Nostalgii estivale (3) La prășit și cules de legume și fructe cu elevii și profesorii de altădată

Constantin-T. STAN

În primii mei ani de profesorat, disciplinele vocaționale (muzică, arte plastice, coregrafie) erau predate oarecum după ureche, fără a se ține seama de vreo programă analitică oficială. Cele care existau, de inspirație sovietică, fuseseră elaborate cu decenii în urmă, erau greoaie și depășite.  Fiecare profesor, potrivit priceperii sale, se adapta situației și improviza cu mai mult sau mai puțin talent, ca în jazz. Repertoriile erau vechi, bătătorite de ani buni, aspect ce s-a perpetuat mult timp după Revoluție.

Grație parteneriatelor dintre Școala de Muzică și Școala de Muzică, Arte Plastice și Coregrafie din Franconville, Franța, parafate și organizate, după Decembrie ’89, împre-ună cu  pianista Dana Paul Giovaninetti, fiică a Lugojului (Cetățean de Onoare alături de fratele său, violonistul Florin Paul), am putut evalua, în cadrul workshopurilor, majorele diferențe dintre tehnologia didactică promovată în sistemul de învățământ francez și cel autohton.

Fără a putea nega performanțele obținute de tinerii muzicieni ro-mâni (datorită talentului lor, dăruirii și profesionalismului magiștrilor, România se afla în prim-planul competițiilor internaționale de profil), mi-am imaginat o comparație între vechea limuzină Dacia 1300 și un Renault model nou. Îți făceai treaba și cu o Dacie demodată, netehnologizată, dar pierdeai timp, trebuia să sufli frecvent în jicloarele carburatorului (chiar dacă erai la costum) și te transpuneai într-o epocă revolută, ca într-un film de epocă.

În fiecare toamnă, la începutul anului școlar, elevii și profesorii trebuiau să achieseze, de nevoie, la comandamentele Partidului, participând, uneori săptămâni bune, la recoltatul legumelor și fructelor. Se întâmpla, de obicei, ca țăranii și inginerii agronomi să ne privească de pe margine, zâmbind, cum mânuiam, stângaci, sapele (cei care nu trăiseră la țară) și să facă glume pe seama noastră, cei obișnuiți cu cartea și caietul.

La prășit, deviza unui coleg violonist, care, evident, știa să mânuiască cu talent doar arcușul și să mângâie artistic strunele, era cu adevărat revoluționară: „Costică, rade cu sapa tot ce vezi verde înaintea ochilor!”

Cine avea dexteritatea, dintre cei obișnuiți să-și petreacă o mare parte de timp în sălile de clasă, antrenamentul și răbdarea de a se metamorfoza în agricultor, cu migală, trudă și dragoste de glie (calități ce presupuneau un exercițiu practicat în copilărie), pentru cultivarea pământului?

Observați și priviți aproape ironic, simțeam, la rândul nostru, că pe cei ce trebuiau să fie țărani, ideologia de la Răsărit îi metamorfozase.

Îndoctrinați cu teoria bunului poporului și pierzând sfântul sentiment al proprietății, foștii țărani se transformaseră în semiorășeni, preferând să prășească, la normă, în weekend, câteva rânduri de păpușoi, decât să-și asume responsabilitatea administrării propriei gospodării.

Mulți cetățeni, proveniți din mediul rural, s-au mutat în acele împrejurări la oraș, în apartamentele din oribilele blocuri, care încă le ofereau condiții acceptabile de trai. Nu mai erau nici țărani, nici orășeni. O masă cenușie, o gloată de cetățeni imbecilizați, mutați la oraș, care vor forma, mai târziu, cozile la lapte și măcelărie, apoi, dintr-un sentiment de frustrare, vor deveni, în era Facebook, postaci, comentatori politici și contestatari de serviciu.

O colegă, originară dintr-o așezare de dincolo de Prut, îmi povestea cum, după 1990, țăranii colhoznici demonstraseră cu vehemență, speriați de „nefastul” spectru al împroprietăririi, cu lozinci și pancarte explicit ticluite, clamând cu însuflețire tovără-șească: „Nu vrem pământ!”

Odată plecați de pe tarla sau livadă, eram controlați de echipe de milițieni sau tovarăși voluntari, care ne scoto-ceau cu râvnă prin plase și buzunare, străduindu-se să identifice barabule, știuleți de porumb sau fructe.

Într-o zi, ultimul primar din Epoca de Aur (o pasarelă îi poartă azi numele), prezent pe terenul cultivat cu cartofi, a descoperit corpuri delicte (vreo 3-4 picioici) în plasa unei dăscălițe. A urmat un discurs de proletară înfierare, a cărui vehemență m-a speriat, determinându-mă să părăsesc rapid scena.

Ulterior, intelectuala, prelucrată ideologic și traumatizată, a devenit, din victimă, un adevărat fan al personajului, transformându-se chiar în tenace, prodigiosagent electoral cu prilejul primelor alegeri libere din anii ’90.

Școala de Muzică era, ca imagine în spațiul public, ca și inexistentă. O biată secție de artă, fără secretariat și direcțiune, despre care, cu prilejul unor ședințe, nici nu se amintea. În 1986, înainte de deschiderea unui nou an de învățământ, s-a petrecut un episod care m-a afectat.

În improvizata noastră cancelarie a poposit, la un moment dat, o inspectoare din minister. Neavând direcțiune și secretariat, iar doamna așteptându-se la o primire oficială, ptotocolară, cu politețuri și cafea, după un scurt dialog cu o colegă, simțindu-se ofensată, a plecat fără nicio explicație.

În curând, frunzele au început să plutească rilkenian, anunțând o nouă toamnă pe vechile dureri (anticipând bacoviana primăvară), iar noi ne-am trezit fără cifră de școlarizare la clasa I, un prim pas spre desființarea secției noastre. Începusem să mă gândesc, cuprins de panică și angoasă, spre ce domeniu ar trebui să mă reprofilez, la doar câțiva ani de la debutul meu în dăscălie.

Pe deasupra, eram și proaspăt însurățel, iar viitorul îmi apărea nesigur, obscur și fără nicio perspectivă. În acea perioadă m-am deplasat cu Corul „Ion Vidu” la București, unde urma să cântăm, în compania Filarmonicii „George Enescu”, pe scena Ateneului Român, beethoveniana Simfonie a IX-a.

Într-o pauză a concertului m-am revăzut cu maestrul Victor Giuleanu, profesorul meu de teoria muzicii de la Conservatorul bucureștean, căruia i-am împărtășit tribulațiile ce mă apăsau cu atâta intensitate.

Binevoitor și interesat de speță, mi-a oferit o carte de vizită, promițându-mi că se va interesa la minister, unde inspectoare generală era o fostă studentă. L-am sunat peste câteva zile și am aflat, cu surprindere, că doamna din minister era chiar cea care inspectase Școala de Muzică lugojeană.

Nemulțumită de primire, de absența protocolului, ministeriabila elaborase un raport extrem de negativ, din care rezulta modesta activitate a instituției noastre și slaba implicare a directoarei, care nici măcar nu fusese de față și care ocupa funcția onorific, fiind de facto doar responsabilă de secție.

Magistrul Giuleanu, o somitate a învățământului academic, avea o mare autoritate și capacitatea de persuasiune, fiind respectat și prețuit inclusiv în cercurile puterii politice (pentru demnitate și onestitate, chiar dacă nu se abținea să fie, uneori, critic la adresa regimului), iar prin implicarea sa lucrurile s-au rezolvat pozitiv în scurt timp.

Puteam privi, cel puțin deocamdată, ca novice în sistem, cu mai multă încredere spre un viitor ce părea să-mi mai ofere o șansă.