O cenușăreasă în curricula gimnazială postdecembristă: ansamblul coral (3)

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Constantin-T. STAN

În dorinţa de a sublinia importanţa realizării unei asociaţii a corurilor româneşti, Ioan Vidu oferea ca argument muzicalitatea funciară a românilor bănăţeni, în contrast însă cu modestul spirit organizatoric:

„În cântare îşi varsă poporul nostru năcazul şi-şi preamăreşte rarele bucurii. Avem dar de la fire pricepere pentru cântare. Mai cu seamă în părţile banatice, parcă natura îi înzestrează pe românaşi cu voci mai alese. Nu e mirare dar că în Banat aflăm cântăreţi buni şi coruri mai prin toate satele.

Nu este în firea noastră însă înclinarea pentru o organizare mai bine închegată. Ne lipseşte asociabilitatea germanului. Aceasta ne explică faptul că toate corurile noastre s-au înfiinţat mai mult sub impresia jaluziei şi a poftei de emulare, decât în urma influinţei unei mâini sau munci organizatorice”.

Spontaneitatea are însă şi părţile ei bune: „Fiind crescute de la sine, în mod natural, societăţile noastre de cântare sunt mai trainice decât cele puse la cale în mod artificial” („Drapelul”, VII, 47, 1907, 2-3: Asociaţia corurilor. Consideraţii de Paşti).

În expunerea sa, autorul articolului amintea rarele momente care prilejuiseră concen-trarea corurilor româneşti: în 1882 (jubileul Corului din Chizătău), 1888 (Adunarea Generală a Societăţii pentru Fond de Teatru Român), 1896 (afilierea Banatului la ASTRA) şi 1906 (Expoziţia Generală Jubiliară). Era precizată şi intenţia Societăţii pentru Fond de Teatru Român, care preconiza realizarea unei Asociaţii, asumându-şi supravegherea acesteia.

Impresionaţi de măreţia serbărilor muzicale corale de la Breslau, I. Vidu şi G. Dobrin au expediat la Lugoj două telegrame: „Mulţime mare. Proba generală, impozantă. Conştiin-ciozitatea scopului s-a manifestat în mod admirabil”; „15 mii de cântăreţi germani prea-măresc cântarea naţională. Primul concert, reuşit grandios. Lume imensă. Timp splendid. Când vom fi şi noi aşa?” („Drapelul”, VII, 79, 1907, 2).

O problematică insuficient dezbătută, cantonată în aprecieri şi concluzii derizorii, o reprezintă baza de selecţie pentru perspectiva creării de competenţe artistice în rândul copiilor şi a tineretului, dar şi pentru o viitoare profesionalizare. Din păcate, se marşează încă pe ideea restrângerii bazei de selecţie (cifre de şcolarizare reduse, finanţări destinate unor grupuri restrânse de elevi, în cazul organizării unor competiţii artistice sau demarării unor proiecte de anvergură).

În învăţământul de cultură generală, muzica continuă să fie o cenuşăreasă, încă privită ca un obiect de dexteritate, fără prea mare importanţă pentru componenta educaţională a actului de persuasiune didactică. Cu doar o oră alocată săptămânal în curriculele educaționale (în Republica Serbia sunt prevăzute două ore, iar în Ungaria își desfășoară activitatea instituții de învățământ cu program suplimentar de muzică corală, pentru a nu mai aminti de ţările superindustrializate), cu perpetua perspectivă de a perturba orice iniţiativă vizând constituirea unui ansamblu coral (orele sunt fie facultative, fie incluse în categoria disciplinelor opţionale), niciuna dintre funcţiile muzicii corale amintite nu poate fi activată, pentru a contribui la conturarea unui profil complex al elevului, într-o societate dominată implacabil de spectrul globalizării şi al dispariţiei graniţelor (fizice şi spirituale), implicit de pericolul marginalizării şi al provincializării.

Problemele actuale ale muzicii corale pentru copii şi tineret se regăsesc tocmai în aceste funcţii, golite astăzi, din păcate, de conţinut, într-un sistem de învăţământ încă insuficient finanţat şi lipsit de flexibilitate, cu evidente reminiscenţe ale sistemului educaţional de tip sovietic (este cazul învăţământului instrumental, zona din care provin, din cadrul instituţiilor muzicale preuniversitare).

Cred că o autentică reformă în domeniul muzicii corale ar putea fi iniţiată (continuată?) sub oblăduirea bisericii (şi aici mă refer la biserica ortodoxă, pentru că, în cazul altor culte, există deja pertinente semnale ale unui reviriment în această direcţie), într-un demers asemănător celui susţinut cu atâta fervoare, la începutul veacului al XIX-lea, de atâţia preoţi şi învăţători modeşti, dar luminaţi de sfânta înţelepciune populară.

În sânul bisericii ar trebui constituite, într-un cadru organizat, semiinstituţionalizat, formaţii corale adresate unor diferite categorii de vârstă (copii, tineri, adulţi), prin angajarea unor profesori şi dirijori licenţiaţi. În acelaşi timp, ar fi benefică preluarea modelului, impus deja în unele locaşuri de cult ortodoxe (este cazul Catedralei Ortodoxe Române din Gyula, Ungaria), al practicării muzicii instrumentale, ca o imperioasă necesitate de reformare a muzicii cultice de rit oriental.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.