui tramvai electric, când două fetițe, de 4 și 5 ani, necunoscând pericolul ce le amenința, începură să se joace între șine. Fu o clipă de groază. Unii trecători începură să țipe, alții rămaseră muți de spaimă, căci tramvaiul sosea în goana mare. Deodată, un bătrân alergă la fetițe și le puse la adăpost. Bătrânul era regele Cristian, care, după ce le-a mustrat părintește pe fetițele imprudente, se depărtă între ovațiunile mulțimii adunate. („Drapelul”, Lugoj, III, 38, 1903, 3)

Mărinimia reginei Elisabeta a României

În zilele acestea, regina Elisabeta s-a reîntors din Wied, unde fusese la înmormântarea mamei sale. La reîntoarcere, toate autoritățile, precum și poporul român și-au exprimat în mod deosebit participarea la doliul reginei pentru moartea mamei sale. Expresiunea compătimirii din partea poporului român a pătruns inima reginei într-atâta, că regina a pus la dispoziția Ministerului de Culte toată averea sa privată, economisită în decurs de mulți ani, cu scopul ca din ea să se întrețină școlile din București și alte orașe. Dărnicia reginei a produs mare bucurie în întreaga țară, căci suma dăruită se urcă la 20 de milioane de lei. Dobânzile acestei sume se vor folosi pentru acoperirea, respectiv ștergerea progresivă a taxelor școlare. („Drapelul”, Lugoj, II, 46, 1902, 3)

Mamă amorezată

Jandarmeria din Bogojeva a arestat zilele acestea o păreche amoroasă interesantă, anume pe soția învățătorului sârb Miloș Milojević din Iloc, o femeie de 40 de ani, și pe învățătorul sârb Iovan Vuić, un tânăr de 18 ani. Istorioara e foarte picantă. Înainte de aceasta cu vreo câteva luni, s-a logodit învățătorul Vuić cu fiica învățătorului Milojević, și peste vreo câteva săptămâni era să fie nunta. Deodată, dispare mirele împreună cu viitoarea sa soacră, iar mireasa găsește sub pernă o scrisoare a mamei sale, în care-i scria: „Tu ești încă tânără și îți găsești ușor un bărbat potrivit, în ale cărui brațe vei uita totul. Mie mi s-a oferit acum norocul și nu l-am putut lăsa din mână!” Mireasa, din disperare, a luat otravă și a murit după chinuri grozave, iar soțul părăsit (și, totodată, tată nenorocit) a făcut arătare contra soției sale și a fostului său coleg și ginere, în speță, fiindcă, deodată cu dispariția lor, au dispărut și cele 300 de fl., care erau să fie zestrea fetei. Pe baza acestei arătări, a fost arestată, la Bogojeva, această ciudată păreche amoroasă. („Drapelul”, Lugoj, II, 7, 1902, 3)

Analfabeți pedepsiți în China

Cel puțin pentru noi, apare ca curiozitate că, în China, analfabetismul s-a decretat ca faptă penală. Toți cei care, până în mai 1936, nu vor învăța cititul și scrisul, vor fi pedepsiți. Spre a putea constata starea faptică, organele polițienești vor putea acosta fiecare persoană și a o invita să citească și să scrie, și dacă se va constata că e analfabetă, va fi pedepsită. Pentru a ușura învățatul cititului și al scrisului, toți elevii care au isprăvit școlile secundare au să facă pe învățătorii – sub pedeapsă – prin toate comunele. Oare la noi nu s-ar putea aplica mijlocul acesta? („Acțiunea”, Lugoj, III, 28, 1936, 4)

Jandarmii au dat foc unei case în care se baricadase o familie

Într-o fermă din apropiere de Mans, în nord-vestul Franței, s-a întâmplat o tragedie care a costat viața a patru persoane. O țărancă bătrână, cu doi fii, a refuzat să plătească un impozit, cu toate somațiile repetate pe care le-a primit din partea fiscului. Văzând că somațiile n-au rezultatul dorit, un reprezentant al fiscului, însoțit de jandarmi, s-a prezentat la țărancă spre a o executa. Întrucât țăranca și fiii ei s-au încuiat în casă, reprezentantul fiscului a adus un lăcătuș să deschidă ușa. În momentul când acesta încerca să deschidă ușa, un băiat al țărăncii a tras asupra lui un foc de armă, omorându-l. Jandarmii au asediat atunci casa timp de 24 de ore, amenințându-i la urmă pe locatari că vor da foc casei. Un fiu al țărăncii a ieșit afară din casă cu drapel alb în mână, declarând că vrea ca să se predea. Un jandarm care s-a apropiat de el a fost împușcat de un alt fiu al țărăncii. Înfuriați de moartea camaradului lor, jandarmii au dat foc casei și i-au ucis pe țărancă și pe unul din fiii săi, când aceștia au ieșit din casă, încercând să fugă. („Acțiunea”, Lugoj, IV, 7, 1938, 3)

Violonistul Jean Proştean şi-a fracturat piciorul pe scena Teatrului din Lugoj

Cunoscutul cântăreț Jean Proștean, cu câțiva ani înainte, a fost în orașul nostru să dea un concert. Cu acest prilej, din imprudență, a căzut în deschizătura sufleurului, fracturându-și piciorul. A intentat un proces de despăgubire orașului, și Curtea de Apel din Timișoara a obligat orașul Lugoj a i se plăti 82.000 de lei despăgubiri și 7.000 de lei speze medicale. Oare cine poartă vina că oalele sparte trebuie să le suporte populația municipiului, căci pe spatele ei merge? („Acțiunea”, Lugoj, I, 4, 1934, 4)

Din fată – fecior

Din Berlin, se vestește un caz de nemaipomenit proces fiziologic. Anume, o fată – fiica unui mare fabricant – în etate de 17 ani, Leopoldina Zahn, absolventă a gimnaziului de fete, a trecut prin procesul de transformare, și azi este fecior. Medicii au năvălit din toată lumea să vadă cu ochii minunea asta nouă. Medicul de casă al familiei Zahn spune că fata deja de patru ani suferea de dureri abdominale, a căror explicație dânsul o vede abia acum. Deci patru ani i-au trebuit naturii până să transformeze o fată în fecior. Și să nu zici că sunt minuni! („Drapelul”, VIII, 69, 1908, 3)

Escrocherie mare la Paris

Parisul își are din nou senzația sa. După madam Humbert și alți escroci celebri, vine acum să încoroneze opul escrocheriei bancherul Rochette, înșelând o sumedenie de oameni cu suma horendă de aproape 200.000.000 de franci. Rochette, care înainte cu câțiva ani era încă un modest bărbier în Paris, displăcându-i meșteșugul, s-a pus pe terenul de a fonda societăți de depuneri. În scurt timp a fondat în Paris două bănci mari cu aproape două sute de sucursale, angajând la întreprinderile lui cele dintâi firme ale bursei franceze. Până și statul spaniol a ajuns a deveni părtaș cu cincizeci de milioane de franci, care acum sunt duse în vânt. Venind, în timpul din urmă, mai multe arătări în contra lui, parchetul a dispus arestarea lui Rochette și controlul cărților casselor sale de bani. Și atunci a ieșit la iveală escrocheria, pe urma căreia o sumedenie de familii o să rămâie pe drum. Soția lui Rochette, care petrece de prezent pe Riviera, a leșinat când a luat vestea arestării soțului ei. Se vorbește că escrocul a căutat să se asigure pe sine, întrucât s-au găsit depuneri de-ale lui induse sub nume false pe la diferite bănci, în sumă de peste nouă milioane de franci. („Drapelul”, VIII, 32, 1908, 3)

Un român în garda împăratului Wilhelm III

Ziarele din Germania comentează viu un caz nemaipomenit în viața militară a Germaniei. Anume, numărul mai proaspăt din „Armeezeitung” aduce știrea că împăratul Wilhelm l-a înaintat pe cornetul Carp la rangul de sublocotenent în regimentul II de dragoni de gardă, primul regiment de elită al Germaniei. Importanța înaintării acesteia zace în faptul că tânărul Carp nu numai că nu e nobil, dar nu e nici măcar cetățean german, fiind fiul cunoscutului bărbat de stat român P. P. Carp. Ziarele germane nu-și pot explica numirea aceasta și fac fel de fel de comentarii. („Drapelul”, VIII, 19, 1908, 3)

Napoleon al III-lea și Unirea Principatelor

Dl Floru, profesor, a făcut la Ateneul Român din București o conferință interesantă despre Napoleon al III-lea și Unirea Principatelor. D-Sa a zis, între altele: românii datorează recunoștință Franței imperiale și lui Napoleon al III-lea. Dacă nu aveam sprijinul lui Napoleon, care deși la început era indiferent față de noi, și care în urmă ne-a susținut cu atâta căldură, nu se știe dacă puteam avea astăzi un Regat. Întreaga Europă, și în special Germania, cu Bismark, căuta să ne neglijeze. Ceva mai mult, Bismark, la 1853, s-a pronunțat într-o scrisoare: „Valahi puturoși” și „Principatele nu valorează cât ciolanul unui brandenburgian”. Napoleon urmărea reconstituirea statelor după naționalități. Și voia ca la Dunăre să existe o barieră contra lăcomiei Nordice, după cum singur s-a exprimat. Grație ajutorului dat de Franța, și în special de Napoleon, s-a putut alege Cuza în ambele Principate. Conferențiarul termină spunând că românii nu trebuie să uite atențiunea Franței asupra noastră și că ceea ce suntem i se datorează în mare parte Franței lui Napoleon. („Drapelul”, VIII, 28, 1908, 3)

Ofițeri români la Plevna

Istoricul petic de pământ din jurul Plevnei, pe ale cărei câmpii și colnici sterpi și-au câștigat două popoare libertatea, i-a văzut zilele trecute din nou pe aceia care au trecut odată în nebun vârtej de însuflețire, în zbor vitejesc, spre zidurile Griviței – i-a văzut pe ofițerii români, care, sub conducerea generalului Boerescu, au mers să cerceteze locurile sfinte, unde armata română și-a primit botezul de sânge din care a răsărit independența României. Cu această ocaziune, s-a petrecut o scenă înduioșătoare. Hotelierii bulgari din Plevna, care i-au găzduit pe ofițerii români, la despărțire au sărutat mâna celor mai bătrâni, strigând: „Voi sunteți adevărații eliberatori ai bulgarilor, nu rușii!” („Drapelul”, VIII, 43, 1908, 3)

O femeie criminală

Poliția din New York apus mâna, acum de curând, pe o femeie, Ginets, care a comis până acum 20 de omoruri. De regulă, își ucidea bărbații. Se căsătorea, și, asigurându-i bine, la un timp oarecare îi ucidea, dându-i drept dispăruți. Mai târziu, lansa anunțuri prin ziare, în care se oferea bărbaților, și nefericiții care au urmat glasul de sirenă nu au mai revenit nicicând din cuibul de dragoste. Până acum au găsit în pivnița casei dnei Ginets 13 cadavre mutilate urât. Poliția speră că o să dea și de alte cadavre, căci în timpul din urmă au dispărut o sumedenie de bărbați fără să li se fi putut da de urmă. De altfel, femeia se zice că e din cale afară de avară și extrem de religioasă. Dânsa a dispărut. Se crede însă că corpul femeiesc găsit între ruinele vilei dnei Ginets, arse zilele trecute, ar fi al ei. („Drapelul”, VIII, 49, 1908, 3)

Un ministru fugărit

Cine ar mai crede că există și țări care își fugăresc miniștrii? Cel puțin noi, aici în Extremul Orient, suntem dedați a vedea, în rarele ocaziuni când un ministru ține să se pogoare la muritorii de rând, o bucurie nebună a poporului. Banchete, torțe, tămbălaie și o beție de entuziasm a încopciat la noi un astfel de eveniment. Dar vezi că este o țară mai mică decât a noastră, care, nefiind îndestulită cu lucrul ministrului, când acesta a venit între popor, acesta l-a luat la goană, încât bietul ministru a fost bun bucuros că a putut scăpa fără pălărie și fără papuci de dragostea poporului. Țara aceasta se numește Belgia, și lucrul pomenit s-a petrecut în orașul Charleroi. Ministrul din chestie este ministrul președinte al Belgiei, Schollaert. („Drapelul”, VIII, 50, 1908, 3)

Condamnarea unui profesor maghiar pentru agitație

La 21 septembrie a.c. s-a judecat, în fața Tribunalului Bihor, procesul profesorului pensionar Francisc Kelemen din Sighetu Marmației. La 10 iulie 1933, Francisc Kelemen a scris un articol, intitulat „Ardeal”, în ziarul „Marmaros”. Printre altele, acest profesor scria că Ardealul poate fi mântuit numai dacă i se dă autonomia. Ca argument aducea că Ardealul contribuie mai mult la veniturile statului, prin impozitele ce se plătesc, decât vechiul regat, și, din această cauză, pensionarii din Ardeal nu sunt retribuiți cum ar trebui. După apariția articolului, parchetul a fost sesizat și a deschis acțiune contra autorului. Tribunalul Bihor, după o scurtă deliberare, l-a condamnat pe profesorul pensionar Francisc Kelemen la 1000 de lei amendă și 500 de lei cheltuieli de judecată, pe baza legii Mârzescu-Mironescu, pentru agitație prin presă. Ce pedeapsă merită însă românii care scriu la fel?… („Răsunetul”, Lugoj, XIII, 40, 1934, 3)

Și noul pod de peste Timiș va fi din scoverzi?

După informațiile unor ziare din Capitală, Consiliul Municipiului Lugoj ar fi comandat proiectele unui pod din beton armat la un inginer ungur din Oradea, afirmative singurul specialist din România în materie de beton armat. Și, pupăză pe colac, inginerul Steinbach va fi trimis cu leafă în plus ca să ia lumină la Oradea în atelierele de alchimie inginerească de acolo. Cred însă că este o glumă aceasta, fiindcă nu-mi pot imagina ca inginerul referent să nu cunoască monumentala operă a specialistului nostru inginer Nicolae M. Ganea, profesor, autorul celui mai voluminos manual de specialitate (6 volume), creatorul halei din beton armat a expoziției din Parcul Carol. Dar de ce nu s-a scris concurs, pentru ca să poată, atât membrii Asociației Inginerilor Români, cât și Corpul Arhitecților să-și dea concursul? Pentru ce suntem noi, românii, puși în inferioritate în mod intenționat? Cine din consiliul orașului Lugoj este acela care afirmă că în România aceasta mare nu se mai găsesc lumini decât… ungurul de la Oradea? Ofensa adusă specialiștilor români nu poate rămânea, ci credem că se va reveni, iar inginerul Steinbach, dacă vrea cu orice preț lumină, să fie trimis ca să o caute la București, unde ar putea fi invitat să dea și un examen de limba română, fiindcă, din cauza necunoașterii limbii române, îl auzim în serviciu, pe șantier și în birou, numai ungurește vorbind. („Răsunetul”, Lugoj, XIII, 43, 1934, 3)

Între învățământul românesc și cel minoritar

La Congresul învățătoarelor de copii mici din Cluj, dl ministru dr. Constantin Angelescu a spus, referitor la învățământul minoritar, următoarele: „Am vizitat la Târgu Mureș o regiune înstrăinată, Valea Nirajului. Dacă am plecat îmbărbătat și mândru de școala românească, unde învățătorul își dădea toată osteneala, în ce privește școala minoritară, nu am găsit un singur copil chiar, din clasele supraprimare, care să știe un cuvânt românește. Este oare admisibil ca după 16 ani de la Unire să vedem o asemenea situație? Ba mai mult. Copiii acestor școli minoritare nu știu cine este regele țării, nici cine a fost Mihai Viteazul. Noi nu-i persecutăm pe minoritari. Nici nu e în sentimentul nostru românesc așa ceva. Dar cerem un singur lucru: ca aceia care sunt cetățeni români și se bucură de drepturi egale ca și noi să învețe cel puțin limba română”. („Răsunetul”, Lugoj, XIV, 20, 1935, 1-2)

Misterioasa moarte a cunoscutului muzicant Ștefan Luică

Vineri la amiază a fost găsit pe lângă podul de beton, în fața curții de carisaj, într-un lac mic, cadavrul binecunoscutului plutonier major de muzică în pensie Ștefan Luică, care era dispărut de acasă de 12 zile. Ștefan Luică a plecat de la locuința sa în ziua de 22 decembrie 1947 să-și scoată zahărul, și de atunci nu s-a mai întors și nici n-a fost văzut niciunde. Cadavrul găsit n-a prezentat nici un fel de leziune și se presupune că ar fi fost aruncat de criminali acolo, ca să se creadă că s-a înecat. În haine au fost găsiți intacți 2000 de lei, cartelele și actele personale. La autopsia cadavrului s-a constatat că a fost omorât prin sufocare. Cercetările trebuie să urmărească misterioasa moarte a lui Ștefan Luică, ce a fost cunoscut și simpatizat de toți lugojenii. Înmormântarea a avut loc duminică, 4 ianuarie crt., fiind condus cu fanfara Sindicatelor la locul de veci. Răspunsurile funerare au fost date de „Progresul” și Corala Municipiului Lugoj. („Răsunetul”, Lugoj, XXVII, 2, 1948, 2)

Sinucidere tragică

Din Closterneuburg se scrie următoarea tragică întâmplare. Nu de multe zile, s-a aflat lângă un țărmure un cadavru de femeie cu părul alb-cărunt. În veșmintele ei s-a aflat o epistolă, învelită bine în papir ceruit, în care s-a citit că nefericita era văduvă de maior, numindu-se Maria nobilă de Deinburg. Drept motiv al sinuciderii, descoperea epistola următoarele: „De cumva această epistolă nu va ajunge în mâna cuiva, atunci lumea va rămâne în necunoștința cauzei: de ce numără cu o nefericită mai puțin între ceilalți. Astăzi a fost al 70-lea an de la nașterea mea, și eu m-am hotărât ca să fac fine vieții mele, curmând firul numeroșilor ani de tortură. Am suportat tortura până când am putut. Am fost mamă la 15 copii; în anii ultimi 14, în fiecare an mi-a murit câte unul! În anul trecut mi-au murit cei din urmă doi feciori: ultimul sprijin în bătrânețele mele! Unul a căzut în Herțegovina în lupta cu hoții, iar celălalt a căzut jertfă morbului de tifos în Bosnia. Acum mă văd părăsită de toți, rămasă singură, cuprinsă de o durere spirituală ce-mi cauzează un rău care consumă încet, dar sigur puterile fizice debile. Am vărsat nenumărate lacrimi, dar nicicând nu am păcătuit contra lui Dumnezeu, carele mi-a trimis atâtea lovituri de nedescris. Oricât de mare îmi era durerea, nicicând nu m-am văitat. Întreb însă pe toate mamele dacă se poate suporta lovitura: să vezi că din 15 copii, adăpați la pieptul tău și iubiți, în fiecare an am pierdut unul” (aici s-a curmat pana nefericite sinucise). („Luminătoriul”, Timișoara, IV, 40, 1883)

Bărbierit de maimuțe

Un bărbier din Neapole a instruat două maimuțe a rade barba la oameni. Una dintre ele săpunește, iar cealaltă rade cu briciul. La început se cam sfiau oamenii a-și încredința capul și grumazul în laba înarmată cu brici a maimuței, astăzi însă toți pasagerii sunt amorezați de dexteritatea maimuțelor, care, mai vârtos dacă capătă un bacșiș ce se cuprinde în zaharicale, sunt cu deosebită atențiune față de clienții lor. („Luminătoriul”, Timișoara, IV, 36, 1883)

Prezicerea cutremurului de la Messina

Corespondentul din Roma al ziarului „Daily Telegraph” trimite ziarului său o foarte interesantă comunicare, relativă la dezastrul din Messina, care a fost prezis de un ziar din acest din urmă oraș. Un preot din Messina spune că, în timpul din urmă, agitația anticlericală în acest oraș ajunsese la culme. În ajunul dezastrului a avut loc o întrunire, la care s-au votat moțiuni foarte violente în contra principiilor religioase. Tot în acea zi, ziarul „Il Telefono” din Messina a publicat o poezie, care nu era decât un blestem la adresa lui Hrist. Poezia era intitulată Novena a Gesu bambino (Nouă zile de devoțiune pentru copilul Hristos). Ultima strofă era următoarea: „O bambinello mio,/ Vero nomo, vero Dio,/ Per amor della tua croce/ Fa sentir la nostra voce;/ Tu ches ai che non sei ignoto/ Manda a tutti un terremoto”. (O, copilașul meu,/ adevărat om, adevărat Dumnezeu,/ pentru dragostea crucii tale/ fă să fie ascultat glasul nostru;/ Tu, care știi că nu ești necunoscut,/ dă-ne la toți un cutremur de pământ.” („Drapelul”, IX, 3, 1909, 3)

Pățania unei embleme

Din Sighișoara, se comunică știrea alarmantă că sașii nutresc gânduri rele și că răpciuga pangermanismului începe a-i stăpâni și pe dânșii. Ce s-a întâmplat, la adecă-te? În Șeica Mică, într-o noapte furtunoasă, ca păcura de întunecată, sașii, instigați de un „agent” de chinematografie, s-au apropiat tiptil de școala lor și au furat emblema ungară, așezată acolo de judele lor. A doua zi, tot jurul era în fierbere. Fibirăul din Șeica Mică a cerut întărirea posturilor de gendarmi, punându-l la răcoare pe „agentul” care, în loc să-și vândă aparatele, a încercat să facă politică în țara lui Pap János. Întrebarea cea mare, că ce scop să fi avut sașii ca să fure emblema țării. Dacă se întâmpla asta într-o comună românească, avea înțeles, desigur vreun biet român avea lipsă de un „dărăb de plec”, și decât să dea bani, ar fi „șciers tabla aia dă pră școală”. Dar pe sași ce să-i fi putut îndemna, nu știm! Așteptăm să ne-o spună Judecătoria. Se prea poate să fie vorba și de demonstrație! Ce mai știi? („Drapelul”, IX, 8, 1909, 3)

Dracul în sala de așteptare

În gara unui sat mic din jurul Schwarzwald-ului, din Germania, locuitorii au avut parte de o panică mare. Era pe înserate. Soarele a apus deja și încetul cu încetul se întuneca. În gară, o mulțime de pasageri, economi și femei așteptau vicinalul. Șeful a rugat mulțimea să intre în sala de așteptare, anunțând că trenul întârzie un sfert de oră. Provocarea a rămas fără rezultat, ba unele femei s-au postat departe de sala de așteptare, în frig și unde au fost mai mult expuse vântului rece. Unii dintre feciori, din când în când, aruncau câte-o privire spre sală, dar se întorceau repede, făcându-și la cruci. Șefului i-a părut curioasă purtarea suspectă a mulțimii, a trimis un servitor să știricească ce-i cauza panicei. Nu peste mult timp, se întoarce servitorul, schimbând la fețe de frică, și anunță că „dracul” șede în sala de așteptare. Șeful, mai curagios, a salvat mulțimea din situația penibilă. Deschide ușa. Înlăuntru șede comod un domnișor cu o țigaretă fină în gură, mascat ca „drac”. Tânărul, binecunoscut în împrejurime, se costumase ca „drac” pentru un bal mascat din Freiburg. („Drapelul”, IX, 19, 1909, 3)

15 martie în capitala României

Sub acest titlu, cetim în ziarul „Viitorul” din București următoarele șire, pe care le reproducem din cuvânt în cuvânt: „Ziua de 15 martie, ziua în care a fost proclamată libertatea absolută a ungurilor, a fost sărbătorită de ungurii din capitala României tot cu atâta însuflețire ca și când ar fi fost la Budapesta sau… Seghedin. Ieri după-amiază s-a oficiat câte un Te Deum la biserica protestantă și cea catolică. Au vorbit preoții unguri Toti, Zsigmond și Arpad Márton, arătând însemnătatea zilei. Ieri seara, toate societățile ungurești din Capitală au sărbătorit această zi cu multă însuflețire. S-a cântat Kossuth nóta, s-au declamat poezii patriotice ungurești, s-au jucat piese de teatru naționale ungurești. Așa au petrecut oaspeții noștri unguri ziua de 15 martie. O întrebare se impune: cum sărbătoresc românii autohtoni din Ardeal ziua de 3 mai?… („Drapelul”, IX, 26, 1909, 3)

Barză „maghiară” în Palestina

Sub acest titlu sonor vestesc ziarele maghiare un eveniment de nemaipomenită însemnătate națională. Pe lângă acest eveniment important, conflictul balcanic dispare cu desăvârșire. Mă rog, în Palestina s-a prins o barză „maghiară”. Da, da, a anunțat acest eveniment de importanță mare seniorul unei mânăstiri de lângă lacul Genezarethului, pater Schnitz, care, prinzând o barză, a văzut un ineluș pe picior pe care erau gravate următoarele cuvinte: „Ornit. Központ Hungaria 293”. Adică Societatea Ornitologică din Ungaria a însemnat în anii trecuți mai mulți pui de barză cu inele din chestie, pentru a staveri precis calea ce o fac berzele în călătoria lor. Dar pentru ce este această barză maghiară, asta nu o știm. („Drapelul”, IX, 40, 1909, 3)

Vandalismul din Dietă

Poliția din Budapesta a făcut deja anchetă în chestiunea bătăilor și devastațiunilor din Dietă, întâmplate în nefericita zi de 13 decembrie. Pe baza fasiunilor martorilor, s-au constatat următoarele: deputatul Zoltán Lengyel i-a pălmuit pe mai mulți gardiști ai Dietei și a scos și cuțitul din buzunar; deputatul Ioan Hock l-a pălmuit pe un gardist, a zvârlit la pământ cărți de legi și le-a călcat cu picioarele; deputatul Lud. Holló a bătut cu o scândură mai mulți gardiști; deputatul baron Des. Bánffy a ridicat un fotoliu ministerial și l-a aruncat într-o bancă; deputatul Zoltán Pap i-a pălmuit pe mai mulți gardiști și a zis cătră unul dintre ei: „Te voi pușca, dar nu numai pe tine, ci și pe Tisza și Perczel!”. Lista acestor deputați devastanți și pălmuitori a fost predată procurorului spre a intenta proces contra lor. („Drapelul”, IV, 12, 1904, 3)

Ridicarea în rang a orașului Lugoj

Cercul Bănățenilor din București, cunoscând elanul sufletesc și material al fraților noștri, cheltuit în atâtea probleme generoase de ordin obștesc, socotește că și ridicarea orașului Lugoj este cu putință de realizat, pe baza unui plan de lungă durată, întocmit după studiu și atentă cercetare. Poziția geografică a Lugojului, în centrul Banatului, și încopcierea lui cu noi linii de comunicație; transformarea în energie electrică a posibilităților stăvilarului de la Coștei și utilizarea râului Timiș, înglobarea în orașul Lugoj a celor aproape 15 sate situate la distanțe de 3-7 km, ca să numim numai posibilitățile cele mai evidente, pot forma obiectul cercetării și propunerii utile scopului și ridicarea orașului Lugoj la rangul ce-l îndreptățește trecutul său. Drept aceea, Cercul Bănățenilor din București (str. Mântuleasa, nr. 1) inițiază un curent de cunoaștere a orașului Lugoj, instituind Premiul Urbanistic Primar Dr. Constantin Rădulescu, în sumă de lei 100.000, pentru cel mai bun studiu manuscris care va trata posibilitățile și mijloacele de dezvoltare a orașului Lugoj în viitor și care va fi depus în Cerc în intervalul 1 octombrie 1945 – 1 aprilie 1946. Premiul se va decerna de către o comisie a Cercului Bănățenilor în unire cu Primăria orașului Lugoj. Suma de 100.000 de mii de lei, pentru scopul propus, s-a depus la Banca „Cărășana” din Lugoj („Răsunetul”, XXIV, 1, 1945)

Cum a dat ziarul „Ungaria” ortul popii

Puteam să-i punem și o cruciuliță neagră la cap, dar ar fi prea devreme. După grele suferințe, „Ungaria” lui Moldován Gergely din Kolozsvár anunță că pentru o lună își sistează apariția. Care în termeni juridici înseamnă că la 1 februarie, anul 1909, „Ungaria” va da ortul popii, lăsându-și potcoavele tocite și greumântul abonamentelor gratuite drept mângâiere sufletească celor ce cred în zămislirea românilor „moderați”. Dorința de a adormi în Domnul o arată „șeful” în cuvintele prime ale singurului articol apărut în 1909, când zice: „Trudiți ne simțim cu toții – colaboratori și cetitori”. Halal, nene Moldovene, de așa mărturisire. Bravos! Dar cum naiba să nu se trudească cetitorii, când dta le pui întrebări înciucurate, ca: „Este sănătos șăzutul? Pregătiți-vă de somn, de trezit nu-și va lua nimeni osteneala să vă trezească”. O întrebare modestă însă nu putem suporta: Cine, mă rog, suportă spesele de înmormântare? Ori este aceasta o delicată chestie familială? Atunci, pardon! („Drapelul”, IX, 2, 1909)

Un învățător – spaima copiilor

În foile maghiare din Pesta se spune că învățătorul Mészáros József din colonia maghiară Igazfalva (com. Caraș-Severin) s-a purtat așa de brutal cu copiii și fetițele, date sub îngrijirea sa, încât poporul de acolo e revoltat și pretinde de la ministru permutarea lui. Învățătorul bătea, pălmuia, tortura în mod barbar pe micile mlădițe. Mulți copii și copile au zăcut săptămâni întregi în pat în urma rănilor primite. Oamenii nu mai voiesc să-și dea copiii sub îngrijirea învățătorului nemilos Mészáros. Poporul a decis să-l alunge pe învățător din sat cu forța brahială, dacă ministrul nu-l transferă din Igazfalva. Ministrul Berzeviczy, în loc să se ocupe cu maghiarizarea școlilor noastre, ar face bine să saneze relele din școlile de stat, unde i se oferă un larg teren de activitate. („Drapelul”, IV, 99, 1904, 3)

Curajul slavilor

Un țăran din Becicherecu Mare, Milan Nikolaiev, s-a dus deunăzi la moară ca să macine grâu. Până să-i vină rândul, a intrat în vorbă cu mașinistul Kata János despre războiul ruso-japonez. Nikolaiev ținea energic cu rușii, pe când Kata ținea cu japonezii și zicea că slavii sunt lași. Ca să dovedească cele zise, a luat niște clește, le-a ars la ambele capete și apoi i-a zis lui Nikolaiev: „Dacă ai curaj, prinde cleștele în mână și strânge-mă cu ele de gât!” Nikolaiev, ca să nu rămână de rușine, luă cleștele înfierbântate și – deși îl ardeau rău la mână – strânse cu putere gâtul lui Kata, încât acesta era cât p-aci să-și dea sufletul. Toate acestea le-a făcut ca să dovedească curajul slavilor. Văzând că nu-i glumă, oamenii dimprejur i-au despărțit. Nikolaiev, ars rău la mână, o luă la fugă, iar Kata fu dus mai mult mort acasă. („Drapelul”, IV, 100, 1904, 3)

Bătaia în Rusia

Bătaia a fost introdusă în Rusia de țarul Ivan III în anul 1497, imitându-i în această privință pe tătari. Țarul Alexei Mihailovici a înăsprit foarte mult această pedeapsă. El a introdus, în 1648, bătaia în 100 de cazuri și a creat șase feluri de bătaie, una mai îngrozitoare decât alta.

Al șaselea fel consta în aceea că delincventul era purtat în piața publică trei zile de-a rândul și bătut strașnic cu cnuta. Țarul Alexei Mihailovici a introdus și alte pedepse, care întrec în barbarism chiar și pedepsele mongolilor. El a introdus tăierea mâinilor, a picioarelor, a nasului, a urechilor, a buzelor și distrugerea nărilor.

Aceste pedepse s-au susținut în legile rusești până în 1863. Petru cel Mare a introdus și alte pedepse corporale, care au provocat cea mai mare consternare. Pedepsele erau așa de groaznice încât, de regulă, se sfârșeau cu moartea. Caterina a II-a a voit să îmblânzească pedepsele corporale, dar i-a lipsit curajul de a se opune obiceiului barbar.

În 1845, țarul Nicolae I a redus aplicarea bătăii, folosind-o numai la patru cazuri de crime, dar el i-a pedepsit cu bătaie și pe criminalii politici. Cei condamnați la muncă silnică în Siberia erau pedepsiți în piața publică cu 30-100 lovituri de bici înainte de a fi deportați în Siberia.

Țarul Alexandru II a casat acest obicei barbar. În 17 aprilie 1863, el a sistat pedepsele grele corporale. Felul mai ușor al pedepsei corporale, bătaia cu vergi, a susținut-o numai pe seama țăranilor, a soldaților și matrozilor dezertori. Acum, țarul actual, Nicolae II, a casat și această pedeapsă, nedemnă și rușinoasă pentru oameni. („Drapelul”, IV, 96, 1904, 3)

Fată americană răpitoare de bărbați

O americancă în etate de 22 de ani, foarte frumoasă și bogată, a văzut la Belluno, în Italia, un bărbat foarte frumos și l-a sedus să fugă cu ea. El e portarul de la hotelul din Belluno, îl cheamă Hans Iosif Maria Boz, e însurat și tată a patru copii. Părechea amorezată a călătorit la Viena și la Paris și trăiau în deplină fericire. Într-o zi însă, portarul Boz veni iarăși acasă la Belluno și toți se mirau și erau curioși de pățaniile lui. El însă n-a vrut să spună nimic. Oamenii, curioși, au aflat că părechea amorezată se dusese până la Paris, dar aici americanca a aflat un francez mai atrăgător decât Boz, s-a amorezat de el și într-o bună zi l-a părăsit pe Boz, lăsându-i o pungă plină cu bani și o epistolă de adio. În epistolă era scris că ei îi pare rău că a răpit un bărbat însurat și-l roagă să se reîntoarcă acasă la nevasta și la copiii lui. Nevasta l-a iertat, văzând că el a adus acasă o pungă mare plină cu bani. Americanca frumoasă a răpit până acum trei bărbați: pe un conte din Veneția, pe un baron din Florența și pe cel mai frumos bărbat, pe portarul Boz din Florența. („Drapelul”, IV, 98, 1904, 3)

Eleve contra profesoarei lor

La o judecătorie din Viena s-a pertractat, luni, un proces interesant. Două domnișoare, foste eleve la Conservatorul din Viena, l-au dat în judecată pe fostul lor profesor, Albert Stritt, pentru vătămare de onoare. Profesorul ținea, adică, mult la aceea ca elevele sale să-l salute când se întâlnesc cu el. Cele două domnișoare nu l-au salutat. Atunci, el a folosit cuvinte batjocoritoare și josnice la adresa lor. La pertractare a luat parte multă lume cultă și multe fete de la Conservator. Profesorul acuzat a declarat înaintea judecătoriei că e gata a-și retrage cuvintele ofensatoare și a-și cere iertare de la cele două fete ofensate. Fetele n-au voit însă să știe nimic de împăcare. În decursul pertractării, procurorul a zis că profesorul, în fiecare zi, are obiceiul să spună către elevi și eleve: „câine leneș, porc, idiot” etc., precum și expresiuni ca: „îți rup urechile! în curând o să vă văd murind pe gunoi” etc. Judecătoria l-a pedepsit pe negalantul profesor la 100 coroane amendă. A doua zi, profesorul și-a dat abdicerea din postul său. De altfel, fetele din Conservator aveau mare ciudă pe profesorul Stritt, care nu se purta deloc galant cu ele. Acum s-au răzbunat. („Drapelul”, III, 51, 1903, 3)

Ferește-te, române, de cui străin în casă!

Sub egida deputatului și viceprezidentului Dietei din Budapesta, Albert Tallián, se va înființa în curând, în Banat, o reuniune maghiară „de cultură”, cu scopul de a face din cetățenii „de limbă străină”, români și șvabi din Banat, maghiari cu trup și suflet. Cercul de activitate al acestei reuniuni de maghiarizare se extinde asupra comitatelor Arad, Bács-Bodrog, Cenad, Caraș-Severin, Timiș și Torontal, adică acolo unde locuiesc în masă români și șvabi, Ferește-te, române, de cui străin în casă! („Drapelul”, III, 53, 1903, 3)

Îndrăgostit de o fotografie

Oficiantul Eduard Pittnels, din Vaț, s-a împușcat, marți, în orașul Hatvan. El a lăsat după sine o epistolă către tatăl său, pe care era scris: „Blăstămat fie acela care deschide epistola asta afară de tatăl meu”. Tatăl nefericitului, citind epistola, a aflat că Eduard Pittnels a iubit o femeie pe care n-o văzuse niciodată. Văzuse, adică, fotografia unei fete frumoase și s-a amorezat de ea până la nebunie. În zadar a căutat însă s-o afle vie pe fata cea frumoasă, căci n-a găsit-o. De supărare și disperare, s-a sinucis. („Drapelul”, III, 67, 1903, 3)

Faptele unui conte maghiar nebun

Duminică au avut loc niște scene îngrozitoare pe Bulevardul Sfântul Mihai din Paris. Acolo locuia contele maghiar Oszkár Kornis, în etate de 29 de ani, care studia științele oculte, magia și vrăjitoria. În cursul timpului, tânărul conte se amorezase foc de o contesă maghiară ce locuia la Paris. Contesa a murit anul trecut, și de atunci nefericitul conte Kornis și-a pierdut mințile. Vecinii lui îl aflau adeseori, noaptea, strigând, plângând și suspinând în pat. Aștepta umbra contesei, pe care o chema prin diferite vrăjitorii. Mai târziu, contele avea obiceiul să alunge spiritele prin gloanțe de revolver. Vecinii auzeau adeseori, noaptea, împușcături în odaia tânărului conte și aveau mare frică. Duminică a ajuns nebunia contelui la culme. El ieși din odaie pe coridor și pușcă asupra tânărului Paul Oliver, ce trecea pe acolo. Glonțul i-a perforat mâna dreaptă. Contele pușcă apoi pe o servitoare. Glonțul i-a intrat în ceafă și i-a rupt artera cea mare. De aici, contele a alergat la portăreasa casei, dna Lejand, și i-a slobozit în piept două gloanțe de revolver. Apoi, contele se împușcă și pe sine, rămânând momentan mort. În odaia lui s-a aflat un portret de femeie perforat de gloanțe, apoi statui de ceară, necesare la operațiunile vrăjitorești ale contelui. („Drapelul”, III, 131, 1903, 3)

Românii în America (1)

Omul poate trăi oriunde, dar e dator să trăiască în țara sa

Sunt multe necazuri în lumea asta, și o mare parte din ele parcă sunt lăsate anume pentru noi, românii. Și se leagă necazurile de noi, bată-le pârdalnicul, cu duiumul, fără să ne luăm osteneala să le prăfuim, să le batem în cojocul mamei lor, ca țiganul, și așa se-ndrăgesc de noi și ni se țin lanț, se prind de noi ca scaiul de oaie.
Hei, frați români, nu-i lumea făcută ca să ne vie binele de-a gata, ci ca să muncim, să ne trudim, să asudăm, să poticnim – și numai pe urmă să mai gustăm și din bine oleacă, ca să ne cadă cât se poate de cu dulce. Căci trebuie să ne dăm seama că mulțumirea și fericirea n-au de gând să bată la ușa noastră dacă umblăm numai după cele trupești. Dacă avem ce mânca și dacă avem bani, stăm cu fericirea întocmai ca sasul, care a fript porumbei negri de pe câmp, din cei care croncăneau. Mulțumirea trebuie să ne-o căutăm și-n altceva: în creșterea copiilor, bunăoară, în iubirea de țară și biserică, și pe urmă în dragostea față de neam. Clădită fericirea noastră pe acest legământ, ne va fi cu atât mai trainică și cu atât mai mare.
Muncesc oamenii noștri, se trudesc până dau în brânci de multe ori – aș păcătui de-aș zice că-s leneși –, dar în ziua de azi, munca din băierile inimii nu mai are loc, căci a întrecut-o cea din băierile sufletului. Munca cu brațele, lucrul cu unelte de tot simple se pierde pe lângă munca cu mașini, pe lângă lucrul întocmit cu mintea.
Avem multe greutăți. Ca să le delăturăm, muncim până vedem stele verzi și tot nu putem trăi. Și dacă nu ne putem ferici în țara noastră, dacă trebuie să ne căutăm mântuirea în America, apoi nu e altul de vină decât numai noi. […] Omul poate trăi oriunde, dar e dator să trăiască în țara sa. Cel ce nu poate trăi în satul unde-și are pământul – mult, puțin, cât i l-a dat Dumnezeu –, curtea, casa, vitele și mai presus părinții, muierea și copiii, nu-i vorbă, de multe ori îl împiedică împrejurările, dar un om harnic, un om la locul său trece peste toate nevoile, învinge toate neajunsurile și nu fuge în America.
În primul rând, sărăcia îi face pe români să ia bâtul pribegiei, iar în al doilea, în măsură de tot mică, dorul după bogăție.
Că suntem săraci o știu și păsările din codru, dar știu și aceea că noi purtăm cea mai mare vină la aceasta. Și ca să adeveresc că nu vorbesc decât ce este, aș putea înșira o sumedenie de dovezi. Mă mărginesc însă a atinge numai pe cele mai de frunte:
a) Muncim ca vitele, dar n-avem împărțeală la lucru, nu știm face economiile de lipsă și nu știm câștiga, căci ne lipsesc însușirile de neguțător, de întreprinzător. Dacă avem ceva capitale nu le știm plasa într-o întreprindere, care să ne aducă venite, ci le ținem pe fundul lăzii.
b) Lucrăm pământul ca moșii și strămoșii noștri. Nu facem reuniuni agricole ca să avem la îndemână tot felul de mașini economice.
c) Nu-mbrățișăm industria și comerțul, ci
d) Bem până plouă,
e) Purtăm procese până rămânem pe uliți, și la urma urmelor plecăm în America, ca să ne câștigăm ce-am pierdut. (Dionisie Stoica, în Calendarul „Poporului român”, Budapesta, 2, 1904, 72-77)

Românii în America (2)

Mai are poporul nostru încă un obicei tare păgubitor, că împrumută bani fără cap, fără să-i bage într-un lucru de unde are venit și fără să-și dea socoteală înainte că în ce fel ar putea plăti împrumutul. Și cei mai mulți dintre ai noștri din pricina asta calcă pământul Americii.

Rădăcinile năcazurilor noastre însă se întinde departe, în veacurile trecute. Dar iarăși numai noi suntem vinovați, dacă nu cu altceva, cel puțin cu aceea că nu le-am înăbușit. Vecinii ne-au ocupat pământurile și-au pus mâna pe casele și curțile noastre. Cu bani, nu-i vorbă, dar cu bani ușurei și rotunzi, ca să se ducă-n alte mâini, și așa am rămas săraci. Mai departe, ni s-au călcat în picioare toate drepturile și nici chiar de la ’48 încoace nu ne putem bucura de unele drepturi mărunțele, care nu s-au dat pentru că poporul nostru parte nu și le-a cunoscut, parte a fost lăsător și răbdător de l-au călcat toți în picioare și l-au batjocorit.

Carte, învățătură, națiune românească, dacă vrei să stai cu fruntea ridicată în fața vremilor furtunoase și vijeliilor dușmane. Minte luminată și inimă caldă, suflet bărbătesc – și atunci nime nu te va scoate din casa ta și nici nu te-or trimite năcazurile în America. (Dionisie Stoica, în Calendarul „Poporului român”, Budapesta, 2, 1904, 74-75)

De vorbă cu Vecinul

Măi vecine, măi maghiare,
De ce n-ai astâmpărare?
Vrei mereu revizuirea
Să mai turburi omenirea?
Ce nu-ți cauți acum de muncă,
Ai doar loc destul în luncă!

Măi vecine, măi maghiare,
Lasă-mi-te de visare!
A trecut azi Griva dealul,
Nu-ți mai dăm ’napoi Ardealul!
Talpa țării e la sate,
Suntem noi majoritate!

Măi vecine, măi maghiare,
La oraș tu ești mai tare,
Dar această întărire
Este o nelegiuire:
Tu ne-ai dat, pe vremi vrăjmașe,
Tot ’napoi de la orașe.

Măi vecine, măi maghiare,
Să nu crezi c-am dat uitare
Împilărilor amare,
Cât am stat noi la-nchisoare
Pentru legea strămoșească,
Pentru limba românească!

Măi vecine, măi maghiare,
Ceata de martiri e mare,
De pe la Mihai Viteazul,
Până se gătă necazul,
Cartea neamului o scrie
Și-o mai știe sfânta glie!

Măi vecine, măi maghiare,
România astăzi are
Granițele așezate
Pe-a istoriei dreptate.
Cât vom fi noi frați cu plugul,
Nu mai puneți pe noi jugul!

Mă vecine, măi maghiare,
Dacă-n România Mare
Mai avem și timp de ceartă,
Dumnezeu pe noi ne iartă
Și vom fi cu toți la una
Când ar mai veni furtuna!

Măi vecine, măi maghiare,
Noi nu vrem încăierare,
Nici ținuturi pârjolite
Și nici case văduvite,
Nici orfani fără de nume,
Că destui mai sunt pe lume.

Măi vecine, măi maghiare,
Adă mâna de-mpăcare,
Să trăim de-acuma bine
După legile creștine:
Tu cu Pusta ungurească,
Noi cu Țara Românească.

Măi maghiare și vecine,
Dacă nici așa nu-i bine
Și tot vrei revizuirea,
Haide, facem învoirea!
Dar, cum Eminescu zis-a,
„De la Nistru pân’ la Tisa!”

(Grigore Bugarin, în „Răsunetul”, Lugoj, XIII, 51, 1934, 1)

Medic. univ. dr. Iuliana Lupea

Lugojul cosmopolit, unde elementul românesc degenerează din zi în zi în urma unei politici păcătoase, are cu un medic mai mult. Cazul ne bucură, prin faptul că noul medic este dșoara dr. Iuliana Lupea, fiica fruntașului măestru lugojean Alexandru Lupea. După ce dșoara dr. Iuliana Lupea și-a însușit o temeinică praxă ca medic-șef director de spital, ca asistentă la Facultatea de Medicină din Strasbourg și Paris, astăzi se stabilește în Lugoj, orașul său natal, ca doctor, specializat la Paris, în boli de copii. („Răsunetul”, VII, 50, 1928, 3)

Rusia se întărește în Marea Neagră

Conducătorii Rusiei, vicleni și bolșevici, pregătesc tot felul de „bombe” politice, pe care să le pună sub casa vecinilor. Îndeosebi îi poartă însă sâmbetele României, pe care ar dori s-o vadă răpusă și ajunsă pe mâna celor ce conduc azi Rusia. În acest scop, fac mișelește pregătiri de război. O dovadă a dat-o săptămâna trecută. Pe neștire, în înțelegere pe ascuns cu dregătoriile turcești de la Constantinopol, au trecut în goană mare două mari vase de război prin Dardanele, prin care e oprită trecerea de vase de război, și le-au dat drumul în Marea Neagră! Mai înainte, vorbiseră prin foile lor că cele două vase mari fac numai o „călătorie de manevră”, de probă. Acum au nimerit să facă „probă”, tocmai trecând prin locul oprit, prin Dardanele la Marea Neagră. Cu aceste două mari vase de război, Rusia are azi o puternică flotă de război în Marea Neagră, ajungând a fi o primejdie pentru țările vecine cu această mare, îndeosebi însă pentru România, care n-are vase de apărare față de o astfel de flotă străină. Ziarele din București vorbesc cu îngrijorare de acest semn mult grăitor dat de Rusia. Ticăloșii ce o cârmuiesc umblă, vădit, cu gând rău pentru noi. („Răsunetul”, IX, 8, 1930, 1)

Cine are urechi să audă!

Cu ocaziunea alegerilor județene, organizația Partidului Național Țărănesc a județului Severin, în manifestul lansat către alegători, împroașcă toată lumea. Liberalii sunt considerați ca mâncători de oameni și de țară, tot asemenea și averescanii. Să știe însă dnii naționaliști că Reuniunea Meseriașilor Români din Lugoj, sub guvernul Averescu, a primit o sumă însemnată, pentru a-și zidi un cămin. Guvernul dlui Maniu, ce-i drept, ne-a îndopat cu majorarea tuturor impozitelor, încât unii au și început a da faliment. Acum mai văzurăm și batjocura asta, ca 500 de meseriași români să fie reprezentați la județ prin dl Polak, neaoș român. Dlor, nu-l mai pomeniți pe fie-iertatul Brediceanu. C. Brediceanu era copil de maistor și făcea politică românească, iar acum, de s-ar scula din morți, în mulți ar lovi cu cravașa. Va sosi însă timpul că se vor cuminți și maistorii noștri și vor da mâna cu economii. Atunci, mulți din cei ce fac astfel de politică, s-or ascunde de lumina zilei ca bufnița. (V. Jucu, în „Răsunetul”, IX, 8, 1930, 1)

Din alegeri

Politica noastră înoată
Într-o apă tulburată
Bună chiar de pescuit,
După cum s-a dovedit –
Și la roată –, ca la „boată”.

Nu-i mai cinste, omenie
Și-i atâta dușmănie,
Că poporul de la sat,
Descântat și încurcat,
Cui să-i creadă nu mai știe.

Unii din domni își dau sfatul
Că ceilalți fură statul,
Da-n loc să ia de la iei
Milioanele de lei,
Pun dări să plătească satul.

Zice-un sătean rău de gură:
„Mi se pare și-azi se fură,
Dar se tem și dumnealor
Să n-ajungă la măsură,
Când s-o-ntoarce roata lor”.

Defăimarea se lățește
Și ne-ncrederea tot crește,
Românescu catechism
E tradus la bolșevism,
Care țara ne-o pândește.

Doamne, nu ne da pierzării,
Să mai plângem soarta țării,
Varsă din izvor ceresc
Duhul drept și creștinesc
Al iubirii și-mpăcării.

(Grigore Bugarin, în „Răsunetul”, IX, 8, 1930, 1)

Leac contra beției

Un mare învățat, văzând pagubele și stricăciunile ce le face trupului rachiul și peste tot băuturile spirtoase, a cercat toate spre a afla un leac contra acestei patimi urâte și păgubitoare. Și a aflat leacul căutat, care pe cât e de ieftin, pe atât de lesne de luat. Anume: învățătorul a pus o albină să-l înțepe cu acul pe un om în stare de beție. Acesta s-a trezit îndată și nu numai că era treaz, cu mintea limpede, ci a simțit îndată o greață față de orice băutură. Învățătorul a făcut probe cu mai mulți bețivi și pe toți i-a vindecat cu ajutorul albinelor, așa că niciunul nu s-a mai dat beției. („Drapelul”, 37, 1914)

Toaca de la biserica mare din Lugoj

Sărmană toacă din turnul bisericii române gr.-or. din Lugoj, află și te miră că și tu ai ajuns spini în ochii șoviniștilor de aici. Tu ești veche de zile, ai îmbrăcat haina ta de sărbătoare, a tricolorului, în vremuri bune, când încă nu exista și în jurul turnului, de unde se revarsă glasul tău, speța șoviniștilor. Vezi, vremile s-au schimbat, tu, pașnică toacă, ai ajuns să faci să se încleșteze azi pumni spre tine, ca să-ți schimbi culoarea feței de frică. Ești în tricolor, și șoviniștii cer să iei iar culoarea lemnului, căci ei nu te pot vedea așa cum ni te-au lăsat străbunii noștri, copii buni și blânzi pe atunci, fără gând de demonstrație, ci ca toaca bisericii noastre românești. Rigagno, așa își zice omul care, în coloanele unei gazete din Budapesta, îi cere episcopului nostru din Caransebeș și prim-comitelui comitatului să-ți șteargă culorile. Dar noi nu suntem îngrijorați de soarta ta, sunt prea înalte regiunile în care tu plutești, încât să te ajungă tulumba șovinistă, care vrea să-ți spele fața, și le ești atât de dragă copiilor noștri, încât te vor apăra ciocanele lor – nu mai ai lipsă de apărarea noastră. Dlui Rigagno, dacă cu orice preț vrea să lingă culorile de pe toacă, îi zicem să se lase tras cu scripetele sus în turn, ca boul care, undeva în Ardeal, a fost în acest fel suit să pască iarba ce crescuse acolo. Altcum, să știe că toaca noastră nu schimbă la fețe de frica lui, o, nu! („Drapelul”, 40, 1914)

De ce sunt mai multe văduve ca văduvi?

După ziarul italian „Piccolo della Sera”, una dintre cele mai mari și cunoscute societăți de asigurare i-a întrebat pe cei mai renumiți medici din Italia de ce este numărul văduvelor de două ori mai mare decât cel al bărbaților? Dintre răspunsurile primite, cel mai de seamă este al profesorului dr. Orlano: „Dacă o pereche a trăit mai mulți ani împreună și atunci moare soția, soțul îi urmează cât de grabă, trăiește 2-3 ani și după aceea, într-o bună zi, moare, părăsind viața aceasta amarnică. Dacă însă soțul moare, soția pare că renaște, devine mai tânără, mai frumoasă și poate mai vioaie. Pierderea soțului nu o atinge sufletește deloc. Se căsătorește din nou și se obișnuiește repede cu viața nouă!” („Drapelul”, 40, 1914)

Zece porunci

Ziarul american „Daily Mail” publică cele zece porunci care se învață în școlile japoneze. Iată-le: 1. Temeiul vieții este fidelitatea: cinstește persoana Majestății Sale, a suveranului tău, și slujește-ți țara în orice împrejurare; 2. Înconjoară cu râvnă părinții tăi și gândește-te întotdeauna la iubirea și ajutorul ce ți-au dat; 3. Frații și surorile, ca membri ai unei familii, să se iubească și să trăiască în pace și înțelegere; 4. Lucrează și pentru aproapele tău, încurajează-l pe omul bun și descurajează-l pe cel rău, iar pe amici și pe străini să-i tratezi la fel; 5. Să nu minți; 6. Dacă studiezi trecutul, înțelegi prezentul; 7. Când vezi oameni prigoniți de soartă, fii prietenos cu dânșii și, pe cât se poate, simte cu ei împreună; 8. Boala, cum se zice, se naște prin gură; bagă de seamă ce mănânci și ce bei; 9. Curajul și ambiția nobilă să le păstrezi chiar și în împrejurările cele mai grele ale vieții; 10. Îngrijește ca sfaturile străbunilor, privitoare la țară și la casa părintească, să fie totdeauna respectate. („Drapelul”, 48, 1914)

Simpatia austriecilor pentru români

Dr. Schneider, deputat și consilier comunal la Viena, aflându-se de câtva timp în București, s-a exprimat în modul următor despre România și români: „Ținem să se știe că între germanii din Austria și românii de pretutindeni există o legătură firească, mai puternică decât orice alianță. Nimeni nu se va putea atinge de români fără a ne avea și pe noi alături de dânșii. Cei din Budapesta cred că pot face, nepedepsiți, orice în contra celor 3 milioane de români și să orienteze politica externă a Austriei după interesele lor. Ei bine, asta nu va fi niciodată, nu! Elementul român este de o valoare întreită pentru idealul nostru, al austriecilor, decât elementul maghiar. Am ajuns să cunoaștem importanța românismului în Orient și suntem hotărâți ca politica noastră orientală s-o facem mână în mână cu România” („Drapelul”, VII, 14, 1907)

Din roadele legii Apponyi

La adunarea generală a comunității bisericești romano-catolice din Vârșeț, un publicist a adus un clasic exemplu pentru ilustrarea roadelor ce le produce legea apponyiană. În prezența sa, un copilaș spunându-și rugăciunea în limba maghiară, a terminat cu cuvintele: „Dicsérteszék a… s minden ökör Amen”; pe românește: „Lăudat fie… oricare bou, Amin”, în loc de „mind örökké” (în vecii vecilor). Zicem și noi: Amin să-i fie unei asemenea legi care dă astfel de roade. („Drapelul”, XIV, 27, 1914, 3)

Muzică românească în Academia Maghiară

În ședința din 20 martie a.c., profesorul de conservator Béla Bartók, care cu gramofonul a colectat melodii românești prin ținuturile românești cu concursul Societății Etnografice Maghiare, a prezentat câteva din ele numerosului public întrunit la ședință. Bartók a adus la ședință chiar cinci fete și cinci flăcăi români, care, îmbrăcați în port românesc, au executat cântece și jocuri românești spre încântarea publicului. Ziarul „Világ” face din acest prilej o apreciere foarte elogioasă cântecelor, jocului și portului românesc. („Drapelul”, XIV, 29, 1914, 3)

Românii macedoneni, măcelăriți de bandele grecești

Graeca fides – nulla fides. Ura seculară a grecilor față de aromâni s-a dezlănțuit cu o furie asiatică împotriva aromânilor, care, odată cu capul, nu voiesc ca să se deznaționalizeze. Grecoteii, sălbăticiți asemenea joavinelor, s-au năpustit asupra aromânilor din Corița (Albania) și au săvârșit unul din cele mai crâncene măceluri de care pomenește istoria. Între cei măcelăriți se află și preotul Haralambie Balamace, entuziastul naționalist ce luptă ani de-a rândul pentru menținerea naționalității aromânilor. Sângele nevinovat al celor măcelăriți cere răzbunare. Frații celor măcelăriți s-au întrunit, sâmbătă, la sediul societății lor, protestând împotriva cruzimii nemaiauzite a bandelor grecești. La întrunire a luat parte o mulțime imensă. În Cameră a făcut o interpelare dl Iorga, ministrul de externe a cerut explicații guvernului grec, care, în răspuns, zice că față de sălbăticiile acestea este într-o situație imposibilă, căci măcelurile sunt înscenate de opoziția din Camera grecească, ce ar dori a sili să demisioneze actualul guvern. („Drapelul”, XIV, 37, 1914, 3)

Persecuțiile aromânilor

„Glasul victimelor”, organ aromân care apare la București, spune că o bandă de greci, 100 de soldați sub comanda lui Hristo Carapano, cutreieră satele românești și cer de la fruntași să se iscălească pe o cerere către guvernul grecesc, prin care să spună că ei doresc să fie greci! Directorul școlar Constantin Canachan, din comuna Livezi, nevrând să iscălească acea cerere, a fost bătut, legat ca un făcător de rele și purtat pe uliți de hulă! Pe uliți i se scotea limba afară din gură cu niște clește, ca să se vadă cu ce limbă va vorbi el românește în țara grecească! Apoi a fost băgat la închisoare și chinuit și acolo îngrozitor! Pe preotul bătrân Dimitru Țafa, din comuna Nanta, pentru că nu s-a dat de grec, l-au legat de șaua calului conducătorului și așa l-au aruncat în temniță! În Lunguța, președintele comunei, Costa Gotta, și primarul, Vani Hagi, oameni bătrâni, nevrând să se încălească greci, au căpătat câte 50 de lovituri de ciomag! Pe drumul către Vodena și Tresana, doi aromâni, Hristu Dimitru și George Ciama, au fost aflați uciși! Acestea sunt numai câteva exemple. Până unde merge răbdarea noastră? („Drapelul”, Lugoj, XIII, 67, 1913, 3)

Cum a fost ocupată Silistra

În zorii zilei de joi spre vineri, trupele românești au avut ordinul să intre în Silistra. Trupele aveau credința că vor întâmpina rezistență. Cavaleria a deschis drumul, pornind cu mare elan. Când cavaleria română ocupase deja piața Silistrei, porni și infanteria, cum și statul major în frunte cu un general. Trupele române concentrându-se în Silistra, apăru în piață un subprefect bulgar, în uniformă, și declară comandanților români următoarele: „Din ordinul guvernului bulgar, vă predau Silistra!” Comandanții români porniră apoi la primăria locală. Aici, spre marea lor surpriză, fură salutați de primar în limba română printr-o entuziastă cuvântare. În aceste condițiuni s-a ocupat Silistra. („Drapelul”, Lugoj, XIII, 73, 1913, 3)

Batjocorirea românilor

Întrece orice răbdare omenească tonul nemaipomenit de batjocoritor în care scrie „Pesti Hírlap” sau „Schmierlap”, cum îi mai zice, despre toate chestiunile noastre de la ordinea zilei, sub rubrica „Oláh dolgok”. În numărul său de marți, vorbind despre Statistica României de Colescu, ne stigmatizează de un neam îngenuncheat de morburi venerice, când zice că populațiunea României s-a înmulțit în decurs de 13 ani cu 22%, ca în alte părți ciupercile, în ciuda morburilor venerice naționale. Apoi, […] nu în zadar vă zice „Schmierlp”, că multă mâzgăială mai suportă. Să nu credeți însă că ne ustură usturoiul vostru, dar e datorința noastră să-i închidem ușa înaintea nasului, ca să nu ne infecteze aerul ce-l respirăm. Aviz cetitorilor români ai „Schmierlapului”. (Ibidem, 3)

Fără preot!

Ultimul număr al organului Partidului Social Democrat din Ungaria, ce apare în limba română la Budapesta, „Adevărul” (nr. 33 din 17 august n.), înregistrează cu o satisfacție oarecare că membrul în comitetul central, Iosif Ciser, și-a înmormântat copilașul, căzut pradă unui morb infantil, fără preot. La casa de doliu a ținut „o vorbire frumoasă”, ungurește, „tovarășul” Rezsö Frölich, iar la mormânt a vorbit, tot atât de frumos, românește, „tovarășul” Ioan Flueraș, pe când corul cânta cântece de doliu revoluționare. Ne închinăm înaintea doliului familiei, dar regretăm această aberație fatală a socialiștilor de la noi. Înțelegem, aprobăm și sprijinim lupta lor pentru egală îndreptățire, pentru asigurarea sorții muncitorilor, pentru combaterea flagelelor care ne sting, dar niciodată nu vom putea aproba lupta lor măimuțărească contra religiei. Stimați „tovarăși”, nu dărâmați ceea ce nu puteți înlocui! Oricât de frumos va fi vorbit ungurește tovarășul Frölich și românește tovarășul Flueraș, oricât de pătrunzătoare să fi fost cântecele de doliu și de înflăcărate cele revoluționare ale corului de muncitori, niciodată, dar absolut niciodată nu vor putea înlocui acea mângâiere în durere pe care o dă celor întristați religia. Doar religia, cu toate ale ei, nu este o modă de azi, de ieri, ci răspunde unei adânci trebuințe sufletești, pe care o simte mai lămurit omul tocmai în momentele de durere și restriște. („Drapelul”, Lugoj, XIII, 88, 1913, 3)

Sinuciderea tenorului I. Dumitrescu

Artistul român I. Dumitrescu, un tenorist de bun renume în lumea artistică din străinătate, s-a sinucis, la Londra, aruncându-se înaintea unui tren, din cauză că pierduse la cărți, în câteva zile, o avere care se urcă la 60.000 de lire sterline. Dumitrescu este originar din Iași. El își începuse cariera sa dramatică prin a face parte din corul mitropolitan din Iași, apoi a cântat în câteva opere ce se montaseră la vechiul Teatru Național. Nu fu însă destul de apreciat în localitate, și Dumitrescu porni peste Ocean, de unde, curând, sosiră în localitate vești despre marile succese ce obținea în America și Brazilia cu vocea lui puternică de tenor. Faima lui ajunsese departe. Se credea că el este milionar și, într-adevăr, devenise foarte bogat. El a fost apoi angajat pentru o serie de reprezentații la Marea Operă din Paris, unde toată presa franceză a relevat nu numai vocea lui puternică, dar și jocul lui dramatic de seamă. De la Paris, acum câțiva ani, Dumitrescu a venit în Iași, unde, cu concursul unei trupe de operă italiană, a dat câteva reprezentații, cucerind aplauzele și recunoștința publicului român. Dumitrescu, slăbind din punct de vedere artistic, angajamentele deveniseră mai slabe, ceea ce l-a dus într-o stare nervoasă înaintată și care s-a sfârșit prin sinuciderea sa. („Drapelul”, Lugoj, XIII, 27, 1913, 3)

Desființarea clubului fecioarelor americane

Într-o metropolă a Statelor Unite, nu de mult, au pus la cale vreo câteva dame „minte-în-cot” o societate, la felul căreia nu pomenești peste tot rotogolul pământului. Societatea cu pricina avea ca deviză: jos cu căsătoria, jos cu bărbații. Societatea în curând numără o mulțime de membri, căci se aflaseră mai multe deznădăjduite cărora nu le aruncă priviri demonul Amor. Și, curios, societatea prospera, își răspândea ideile în scris și grai, iar lucrul prindea. Prinse rădăcini adânci toată isprava, când un eveniment neprevăzut nimici, distruse tot. Adică, prezidenta făcu într-o zi o excursie cu auto-ul, care din nefericire se lovi de o stâncă. Explozie, strigăte, moarte și, iată, răsări Amor în chipul unui tânăr, care se așternu lucrului și, după o sforțare supraomenească, scăpă prezidenta din ghearele morții. Prezidenta suferi vreo câteva zile în urma arsurilor. Ca reconvalescentă, cumpăni mult lucrul cum ar putea mulțumi tânărului pentru fapta-i eroică. Nopți întregi se tot frământă până ce, iată, ajunse la concluzia că mai bine ar face dacă l-ar lua de soț. Dictum factum. Faptul acesta produse o colosală iritație în sânul Societății, care acum se gândea la răzbunare. Mai apoi s-au mai potolit. Și s-au tot potolit până când, iată, într-o zi iau deciziunea solemnă să desființeze clubul și, în „semn de doliu”, să vază să urmeze fiecare pilda prezidentei… Naturam si expelles furca, tamen usque recurret.  (Chiar de-ai goni-o cu furca, natura se-ntoarce în fugă.) („Drapelul”, Lugoj, XIII, 33, 1913, 3)

Cutremur de pământ

Miercuri dimineața, în 16 aprilie n., la ora 5 și un sfert, s-a simțit în Lugoj un puternic cutremur de pământ, care a durat 50 de secunde. „Bine c-a trecut și ăsta-n pace”, zic bieții noștri economi, care nu mai știu încotro s-apuce de groaza zăpezii, întinsă peste pomii înfloriți. Astăzi iarăși s-a repetat cutremurul, de astă dată însă ceva mai puternic și cu 30 de minute mai devreme. Întâmplându-se aceste cutremure de pământ la ora somnului dulce de dimineață, mulți locuitori ai orașului nostru nu le-au simțit, iar celor care le-au simțit le-au potențat groaza produsă de zilele de iarnă. Trăim zile de judecată aspră, trimisă asupra acestei lumi, care geme de noianul răutăților de tot felul. („Drapelul”, Lugoj, XIII, 40, 1913, 3)

Orașul piticilor

În Statele Unite, în orășelul New City, locuiesc 400 de pitici, dintre care niciunul nu trece înălțimea de 90 de centimetri. Conform corpului, și casele sunt edificate în miniatură. Trăsurile, automobilele și caii sunt toți pitici. Piticii își au și ziarul lor, care însă apare în toate limbile culte, deoarece piticii sunt strânși din toate unghiurile pământului. Nu e un aspect de toate zilele să vezi o păreche de pitici plimbându-se pe bulevardul pitic cu băieții lor și mai pitici. E interesant însă că piticii căsătoriți trăiesc într-o înțelegere cât se poate de ideală. E de înțeles, deoarece femeia pitică nu pretinde ca soțul ei să-și tundă mustața à la Guillaume, deoarece e de știut că piticii, în cele mai multe cazuri, sunt lipsiți de acest dar impunător femeilor. („Drapelul”, Lugoj, XIII, 46, 1913, 3)

Un ofițer rus voluntar în armata română

Din Galați se anunță: sublocotenentul rus Alexandru Filipovici, din Regimentul 11 Infanterie, a trecut înot Prutul și s-a prezentat autorităților române, cerând să fie înscris ca voluntar în armata română. E de notat că acest ofițer rus a servit ca voluntar în armata bulgară și a fost și rănit în recentul război cu turcii. („Drapelul”, Lugoj, XIII, 76, 1913, 3)

Măgarul cu conexiuni înalte

S-a întâmplat pe una din stradele Romei. Un măgar căra în spate cărămizi, și, nemaiputând el suporta, s-a oprit în loc. Omul care-l purta a început atunci să-i care la înjurături și să-l lovească fără milă. Un colonel, care trecea pe acolo, mișcat de chinul care a dat pe capul măgarului, îl înfruntă pe omul fără milă pentru asprimea inimii sale. Atunci, acesta – pesemne un cap bine ordonat – sări înaintea măgarului și, descoperindu-și capul în fața lui, îi zise în tonul cel mai politicos: „Fii răbdător, iubite; de atâta vreme ne cunoaștem, și tu nu mi-ai spus niciodată că ai prieteni în cercuri atât de înalte. Acum, iată, știu și nu te voi maltrata altădată. Scuze, te rog!” („Drapelul”, Lugoj, XIII, 83, 1913, 3)

Omul care împunge cu acul

„Deja în unul din n-rii trecuți, am vorbit despre acele zvonuri, ce s-au răspândit în Lugoj, despre un pretins om necunoscut care împunge oameni cu un ac înveninat, încât cad grămadă pe stradă, arătând că acele zvonuri sunt lipsite de orice temei. Obștea mare însă tot nu s-a liniștit. Ba, zvonul a pătruns și în împrejurimile Lugojului. Așa, ni se scrie din Balinț că zilele trecute venise un zugrav, îmbrăcat în haine tiroleze – după cum zicea –, din Hodoș-Bodrog și era în cale spre Făget. Deodată, l-a înconjurat mulțimea în gara Balinț, amenințându-l că el este «omul care împunge cu acul». A intervenit jandarmeria și numai cu greu l-au putut dumiri pe bietul om nevinovat că de ce este mulțimea înfuriată contra lui. Un caz analog s-a întâmplat, vineri, în piața Lugojului, unde venise un geambaș de cai de cătră Zorlenț, în costumul caracteristic acestor neguțători și având în mână un baston cu mâner argintat. Pe nesimțite, se lățise zvonul în toată piața că acesta este «omul care împunge». Femeile și-au adunat negoțul și au luat-o la fugă, iar mulțimea l-a înconjurat, insultându-l. Cu mare greu, l-au dus patru polițiști la Primărie, unde l-au lămurit asupra situației periculoase în care se află. Ar fi la loc ca fruntașii noștri de la sate să liniștească poporul, explicându-i că tot zvonul alarmant cu «omul care împunge cu acul» este o poveste, scornitură lipsită de orice temei.” („Drapelul”, Lugoj, IX, 80, 1909, 3)

Și-a testat averea lui Dumnezeu

„Reproducem, după ziarul «America», următoarele: Preotul-profesor William Cristie Heron, din Cincinatti, care, înainte de moarte, a declarat că în întreaga viață a fost mulțămit cu soarta vieții, din care cauză întreaga sa avere, în sumă de 250.000 $ (1 milion de coroane), a testat-o atotputernicului Dumnezeu. Magistratul orașului era tare îngândurat cum are să predea această avere în locul destinat, deoarece era de părere că, în cer, dolarii nu au valoare. Dar norocul a fost că episcopul din acest oraș a aflat modul de salvare, și anume: după ce Papa e locțiitorul lui Hristos, care e fiul lui Dumnezeu, în tot cazul acestuia se cade averea lăsată. Magistratul a fost deci ușurat de marea grijă.” („Drapelul”, Lugoj, IX, 58, 1909, 3)

Dl dr. Aurel Ciupe – inventator

„Care nu ne-a fost mirarea cetind în «Foaia oficioasă» cererea pentru patentarea unei invențiuni epocale a dlui avocat dr. Aurel Ciupe din Lugoj. Noi îl știam activ pe dl Ciupe, dar nici prin minte nu ne-a trăznit că dumnealui desface o activitate și pe terenul tehnic industrial. În n-rul 130 al ziarului «Az Ujság» cetim la invenții următoarele: «Grigercsik Géza és Aurel Ciupe, Lugos: aparat pentru indicarea situației schimbului de șine». Care va să zică, invențiune pentru linii ferate. Se vede că îndemnul care a dat impuls dlui Ciupe a fost pur umanitar, atingându-l dureros multele catastrofe de tren. Cetind șirele, am cules informații de unde am putut, aflând că deja un consorțiu cu un mare capital internațional voiește să fabrice invențiunea. S-au făcut demersurile de lipsă și pe lângă Kossuth, ca ministru de comerț. Noroc să deie Dumnezeu și spor bun!” („Drapelul”, Lugoj, IX, 57, 1909, 3)

Sport

„Ni se comunică că Societatea de Sport din Lugoj aranjează, în 20 l.c. [mai/iunie], o festivitate pe câmpia de lângă barace, la care publicul se consideră prin această înștiințare de invitat. Se vor aranja jocuri de football, alergări, sărit cu prăjina, tir de porumbi, alergări și întrecere de csikósi. Numiri la diferite puncte se pot face până în 16 l.c. la domnul Elemér Jakabffy. Prețul de intrare: loc de stat, 40 de bani, scaun, 1 coroană.” („Drapelul”, Lugoj, IX, 56, 1909, 3)

Prietenie

„Semne de prietenie își arată reciproc căsătoriții fără voie, adică Austria și Ungaria. Cel mai nou caz, și care abia acum, după patru săptămâni, abia a putut răzbi în public, s-a petrecut în Viena pe un tramvai electric. Un voluntar honved din Pojon a mers să se distragă la Viena. Pe tramvai, un vienez a scuipat, așa ca din senin, emblema de pe chipiul honvedului. Acesta dând să se apere, nemții au sărit cu toții și l-au maltratat rău. «Saumagyaren», «betyaren» etc. – o întreagă cunună de floricele a căzut pe capul honvedului, acompaniată, firește, de pumni… Un polițist a făcut ordine, când honvedul a strigat: «Pfui Austria!», ceea ce, auzind, polițaiul l-a deținut pentru «lasae majestatis». Dus la poliție, dânsul zace până acum în temnița militară și cine mai știe ce-l așteaptă. De mirare, «ai noștri» tac toți! Unde e Rabonbanul? Unde sunt Ubulii și Tuhutumii – cari ar vorbi Viena –, de ce nu apără soldatul lor, de ce tac? – Pst! Botnița!” („Drapelul”, Lugoj, IX, 2, 1909, 2)

Starea românilor în Basarabia

„Un mare scriitor rus, N. Durnovo, care e pentru prietenia cu românii și redarea Basarabiei, descrie astfel starea bieților români din Basarabia: «Poporul moldovean din Basarabia, mulțămită rusificării silnice – scrie dl Durnovo –, a fost transformat într-o masă de robi inculți și muți, cari nu știu carte și sunt aruncați la discreția [străinilor]. Îi este absolut oprit românului nu numai de a învăța limba română, ci și de a se ruga lui Dumnezeu în limba părintească. Sute de mii de hectare din pământurile acestui popor s-au dat colonilor ruși, bulgari și germani, pentru a-i sili pe moldoveni să-și părăsească țara și să se strămute aiurea. În anul 1908 s-a dat voie la 855 de familii de țărani moldoveni ca să se strămute în Siberia, părăsind pământul fertil al Basarabiei. La 16 septembrie a.c., arhiepiscopul Vladimir a fost mutat la Don. Vina prelatului a fost că dânsul a arătat dragostea păstorească pentru turma sa, că a iubit norodul moldovean. În locul său s-a așezat la Chișinău arhiepiscopul Serafim, menit a distruge opera apostolică a predecesorului său și a rusifica Basarabia. Prin toate acestea, neamul românesc va trăi, totuși, în Basarabia.” („Drapelul”, Lugoj, IX, 3, 1909, 3)

Unul care și-a dus averea cu sine

„Într-o mică comună din Franța s-a sinucis un lucrător. Feciorii, după moarte, au început să cerceteze după averea părintelui lor, despre care știau că a avut bani. Dar cercetările le-au fost zadarnice, căci n-au găsit nimic. După un an – zilele acestea – s-au exhumat rămășițele mai multor morți, între cari și a numitului lucrător. Feciorii erau de față la exhumare. Când colo, între rămășițele tatălui, văzură o grămadă de aur lucitor. Ce făcuse adică tatăl? Urându-și feciorii, s-a hotărât să ducă averea cu sine. Înainte de a se sinucide a înghițit toți banii ce-i avea, și anume: 20 bucăți a 20 de franci și 35 bucăți a 10 franci. Toată lumea se miră cum de a putut înghiți atâta cantitate de aur.” („Drapelul”, Lugoj, IX, 19, 1909, 3)

Biserică ambulantă

„În America, un bogătaș a construit un vagon-biserică ce va cutreiera imensele stepe americane, rămâind după trebuință timp mai îndelungat ori mai scurt la micile gărișoare, pentru a îndeplini cerințele sufletești ale credincioșilor. Vagonul a costat 70 de mii de coroane și este de 22 metri de lung. Biserica aceasta ambulantă își are preotul ei, ministranții săi ca orice altă biserică. Rezultatele acestei idei sunt până acum foarte mulțumitoare.” („Drapelul”, Lugoj, IX, 23, 1909, 3)

† Doamna Elena Cuza

„La 2 aprilie dimineața [1909], în zori de zi, a încetat din viață Domnița Elena Cuza, la Piatra Neamț. S-a stins și această mare femeie, care va ocupa un loc vrednic în istorie alături de marele său soț. Când o posteritate mai dreaptă decât cea de față va judeca mai fără părtinire domnia și faptele lui Vodă Cuza, ea nu va ezita, desigur, s-o scoată în relief și pe întâia Domniță a Principatelor Române Unite. Și dacă istoria țărilor române știe povesti de femei distinse, cari au fost vrednice neveste ale bărbaților lor, în rândul acestor femei istoria o va pune și pe Domnița Elena.” („Drapelul”, Lugoj, IX, 37, 1909, 3)

Oszkár Kálmán, membru pe viață al Operei de Stat din Budapesta

Cu mare bucurie, comunicăm vestea, transmisă de postul de radio Budapesta, că fiul orașului nostru, dl Oszkár Kálmán – fratele dlui dr. Arnold Kirschner, avocat –, renumitul basist de la Opera de Stat din Budapesta, unde a cântat timp de peste 30 de ani, a fost ales membru pe viață al acestui institut cultural. Oszkár Kálmán, care, de altfel, a fost prietenul și îndrumătorul neuitatului nostru tenor Traian Grozăvescu, are mulți stimători și prieteni în Lugoj și Banat. („Răsunetul”, Lugoj, XXV, 43, 1946, 3)

Dl prim-ministru dr. Petru Groza a primit o invitație pentru un meci de tenis în Lugoj

Este cunoscut că dl prim-ministru dr. Petru Groza este un pasionat și bun jucător de tenis, care, la București, în timpul liber, joacă aproape în fiecare zi, dimineața de la ora 6 la 8, câteva partide de tenis. Cu ocazia vizitei D-Sale în orașul nostru, după ce a terminat discursul în sala Teatrului, a avut o scurtă convorbire cu cunoscutul D-Sale, dl Eugen Deutsch, colaboratorul nostru și binecunoscutul old-boy jucător de tenis, care a înființat, în anul 1911, terenurile de tenis din parcul mare, căruia dl prim-ministru i-a promis că va veni, în cursul anului 1947, la Lugoj, la un meci de tenis. („Răsunetul”, Lugoj, XXV, 44, 1946, 3)

Profesorul

Profesorul – adevăratul profesor și slujitor al școlii – pune mai presus de orice, chiar mai înainte de interesele propriei sale existențe, idealurile constructive și permanente ale țării și ale societății.

În acest sens, devotat cu totul carierei și absorbit de singura preocupare pentru care s-a pregătit serios o întreagă copilărie și tinerețe, profesorul are prea puțin timp de trăit în afară de școală și prea puține bucurii în afară de satisfacțiile pe care i le dă cariera sa.

Este aproape un consemn că dacă el se dedă cu totul școlii, în mod dezinteresat și ideal, atunci mijloacele existenței sale trebuie să vie de la școală și autoritățile școlare. Aceasta a fost credința în trecut și, spre uimirea tuturor, aceasta este ținuta profesorimii și astăzi, căci profesorul adevărat nu poate fi, chiar dacă ar vrea, un om de afaceri, un interesat.

De aici se trage tragedia vieții profesorimii, care se zbate azi între chemarea sa, care îi ia toată energia și timpul, și între nevoile imperative ale existenței materiale, căreia vede, cu deznădejde, că nu poate să-i facă față.

Desigur că greutățile sunt peste tot și la toate tagmele profesionale, dar la profesori, din cauza profesiei lor, care îi obligă să nu aibă altă profesie sau preocupare, se resimte cel mai mult.

De aceea, datoria acelora care urmăresc ridicarea culturii și școlii românești este să se intereseze îndeaproape de viața profesorimii. Trebuie să se înțeleagă că nu se poate face datoria cu tot elanul când profesorul este chinuit de întrebarea: ce se mănâncă mâine sau cu ce va plăti produsele scumpe ale pieții?

Adevăratele valori culturale apar în vremuri de existență normală […], iar reușita acestei încercări este în directă legătură cu situația și entuziasmul slujitorilor școlii, cel mai puternic organ de culturalizare și educație.

De aceea, cât mai multă grijă pentru școală și slujitorii ei. (Aurel Pițu, în „Răsunetul”, Lugoj, XXVI, 2, 1947, 1)

Rai maghiar – bravos!

Știam până acum numai atât că frații maghiari au un Dumnezeu al lor separat, cu Raiul însă ne mai țineam în parte. De acum s-a mântuit și cu aceasta. „Bud. Hírlap” a descoperit că maghiarii au un Rai aparte. Descoperirea a făcut-o din incidentul morții gornistului lui Klapka, care a murit zilele trecute. Panegiricul bătrânului erou de la ’48, „Bud. Hírlap” îl încheie astfel: „Și în Raiul maghiar, bătrânul (gornistul) va raporta, desigur, generalului său că n-a pierit încă Ungaria”. Ne scoatem pălăria și transpunem felicitările și urările de bine. („Drapelul”, XI, 14, 1911, 3)

Roadele maghiarizării numirilor

Roadele maghiarizării numirilor de comune se arată deja. Corespondentul nostru din Eșelnița ne comunică cum că Eșelnița a fost schimbată în Dunaorbágy, și românii s-au grăbit să o reboteze. Și știți cum? Când îi văd pe eșelnițeni, le strigă: „Iacă «tunăorbeții»!” Despărțite aceste cuvinte, înseamnă că „tună orbeții”. Locuitorii consideră aceste vorbe ca mare ofensă. Poftim ispravă. („Drapelul”, XI, 29, 1911, 3)

Curse de automobil în Lugoj

La rapida modernizare a orașului nostru, Lugoj, se adaugă în curând o nuanță nouă. O firmă din Pesta va institui în curând curse de automobil atât pentru interiorul orașului, cât și pentru provință. Cursele se vor începe cu două cară cu câte șase locuri. Prețul va fi minimal. Prin introducerea noilor vehicule, vor fi rău scurtați birjarii noștri. Dar timpul nu privește în lături, ci înainte. („Drapelul”, XI, 37, 1911, 3)

Lojă francmasonă în Lugoj

Marți s-a inaugurat cu mare solemnitate, în Lugoj, loja francmasonă „Del” (Sud), în care scop au venit anume la Lugoj marele măestru al Lojei Simbolice Francmasone din Budapesta, profesorul de universitate dr. Árpád Bokai, precum și alți conducători ai mișcării francmasone din Ungaria. Loja din chestie există în orășelul nostru deja de mai mulți ani, dar de abia acum s-a inaugurat după toate ceremoniile mistice secrete ale acestei asocieri anacroniste. După cât cunoaștem noi împrejurările, nu-i putem prezice vreun viitor mai strălucit. Ca orice lucru nou și permis, îi atrage deocamdată pe apaticii noștri concetățeni, până ce se va îneca în plictiseala ce caracterizează toate avânturile de ceastă natură de pe la noi. N-avem deci motiv a ne speria că se va scoate lumea din țâțâni. („Drapelul”, XI, 38, 1911, 3)

După 4.000 de ani

Evreii se pot bucura. Guvernul englez l-a numit la postul de viceguvernator al Egipetului pe un evreu, Sir James Karner. Faptul constituie o importanță prin aceea că, de 4.000 de ani, acesta este al doilea caz ca un evreu să ajungă în fruntea trebilor din Egipt. Cel dintâi evreu a fost atotputernicul ministru al lui Faraon, Iosif, feciorul lui Iacob. Și de atunci și până acum, de la un evreu la altul, au trecut 4.000 de ani. („Drapelul”, XI, 45, 1911, 3)

Tricolorul face parte din portul românesc!

„Tribuna” scrie: „În unul din numerii trecuți am înregistrat un nou caz de volnicie jandarmerească, întâmplată în Câmpeni, unde jandarmii au rupt cocardele tricolore de pe hainele mai multor românce. Din Budapesta, primim azi, pe telefon, știrea că, în urma acestui articol al «Tribunei», ministrul de Interne a ordonat cea mai severă anchetă. Interogându-se mai mulți martori, s-a constatat că cele scrise de noi corespund adevărului. În urma acestei anchete, jandarmii care au săvârșit brutalitatea aceasta neomenească au fost pedepsiți, iar ministerul de Interne a adresat un ordin confidențial tuturor posturilor de jandarmi, oprindu-i să se atingă pe viitor de cocardele tricolore românești aflătoare pe hainele femeilor, fiindcă aceste cocarde fac parte din portul național românesc. Ar fi o minune!” („Drapelul”, XI, 48, 1911, 3)

Suntem neam cu maghiarii

Aceasta cearcă a o dovedi, în coloanele ziarului „Magyarország”, un anumit dr. Stefan Szöllösy. Zice că suntem și noi, și maghiarii din una și aceeași tulpină, și împrejurările ne-au depărtat. Zice că dacii au fost sciți, și ungurilor li s-a zis că sunt sciți, ergo suntem neamuri. Vorba ăluia: „Scroafa noastră în paiele vecinului”! („Drapelul”, XI, 67, 1911, 3)

Ce fac „domnii” maghiari în America

Primașul de lăutari Jónás Jancsi din Cinci Biserici (Pécs), care dă acum cu taraful său concerte în America, a scris acasă o epistolă interesantă, în care își spune pățaniile și impresiunile. Acolo unde el dă seară de seară concert, în Restaurantul „Little Hungary”, se află 30 de chelneri, între care 10-12 maghiari care au nume foarte cunoscute. Între băieții de vin se află fostul locotenent de husari Bela Tarnócsay, mai departe fostul avocat dr. Klein, unul Szalai, fost procuror, fostul pretor Pókay, un fost sublocotenent de husari Karlovszky, un descendent al familiei de bocotani din Bacica, Lazarovics, fostul pronotar Tallián și alții. Acești domni spală tăiere, freacă podini, destupă butoaie de bere și vin și – precum spune cu mândrie Jónás Jancsi – duc broanca și țimbala țiganilor în cafenea și sus în sala de mâncare. („Drapelul”, IV, 111, 1904, 3)

Sf. Fecioară Maria în haine maghiare

Șoviniștii voiesc să maghiarizeze și sfinții. Canonicul din Strigoniu, Pór Ferencz, face începutul. El a comandat la un sculptor, pe spesele sale, statuia Sf. Fecioare Maria, dar i-a poruncit să o facă în haine maghiare, cu coroana Ungariei pe cap și cu Iisus în brațe. Motivul hainelor maghiare este că Sf. Fecioară Maria e patroana Ungariei și că Maria și Iisus sunt maghiari în fantazia poporului maghiar. Iată până la ce stadiu a ajuns boala șovinismului. („Drapelul”, IV, 120, 1904, 3)

Un prieten sincer al românilor

În Budapesta se țin de câtva timp conferințe despre chestiunea românilor din Ungaria, aranjate de Societatea „M.O. Szövetség”. Mai la toate conferințele aceste se vede neorientarea și șovinismul. Rar afli și câte un conferențiar care-i cunoaște ceva mai bine pe români și ia cuvântul contra maghiarizării și pentru drepturile românilor. Unul din acești „corbi albi” e dl Solymosi Elek, care în conferința sa de la 26 noiembrie n. a zis între altele: „Eu i-am iubit totdeauna pe români, și iubirea mea a fost sinceră. La 1848, un țăran maghiar a vrut să-l omoare pe tata, dar l-a scăpat de la moarte un român, Tudor Ciungan, căruia tata nu-i făcuse niciun bine. I-am iubit totdeauna pe români, fiindcă m-am convins că românii sunt extraordinar de cinstiți și de o modestie de necrezut. I-am strâns pe români totdeauna la pieptul meu, fiindcă eram convins că românii, ca element alcătuitor de stat, sunt cei mai buni din lume”. Dl Solymosi îi critică pe acei șoviniști care propagă ură și dispreț față de români și arată că, după lege, românii încă au dreptul să ocupe înalte funcțiuni la administrație și justiție, să fie și români fișpani și viceșpani, dar constată că în întreaga țară nu e niciun fișpan, ba niciun viceșpan român. Dl Solymosi face propunerea să se înceapă apropierea dintre români și maghiari mai întâi pe teren social, prin baluri și concerte. („Drapelul”, IV, 135, 1904, 3)

Ezamen estetic

Corul Vocal al Plugarilor din Chizătău a dat un ezamen în 10/22 aprilie, adecă în dumineca Floriilor, care ezamen în tot anul se ţine în aceeaşi duminecă, conform regulamentului, în alianţia lor. Ezamenul a succes în mod foarte sublim, cât în cântare, atât şi în esplicarea notelor, având participanţi pe reverendissimul domn Gheorghe Crăciunescu, protopop din Belinţ, Georgiu Ardelean, advocat şi instructor de muzică vocală din Timişoara, onorata antistia [primăria] com. din loc, domnii preoţi locali, ca conducătorii şi instruatorii corului. Toţi privitorii au rămas încântaţi de rezultatul acestui ezamen. Scopul cel mai de căpetenie al corului a fost şi este a se dezvolta membrii corului pe terenul culturei, procurându-şi foi, cărţi de cetit şi ţinând, în dumineci şi sărbători, lectură şi conversaţiune, căci numai prin aceea poate arăta şi românul plugar capabilitatea dânsului. Primească deci onoraţii domni, cari au binevoit a cerceta acel ezamen, profunda noastră mulţămire. Deie atotcreatorul ca toţi confraţii noştri să înfiinţeze astfel de reuniuni, căci noi de zeci de ani cultivăm pre a noastră, şi de-abia acum a scăpărat o mică, dar sublimă scânteie de naţionalism din ea. Chizătău, în 15 aprilie n. 1883. Achim Şuman, m.p., corist. („Luminătoriul”, Timișoara, IV, 32, 1883)

Încă un logojan doctor în medicină

Aflăm cu bucurie că fiul cel mai mic al dlui profesor Virgil Simonescu, Leon Simonescu, a fost promovat doctor al Facultății de Medicină din Paris. Dl dr. Leon Simonescu și-a făcut studiile de specialitate la cele mai vestite facultăți ale Franței: Strasbourg, Montpellier, Paris. Dl prof. Simonescu și dna pot să fie fericiți că jertfele făcute pentru educația și pregătirea fiilor lor n-au fost zadarnice, căci primul este cel dintâi logojan doctor în chimie, iar acum și al doilea, doctor în medicină. Luăm și noi parte la bucuria familiei, felicitându-l călduros pe dl Leon Simonescu, noul doctor de Paris. („Acțiunea”, Lugoj, III, 28, 1936, 3)

Friptură de „berbece” și de „iepure”

De câtva timp, se plângeau mulți la poliția din Budapesta că au pierdut câini scumpi și bine nutriți. Poliția a pornit cercetare și a aflat un abator în toată regula, unde se tăiau câini și mâțe, și carnea lor se vindea la oameni săraci și birturi mai mici sub denumirea de carne de berbec și de iepure. Abatorul se afla la locuința zilierului Iosif Medek. Pe acesta l-a prins miercuri poliția chiar când trăgea pielea unui cățeluș scump și gras. La foc în frigare era o bucată mare de carne de mâță. Medek a scăpat cu fuga. Amanta lui a spus poliției că Medek a ucis până acum vreo 60 de câini și 30 de mâțe. Carnea o ducea friptă gata din casă în casă la oameni săraci și o vindea, și anume carnea de câine sub numele de friptură de berbec, iar cea de pisică sub numele de friptură de iepure, câștigând astfel mulți bani. („Drapelul”, III, 108, 1903, 3)

Fotbal la Lugoj în anul 1912

„Vinerea trecută, în ziua sărbătorii Sf. Petru și Pavel, o modestă ceată de tineri români lugojeni a inaugurat aerodromul pe care va zbura duminică Vlaicu, prin un început de viață sportivă. Pentru prima oară s-a jucat în Lugoj, din partea societății noastre, fotbal, jocul de minge care la popoarele mai avansate în mentalitate sportivă este obiectul celei mai intensive preocupări. Acum tocmai își măsoară capacitățile istețimii și ale forței la Olimpiada de la Stockholm toate gintele lumii și bate la ochi că acolo, unde până și negrii de la Ecuator, precum și indienii preriilor bat la recorduri și trec învingători către țintă, acolo românimea nu a putut fi nici măcar reprezentată. În situația aceasta, ne place a vedea că amintitul început pe terenul acesta, eminamente modern și sănătos, este baza unei mentalități sportive ce stăpânește astăzi toate popoarele mai avansate din Apus” („Drapelul”, Lugoj, XII, 76, 1912, 3).

Concert

Societatea Filarmonică a orașului nostru – care a fost reorganizată numai de câteva săptămâni – a dat, sâmbătă, 19 aprilie a.c., în sala Teatrului Comunal, un concert, care a reușit foarte bine atât moralicește, cât și materialicește. În prima parte a programului au fost executate Uvertura „Egmont” de Beethoven, Simfonia „Jupiter” de Mozart și Serenada (numai pentru instrumente de arcuș) de Volkmann, dirijate strălucit de maestrul dr. Iosif Willer, noul director muzical al Societății, care, după 20 de ani, a luat iarăși în mână bagheta sa de dirijor. Dr. Willer este recunoscut ca unul din cei mai buni muzikus nu numai în orașul nostru, ci și în tot Banatul și Ardealul. În partea a doua a programului, dirijat de ambițiosul dirijor, cu mare temperament, maior Gh. Dimitriu, au fost executate Capriciu italian de Ceaikovski, Povestiri din pădurea vieneză de Johann Strauss și uvertura la opera Freischütz de Weber. Meritul acestui bine reușit concert este, pe lângă dirijori și orchestră, și al conducerii Societății, în frunte cu președinții ei, dl avocat Aurel Lascu, primarul orașului, și dr. A. C. Vasilie, secretarul general al Primăriei. („Răsunetul”, XXVI, 17, 1947, 3)

*

O tempora! Ce repertorii, ce dirijori la pupitrul Filarmonicii lugojene! Își va asuma cineva, în viitorul apropiat, reînființarea la Lugoj a Societății Filarmonice, care, pe vremuri, se străduia să țină pasul cu Orchestra Societății „Amicii Muzicii” din Timișoara, precursoarea actualei Filarmonici? Dar nu oricum, după ureche, ci consultându-se cu pricepuții în domeniu, într-o tardivă încercare de a promova cultural, cu profesionalism, urbea noastră.

21 iulie 1912: zborul lui Aurel Vlaicu la Lugoj

Vlaicu mai rotește o dată ochii peste toate încheieturile mașinii și se așază apoi liniștit în nacelă. Ion desface drapelul tricolor din capul aparatului, învârte de două ori elicea de dinainte, în pocnete benzina se aprinde, elicele pornesc a se învârti nebune, Vlaicu rostește comanda, flăcăii dau drumul bălaurului, care pornește apoi, într-o clipă, ușor, fără nicio întârziere sau zvâcnire, aleargă pe roțile sale subțirele ca picioarele păsărilor abia vreo 15 m și deodată se ridică de la pământ sub un unghi de 30 de grade, înălțându-se lin, sigur și ușor, ca o pasăre, însoțit de privirile scăldate în lacrimi și de uralele privitorilor extaziați. Dincolo de hangar, o cotește la spatele publicului, spre biserica grofului din Dealul Viilor, ocolind-o pe aceasta ca să-l vadă și cei adunați acolo fără să fi plătit taxă de intrare. De acolo se avântă spre oraș la publicul îngrămădit pe drumul Tapiei, ia linia Timișului și iese de-a lungul lui de cealaltă parte a orașului, spre Coștei. Ocolește în numeroase cercuri, cu întoarceri îndrăznețe, câmpul liber din fața publicului. Țâșnește sus la 400 m, și de acolo, în mișcare șerpie, își pleacă de trei ori mașina înainte în semn de salutare a publicului, care izbucnește în urale vijelioase. Ajuns în apropierea Timișului, trece peste turnul bisericii din Lugojel, spre Cliciova. Acum abia se mai vede în depărtarea zării. Luând ca direcție creasta dealului, înaintează de-a lungul ei, țâșnește apoi la vale spre public, care-l primește cu urale fără sfârșit. Vlaicu salută, execută iarăși câteva viraje, al căror maestru neîntrecut este, zboară când în plină viteză, când încet de tot, aici se înalță, aici se coboară, se întoarce roată, zboară culcat pe o lature, o ia apoi peste hangar spre Hezeriș, ca să treacă peste șirul vilelor frumoase de la poarta Dealului Viilor, se pierde departe peste Sâlha și Coștei, întoarce peste barăcile militare, se coboară tot mai jos, până ce ajunge la fața pământului și aterizează lin, frumos, fără nicio zvâcnire și accident, pe locul ce singur și-l alesese înainte de ascensiune, după un zbor de 41 de minute, atingând 400 de metri înălțime și parcurgând o cale de 75 de km.

În mijlocul entuziasmului general, fetița drăgălașă a advocatului dr. G. Dobrin, Eleunuța, îmbrăcată într-un mândru costum național, predă celebrului aviator o cunună de lauri de argint, purtând inscripția: „Lui Vlaicu, cuceritorul văzduhului, Femeile Române din Lugoj. 1912”. („Drapelul”, XII, 79, 10/23 iulie 1912, p. 2)

Curcubeul și ideea de stat maghiar

Vineri, la orele 7 seara, muzica militară a concertat înaintea Primăriei din Arad. Ieșise multă lume să ia puțin aer. Deodată, începu să cearnă o ploiță fină, și nu mult după aceea apăru pe bolta cerească un curcubeu de o rară frumusețe. Un grup de români îl zări, și unul dintre ei vorbea de asemănarea curcubeului cu tricolorul românesc. Câțiva unguri îl aud și răspund că, dimpotrivă, ochiul ager poate observa o asemănare mare cu drapelul unguresc. Pe tema aceasta se iscă o ceartă care luă proporții îngrijorătoare, când apăru apărătorul „ideii” în persoana unui polițist și întrebă care-i pricina certei. Aflând cauza, privi și el în sus, și acum parcă strălucirea coloraturii curcubeului era mai puternică și mai intensivă, reliefând mai puternic culorile românești, atât de drăguțe porodițelor șoviniste. Polițistul era cam miop și, înfuriat, se grăbi după o scară ca să urce acoperișul, să vadă dacă n-au aranjat cumva vreo demonstrație împotriva „ideii”. Dar când ajunse sărmanul sus, rupt, ostenit și de abia mai răsuflând, un nor negru împânzi bolta cerească și salvă statul maghiar de primejdie. Norului, din partea compatrioților noștri, mare mulțumită! („Drapelul”, XII, 65, 1912, 3)

Procesul coriștilor din Caransebeș

Cu ocaziunea jubileului de 25 de ani de preoție a protopopului A. Ghidiu din Caransebeș, corul a cântat mai multe cântări românești, între care și Dorul înstrăinatului de Vidu. Procurorul a aflat în această cântare preamărirea României și agitație contra maghiarilor și a intentat proces contra coriștilor. Tribunalul din Caransebeș i-a achitat. Tabla regească din Timișoara însă i-a condamnat pe cinci dintre coriști la câte 14 zile închisoare, și anume pe A. Alionte, P. Herțilă, D. Baba, G. Bona și D. Dona. Curia însă a schimbat sentința Tablei și i-a achitat definitiv. Apărător a fost adv. Dr. P. Cioban din Timișoara („Drapelul”, VIII, 17, 1908, 3).

*

Iată că justiția funcționa uneori în Statul Ungar, atunci când magistrații nu urmau anumite directive politice cu iz naționalist!

Evreii în armată

Legea pentru înființarea armatei permanente în România și reducerea serviciului militar de la 3 la 2 ani s-a primit în Camera Română cu unanimitate și cu mare însuflețire. Toate partidele au declarat că sprijinesc totul ce se face pentru întărirea și îmbunătățirea armatei române. S-a început apoi dezbaterea specială. La articolul 1, care zice: „Toți locuitorii României vor face serviciu militar”, a luat cuvântul marele naționalist N. Iorga, zicând în rezumat următoarele: „Dacă dl Sturdza vrea în armată o frăție de cruce, aceasta nu se poate face cu evrei în oaste. […] Nu se poate să avem conducători, caporali, sergenți și ofițeri evrei. N-au niciun talent pentru armată […]”. Dl prim-ministru Sturdza răspunde că „dl Iorga vorbește fără răspundere și exagerează lucrurile”. Dl Iorga strigă: „Nu înțeleg să fiu insultat” și părăsește ședința. Dl Sturdza: „Domnul acesta trăiește în grandomanie și vorbește nemăsurat. Domnia Sa n-are dreptul să dea lecții guvernului. Nu e acum la ordinea zilei chestiunea evreiască. Nu putem suferi să ne vină dl Iorga cu pericole imaginare […]” („Drapelul”, VIII, 30, 1908, 2).

*

Și în Banat, și în Regatul Român, accentele xenofobe se manifestau cu aceeași intensitate în prima decadă a secolului XX. În multe situații însă, rațiunea și bunul-simț izbândeau.

175 de ani de la catastrofalul incendiu din 8/21 iulie 1842

În marele incendiu din 8/21 iulie 1842 (de Sfântul Martir Procopie), cu care Cel Preasfânt a pedepsit Lugojul, au fost mistuite de flăcări sute de imobile, între care şi cele două biserici ortodoxe române (vechea biserică „Sf. Nicolae” şi biserica cu două turnuri cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”), capela greco-catolică din casa parohului Ştefan Berceanu și sinagoga (edificată în anul 1793). Focul s-a pornit din casa senatorului-neguţător George Ilie, extinzându-se asupra pieţei, a vechii clădiri a Comitatului, cuprinzând, de asemenea, şcolile confesionale greco-orientale. Tragicul eveniment a fost consemnat în „Gazeta Transilvaniei” de un martor ocular:

„În 21 iulie 1842, după-amiazi la 3½ ceasuri, în casa domnului senator George Ilie, în odăile dindărăpt ale locuitorilor în chirie, ieși foc, care, în forma unui stâlp negru de fum, repezit de un vânt iute, într-o clipă aprinse acoperișurile caselor vecine, prea înghesuite, încât Casa Orașului cu contignație, alte opt case simple și alte trei, iar cu cât se îmbrăcară în flăcări, în 15 minute toate ulițele de primprejurul Casei Sfatului și mai totdeodată curtea Comitatului erau în foc, încât abia se putură escorta robii din temniță. Primejdia era foarte mare, căci chiar tulumbele [pompele de apă] apucaseră a arde, din care numai trei mari și altele mai mici au scăpat, cu care se și lucra asupra fiorosului element, însă fără folos. Casa Sfatului, curtea Comitatului, 298 de case mai mari și cu acestea frumoasele biserici greco-neunite: cea nouă, cu două turnuri acoperite cu aramă, și cea veche, insuflătoare de evlavie, împreună cu opt clopote s-au prefăcut în cenușă. Paguba este nesocotită: 22 de familii au ajuns a cerși; cinci prunci, o fetiță, un bărbat și o femeie arseră sau se nădușiră, mulți, iarăși, au murit în urma cumplitei nenorociri, iar alții zac bolnavi. Spre a complini [a întregi] și mai mult nenorocirea, mulți își adunaseră secerișul din timp în casă” („Gazeta Transilvaniei”, nr. 31 din 1842; cf. „Drapelul”, XVI, 77, 1916, 2-3: Din trecutul Lugojului Român. Focul din 1842).

Constantin Udria, primarul de vrednică și pioasă aducere-aminte al târgușorului de pe Timiș, a inițiat o colectă, contribuind din veniturile sale cu suma de 130 de florini, pentru augmentarea unui fond destinat „ofertului pentru tocmirea orologiului bisericii”. Pentru a comemora cumplita nenorocire, comuna bisericească a votat ținerea unui serviciu divin, la fiecare 21 iulie, „ceea ce, în anii mai aproape următori, totdeauna s-a și ținut cu o deosebită pietate, dar cu trecerea generațiunilor tot mai mult s-a slăbit”.

Tenismeni lugojeni campioni și vicecampioni naționali

La Campionatele Naționale de Tenis care au avut loc la sfârșitul lunii septembrie în București au luat parte dșoarele Magdi și Kata Pattyansky și dl Elemer Willer. Dșoarele Pattyansky au jucat pentru prima oară la un meci oficial, iar rezultatele au fost foarte mulțumitoare. În jocul simplu doamne și la dublu mixt cat. a II-a, Kata Pattyansky a fost clasată a doua, iar dșoara Magdi Pattyansky, la dublu mixt, cat. a II-a, a treia. La dublu domni, cat. a II-a, Elemer Willer a fost clasat primul. Generația veche își mai reamintește că jucătorii lugojeni au fost renumiți. De exemplu: dna Folberth a fost a treia; Duci Hamburger a fost, câțiva ani, printre primii 10 jucători ai țării, iar perechea dr. Litsek și Eugen Deutsch, la dublu domni, au fost cunoscuți și invitați la toate concursurile din țară. Sperăm că și generația de acum va aduce pentru Lugoj cât mai multe victorii frumoase („Răsunetul”, XXVI, 41-42, 1947).

Câini și mâțe turbate în Lugoj

Grozav pericol pentru publicul lugojean este că mai toți câinii și mâțele sunt turbate. Poliția a luat cele mai extinse măsuri pentru siguranța oamenilor. Câinii și mâțele sunt prinse chiar în curțile oamenilor și transportate fără cruțare la locul de pierzare. În zilele trecuta iar au mușcat câini și mâțe turbate mai mulți oameni. Birjarul Iosif Král, al proprietarului Rudolf Reiter din Lugoj, fiind mușcat de câinele de vânat al stăpânului său, s-a dus la Institutul „Pasteur” din Budapesta, dar fără folos, căci, reîntorcându-se apoi acasă, a murit în spitalul orășenesc în cele mai grozave chinuri. Turbase și el. La 21 septembrie, un câine turbat l-a mușcat pe copilul de 11 ani Constantin Purcariu, pe fiul de 6 ani al sergentului de artilerie Gabriel l-a mușcat pe promenada orașului o mâță turbată, pe fata de 16 ani Milota Brândușan a mușcat-o un câine turbat, pe servitorul de 16 ani al comerciantului Arthur Deutsch l-a mușcat mâța stăpânului său. Toți cei mușcați au fost trimiși la Institutul „Pasteur” din Pesta („Drapelul”, V, 105, 1905, 3).

Frizer român la mare cinste

Ardelean, frizer la Curtea Imperială din Viena, român bănățean, a fost chemat la Berlin cu ocaziunea căsătoriei moștenitorului german la tron, ca să facă frizura miresei Cecilia, principesă de Mecklenburg-Schwerin. Frizerul Ardelean o frizase, adică, pe împărăteasa Germaniei la nunta lui Rudolf, și arta lui de a friza a satisfăcut-o pe deplin pe împărăteasă. Ardelean a primit acum la Berlin multe și mari daruri de la membrii familiei domnitoare germane. Foile din Budapesta se fac proaste și-i zic lui Ardelean „Ardeliano”, voind să-l prezinte ca italian. Foile din Viena însă îl prezintă ca român („Drapelul”, V, 65, 1905, 3).

Lapte pe Timiș

Marți la amiază a avut publicul lugojean rarul prilej să vadă cum curge laptele gârlă pe Timiș, parcă nici n-am mai fi în fericita Ungarie, ci în biblicul Canaan. Spectacolul nostru a fost însă de scurtă durată și are un fond de tot trist. Cu ajutorul unui expert de la secretariatul Reuniunii Economice din Timișoara, a vizitat poliția laptele adus marți la târg în Lugoj și a găsit că cea mai mare parte a laptelui pus în vânzare e falsificat, subțiat fiind mai întâi cu apă, și apoi îngroșat cu alte ingrediente, mai ales cu gips. În urma acestor constatări, înfăptuite cu aparate științifice, a confiscat dl căpitan de poliție peste o mie de litri de lapte, mai ales de la precupeți din Vecehaza [Petroasa Mare] și Daruvár [Darova], și, adunându-l pe Podul de Fier, a dispus vărsarea lui în Timiș. Fiind zi de târg și amiază, s-a adunat lume imensă la acest loc, unde și, de altfel, e comunicația mare, ca să asiste la vărsarea laptelui în Timiș. Undele drăgăstosului nostru râu se-nălbiseră binișor și până departe putea urmări ochiul dungile albe care se pierdeau în zare. Scriitorul acestor șire a avut ocazie să vorbească cu unul din precupeții păgubiți, care, cu cinism, a zis pe șvăbească: „Poi ce vreau domnii, ca pentru 8 creițari litrul să mai vindem și lapte curat!” („Drapelul”, VII, 40, 1907, 3)

A consemnat: Constantin-T. STAN

Despre admin 6555 de articole
Nicolae Silade, poet și jurnalist

1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.