C.Ş.I dr. Varga Attila
Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române
[continuare din nr. trecut]
Vehemența acestui demers se explică prin faptul că atașamentul tenorului față de valorile naționale românești era privit ca unul dintre cele mai mari pericole care puteau compromite planul diabolic al celor trei, ce complotau în umbra lui pentru a-l ține sub control. Investirea de timp, energie și resurse în direcția patriotismului românesc risca decuplarea completă a artistului de la interesele și imperativele clanului Kövesdy. De aici a rezultat și românofobia doamnei Kövesdy/Grosăvescu, respectiv dorința ei nestăvilită de a-i controla obsesiv, în totalitate, agenda și activitatea profesională.
Între soţia românofobă şi dragostea de ţară –
Traian Grosăvescu la „România Jună”
Legătura dintre tenorul Traian Grosăvescu și Societatea „România Jună” s-a consolidat chiar în momentul sosirii sale la Viena, pe fondul conflictului cu directorul Operei Române din Cluj, baritonul Dimitrie Popovici-Bayreuth. Ostracizat într-o țară pe care o iubise atât de mult, membrii societății i-au oferit artistului bănățean o primire călduroasă la Cafeneaua de pe Alserstraße, unde acesta le-a cântat doine și romanțe din țară. Relaţia dintre el şi societate a rămas mereu una cordială, fiind ales chiar Membru de Onoare al ei. În anul 1923, a participat la semicentenarul Societății, fiind surprins, cu acea ocazie, în compania selectă a unor nume emblematice din viața politică, culturală și academică românească: Victor Babeș, Ilie Lazăr, Filaret Barbu, Zeno Vancea și Erzilia Petrovici. Prezenţa lui în anturajul celor din Societatea „România Jună” îl făcea să se simtă acasă, consolidându-i sentimentul de apartenenţă la naţiunea română. Societatea „România Jună” fusese creată la 20 martie 1871 prin unificarea a două societăţi care existaseră anterior: „România” şi „Societatea Literară”. După cum menţionează sursele, cele două societăţi nu erau iniţial în relaţii cordiale, prin urmare Alecu Hurmuzacki a propus unificarea lor. Această idee a fost susţinută şi de alte două nume mari ale culturii româneşti: Mihai Eminescu şi Ioan Slavici.
Menirea societăţii a fost simbolic exprimată în descrierea epocii: „Să fie ca o oază în pustie pentru tinerii studenţi care, ca şi albinele, merg să strângă miere de prin flori străine, pentru ca, întorcându-se apoi acasă, din fagurii lor, să îndulcească neamul nostru cel amărât”. Această misiune a unităţii culturale, artistice şi naţionale a tuturor românilor a fost asumată, cu mult entuziasm, şi de tenorul bănăţean.
Când a cunoscut gloria și a urcat pe marile scene ale continentului, el a devenit un veritabil ambasador al acestui ideal, pe care l-a exprimat prin vocea sa de aur, alegând, de fiecare dată, să interpreteze și compoziții în limba română. A făcut toate acestea în spiritul „României June”, unde învățase să trăiască și să exprime onoarea și bucuria de a fi român. Acest simţământ al său a trezit, însă, opoziţia radicală a celei mai apropiate persoane din intimitatea lui, propria soţie, cea care – menţionează sursele de epocă – a pus absolută stăpânire pe acest mare cântăreţ, că dispunea cu totul asupra averii lui, asupra carierei lui, asupra vieţii lui sufleteşti, asupra planurilor lui în viitor. L-a acaparat şi l-a exploatat în chip neomenesc, anormal, bolnav şi scandalos. Sutele de mii de franci realizaţi de arta minunată a tenorului Grozăvescu nu intrau în mâna lui, ci treceau îndată în mâna ei. Ea administra toată averea adunată şi, pe numele ei, se depunea mereu orice sumă nouă realizată. Lui nu-i dădea decât „bani de buzunar” (…) Dacă Grozăvescu n-a venit des în România, să ne delecteze cu marea lui artă, vina o poartă numai criminala lui soţie. Dacă Grozăvescu cânta scump şi nu erau accesibile concertele lui pentru masele populare, vina era tot a soţiei criminale care fixa cele mai mari onorarii. Grozăvescu era bun, cu inimă largă, ar fi voit să cânte pentru toţi, dar ea era aceea care-l exploata, ea fixa şi programul fiecărui concert, şi drămuia fiecare cântec al lui. De aceea s-a şi iscat, acum doi ani, un mare scandal la Timişoara: tineretul român cerea ca, în afară de program, care era prea scurt, să mai cânte câteva cântece româneşti. Ea, însă, nu i-a dat voie lui Grozăvescu să lungească programul concertului. Dar tineretul şi publicul cereau stăruitor ca Grozăvescu să mai cânte câteva bucăţi. Atunci s-a auzt strigătul ei: În această țară de scandalagii n-ai să mai vii!”
Sentimentul de românofobie al lui Nelly Kövesdy/Grosăvescu s-a alimentat nu doar din oroarea de a-și vedea soțul frecventând cercurile naționalis-te românești. La un moment dat, patologia însăși, deviată într-o formă gravă de paranoia, și-a spus cuvântul. Faza de simbioză dintre propria-i românofobie și degenerarea psihică s-a manifestat atunci când Traian Grosăvescu interpreta, la Budapesta, rolul lui „Mario Cavaradossi” din opera Tosca de Giacomo Puccini. În actul al 3-lea, în care personajul principal stătea în faţa plutonului de execuţie, Nelly Kövesdy a trăit în sală oroarea propriului scenariu paralizant: „Tra-ian e român, soldaţii de pe scenă sunt unguri. Poate că unul mai are în el vechea ură stârnită artificial faţă de români şi, în loc de gloanţe oarbe, îl împuşcă pe bune…” Ropotele de aplauze care au încununat prestația scenică de excepție a artistului lugojean nu au fost nici ele în măsură s-o trezească la realitate. În fapt, nu-l mai putea „proteja” pe artist nici de naționaliștii români, nici măcar de ea însăși.
Groaza persistentă a pierderii lui, perspectiva plecării artistului singur în turneu la Berlin – adică desprinderea de sub controlul ei sufocant – și amplificarea acestei temeri prin sentimentele acute de gelozie stârnite, brusc, de diverse persoane apărute în prim-plan, toate acestea au condus, așadar, spre inevitabilul deznodământ petrecut în macabra zi de 15 februarie 1927: o crimă cu premeditare.
În decursul derulării anchetei, poliţia vieneză şi procuratura au susţinut ferm un asemenea verdict, iar certificatul psihiatric, făcut în contextul deschiderii procesului, a evidenţiat o realitate şocantă: „fire nervoasă din cauza unei tare ereditare”. La aceasta s-a adăugat şi mărturia uluitoare a lui Theodor Kövesdy de la proces unde, împreună cu fostul ginere Dimitrie Călţun (reîntors brusc în prim planul atenţiei), a venit să depună mărturie în favoarea acuzatei. Theodor Kövesdy a ținut să sublinieze „nebunia ereditară”, din cauza căreia fusese nevoit, chiar și el, să stea timp de trei luni într-o casă de nebuni. Faptul că idei precum „nebunia moștenită” sau „ereditară” nu doar că au fost invocate, ci și plasate în epicentrul unui proces zguduitor, a oferit cazului o dimensiune nebănuită. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care speța în sine, chiar dacă a ajuns să fie clasată de un sistem juridic corupt și profund viciat, nu a putut fi, în realitate, închisă niciodată, prin prisma complexității sale.
Degenerare şi prejudecată – tenebrele unui proces controversat
După comiterea crimei – prin îm-pușcarea tenorului din spate, cu un revolver Browning – și după sosirea poliției la fața locului, criminala Nelly Kövesdy nu și-a declinat niciodată vinovăția, dar a căutat mereu să aducă în prim-plan acea circumstanță atenuantă pe baza căreia a reușit, în final, să obțină achitarea. Invocarea „dege-nerării genetice”, care ar fi favorizat apariția unei stări de confuzie generală, amplificată de gelozia excesivă stârnită de presupusele infidelități ale soțului ei, avea ca scop legarea cazului de toleranța justiției austriece față de omorurile comise pe fond de gelozie sau de „pierdere a rațiunii”.
(va urma)
Clădire de patrimoniu istoric finalizată în anul 1843
Lasă un răspuns