O interpretă din basmul Fraților Grimm s-a pripășit la Institutul Cultural Român Londra

O muzicantă din celebra trupă a muzicanților din Bremen (în care mai mult se miorlăia) s-a aciuit, de ceva vreme, pe bani mulți (plătiți de statul român pe seama bieților contribuenți), în ditamai burgul occidental: Londra. Directoarea ICR Londra, fericita șefă din orașul în care a trăit și creat Georg Friedrich Händel, s-a dat în stambă, asumându-și calitatea de interpretă vocală (Mociriță cu trei foi), dar eructând jalnice falseturi.

Se cunoșteau împrejurările numirii sale și conținutul subțire al CV-ului, care nu o recomandau pentru o asemenea funcție de o importanță excepțională. Unii confrați i-ar putea acorda circumstanțe atenuante, directoarea fiind actriță și nu muziciană, dar domnia sa nu a cântat pentru prieteni sau rude la un chef în familie, ci ca ditamai reprezentantă a statului, care o finanțează cu multe mii de lire sterline să promoveze valorile culturale românești.

Și încă unde, într-o metropolă europeană, nu într-un local dintr-o mahala bucureșteană, unde clienții, fără studii de specialitate, poate ar fi și bisat-o! Oameni de acest soi, tot mai prezenți în viața noastră, descurcăreți și ofertați cu funcții înalte și generos retribuite, emit ordine și decizii în varii domenii, care, de multe ori, nu țin de competența lor.

Un asemenea specimen viețuiește, la vârf, și la ICR Lisabona. Cum peștele de la cap se împute, îi lăsăm pe cititorii noștri să observe până unde se întinde pelteaua.

Dacă suntem îngăduitori cu asemenea specimene (românul, deși observă derapajele, rabdă multe, e nepăsător și hâtru), care atentează la bunul-simț, ne vom trezi că instituțiile muzicale academice românești vor fi conduse de fizicieni și chimiști, iar în cel mai „bun” caz, de lăutari.

Nu de orice fel de lăutari (și Enescu a învățat de la lăutari, unii fiind adevărați maeștri), ci de urechiști sadea, lăutari afoni de cartier. Doamna, care nu e un caz singular (vezi și trista speță cu Dinu Gîndu la ICR Lisabona!), s-a compromis nu numai pe sine, dar a pus într-o situație jenantă importanta instituție, pe care ar trebui s-o respectăm!

Îmi amintesc, cu nostalgie, animat de un oarecare tonus, cum, cu decenii în urmă, Corul „Ion Vidu” reprezenta eclatant România la Concursul Internațional din Țara Galilor, iar la final, în fața altarului bisericii ortodoxe românești din capitala Albionului, încânta audiența cu armonii de inspirație bizantină, reprezentative pentru spiritualitatea românească.

Ce s-a petrecut între timp? Se pare că în fruntea bucatelor au năvălit hoarde de incompetenți, prestidigitatori politici, susținuți de mătuși, unchi și alte rubedenii cu stare și influență în cercurile înalte. Să ne mai mirăm că ne pleacă în valuri tinerii, bieții noștri tineri onești, educați în familie și bine instruiți în performanta școală românească, competenți și vizi-onari? Cu cine vom rămâne peste ani?