(Micro) fotbal [short sport] (Micro) tenis [short sport] E umbră în parc

(Micro) fotbal

Anii 70-80: puștiul care eram și care bătea mingea în parcul copilăriei nu era mult diferit de ceilalți. Așa încât, în afara orelor „pierdute” – de fapt, câștigate pentru sănătate, fiindcă timpul liber al anilor ’70 se traducea prin cel rămas după terminarea temelor alături de cei mulți și dornici oricând de-o miuță – era normal să ne jucăm. De-a fotbaliștii și echipele preferate, cu numere și nume cusute sau mîzgălite pe tricouri și treninguri. Ideea, scopul, concurența mare era să ajungem în „echipa Parcului George Enescu”. În lot, între primii 5, 7 sau 11, în funcție de terenul pe care se evolua. Echipă ce juca meciuri regulat, cu „Micro I, Cotu Mic, Naimontelep” sau alte cartiere. Desigur, exista și o motivație, pe lângă cea a victoriei și micului-marelui nostru orgoliu. Un suc, două beri, uneori mici la grătar pe care-i cumpă-ram și consumam împreună cu adversarii. Ne „angajaserăm” chiar și antrenor, un coleg mai în vârstă care, fost fotbalist, conducea antrenamentele la care absențele erau ne-permise. Fiind răsplătit de fiecare dată cu un pachet de Snagov sau Amiral. Se știa programul semi-oficialelor jocuri, care se pregăteau din timp și trezeau energii sau reacții remarcabile. Dar toți eram fericiți…

 (Micro) tenis

Dar parcul nostru nu oferea doar forfota băieților juliți la genunchi de „gazonul” copilăriei, în goană după mingea de 13 lei și patruzeci de bani, mai târziu de piele. Cu care, în cazul unei decizii nefavorabile echipei lui, proprietarul îmbufnat o zbughea acasă, lăsându-ne pe toți baltă. De multe ori chiar în baltă. Îngrădite, îngrijite și bine păzite, vedetele petecului verde din colțul străzii Bucegi erau însă terenurile de tenis. Zgură roșie, marcaj impecabil cu var alb, băieți în echipamente de calitate, rachete Slazenger, mingi Dunlop, Pepsi sau Coca Cola (!!), arbitru în scaun, atmosferă ușor aristocrată și, la fel ca la fotbal, organizare de turnee. În week-end noi, cei mai mici, prindeam greu teren liber. Eventual seara, când sfera galbenă sau verde abia se mai vedea sau, mă credeți sau nu, dimineața, după 6, însă până la 8, când apăreau seniorii, care găseau terenul gata măturat de frunze. Racheta mea metalică verde de 11 ruble, no name, adusă de mama cadou de la Leningrad aștepta, cuminte, schimburile cu Marius, Marian sau Radu, peste fileu. Care, uneori, pentru noi, în lipsa celui original zăvorît în dulapul metalic de la intrare, era o sfoară mai groasă legată de cei doi stâlpi. Seara, pe întuneric, încercam să găsim prin iarbă mingile trecute peste, prin și pe sub plasa ce împrejmuia terenurile. Dacă nu găseam Dunlop, erau bune și cele Aeroplane, chinezești. Uzate, tari și fără ștaif, dar colorate. Din nou, eram cu toții fericiți…

 E umbră în parc 

Trec des pe lângă parcul meu drag, care are parcă altă culoare acum. Dar privesc mereu cu speranța c-am să-l văd pe Liviu, cu treningul lui rapidist, în poartă, certându-și fundașii. Sau pe Sașca al nostru, care apăra tot. Pe Virgil, polisportiv, dur, pe Titi, Flori, Relu, Piști, Gabi, Macu, pe Vasi – antrenorul, porțile delimitate de arbori și cărămizi, fără plasă. Nimic, e liniște. Nu mai e nici zgura cadrată perfect pe care ne doream cu toții să dansăm, dar ajungeam puțini. Finalele fără tie-break, frumoase, lungi, cu Gyuri, Goghi, Flaviu, Egi sau Sorin au rămas în urmă. Iar seniorii și juniorii din poveste sunt oameni mari, realizați acum. Au trecut mulți ani. A dispărut și multă iarbă din parc. Au rămas arțarii, teii și stejarii. Mă întreb însă, unde-or mai fi acum băieții de pe Splai (Coriolan Brediceanu), de la  blocuri, de pe Bucegi și Magnoliei? Știu răspunsul, dar mi-e frică de el. Deși, la fel ca noi atunci, și ei ar fi atât de fericiți!

Dan H. BRUDIU