O dilemă tulbură mințile românilor: cine sunt, cu adevărat, proștii și deștepții nației?

Constantin-T. STAN

În ultimele luni, unul dintre candidații la alegerile prezi-dențiale, ale cărui afirmații păreau să răstoarne toate adevărurile istorice sedimentate în neuronii românilor, bătute în cuie în istoriografia oficială, fixate în școlile postdecembriste, a stârnit valuri, generând aprige controverse, dezbateri și atitudini ostile.

Unii electori și decidenți, fixați în șabloane și nedispuși să răsfoiască pagini uitate, colbuite din istoria neamului, opaci la consultarea unor surse alternative, l-au categorisit drept prost, dus cu pluta, șarlatan, idiot, diliu, individ cu creierul spălat, reacționar și, cu o dulce naivitate, fascist, neolegionar și, deopotrivă, comunist și putinist.

Un amalgam de epitete, unele aflate într-o evidentă con-tradicție, născute în mintea unor troglodiți dominați de sentimentul urii și al neputinței realizării unui dialog, în care părțile se ascultă și manifestă un minim respect.

În mod aparent curios, cota electorală a personajului continuă să crească alarmant (pentru unii), deși se practică un intens, concertat și obstinat linșaj mediatic, transformat însă într-o nedorită și gratuită campanie electorală.

Românii au fost divizați de-a lungul ultimelor cicluri electorale, mai cu voie, mai fără voie, în deștepți și proști.

Precedentul exista, certificat de inepțiile unui prezident (rămas fără privilegii după oficializarea colaborării cu Securitatea) care împărțise românimea după criterii absurde de sorginte stalinistă.

Astfel, se crease un hiatus între medici și asistenți, între ofițeri superiori și așa-zișii „tablagii” etc.

Cel ce nu era de acord cu alte opinii, emanate de eminen-țele sistemului, era automat etichetat drept debil intelectual, fiind inoculată insidios necesitatea recuperării printr-un proces de reeducare.

Dihotomia, aplicată în viața confesională, ar naște mon-ștri care cu greu vor mai putea fi stăpâniți.

Am întâlnit și aici multă aroganță, adepții unor confesiuni considerându-se deținătorii adevărului absolut, doar ei închinându-se Dumnezeului cel adevărat.

Oamenii, se pare, nu mai au preocupări normale, de zi cu zi, casnice, artistice sau intelectuale.

Vajnici intelectuali, artiști cu renume (e drept, nu mulți) se străduiesc, pe rețele, să convingă o parte a electorilor că, exprimându-și o anumită opțiune, sunt proști, duși cu pluta, fiindu-le spălate creierele.

În loc să mai elaboreze un studiu sau să întreprindă o cercetare științifică, unii magiștri din mediul academic s-au lăsat prinși cu nonșalanță în capcana pestilențialului vălău de lături al politichiei românești, unde se înghesuie ca la moaște poporimea de pe rețele.

Sunt și artiști care, pierzându-și cumpătul, în loc să mai compună un viers sau să zdrăngăne din corzile unei lăute, se erijează în înțelepții nației și dau sfaturi de-a valma aproape isterizați. Intoleranța, ajunsă la cote amețitoare, ne amintește de zorii fascismului european din primele decenii ale secolului trecut.

Deși alegerile din El Dorado-ul democrației universale, un adevărat pământ al făgăduinței, au fost tranșate de ceva timp, numeroși gazetari cu ștaif din media regională și națională nu mai contenesc cu temenelele, prosternându-se în fața Marelui Licurici, de unde ar putea veni izbăvirea nației.

Orice ar spune noul vlădică trebuie preluat ca ceva sacrosanct, axiomatic. Năstrușnicele-i idei se pare că, deocamdată, nu deranjează și nu inflamează mersul lucrurilor. Preluarea cu forța (idei exprimate limpede, nevoalat) a Canalului Panama, a ținutului Groenlandei, redenumirea Golfului Mexic, iterarea ideii că teritoriul canadian ar putea deveni al 51-lea stat american au fost trecute, cu naivitate, la capitolul idei de campanie, fără a-i tulbura pe electori și diplomați.

Noul uns s-a autoproclamat lider al unei epoci de aur, care ar începe odată cu domnia sa. Fără să vrem, gândul ne poartă la epoca de aur mioritică. Împușcatul nostru a avut însă răbdare, proclamând epoca de aur ceva mai târziu, după câțiva ani de domnie. Nu e exclus ca într-un viitor apropiat să avem nefericirea, ca țară și popor, de a avea parte de o nouă Maltă, în care liderii celor mai puternice state (care își manifestă verbal și chiar faptic poftele expansioniste) să stabilească noi zone de influență geostrategică și să instaureze o nouă ordine mondială.

Istoria, potrivit legii nescrise a ciclicității, se repetă, chiar dacă pe alte coordonate și la alte dimensiuni.

În istorie, mentalitățile și sensibilitățile se schimbă neîncetat, bulversându-ne, uneori, percepțiile stratificate în timp, atemporalii, aterizați parcă din vremuri revolute, riscând să devină novici, indezirabili și neînțeleșii nației.

Că ne place sau nu, e vremea așa-zișilor „suveraniști”, care se impun politic, în zilele noastre, în Statele Unite, dar și în Europa civilizată. Își vor permite decidenții români să fie în contratimp cu istoria?