Masa Poganilor (IV) Pogani şi neopogani. Unde se poate afla – dacă mai există pe undeva – celebrul trofeu?

Remus V. GIORGIONI

Pogani din ţară şi de peste hotare. Un şvab  din Lugoj pe străzile oraşului Trier. Uica Zeno şi un „metod” special aplicat la Masa Poganilor

Şi, pentru că prea mulţi pogani nu mai sunt în viaţă, iar date despre celebra Masă legendară nu mai apar (nimeni nu poate scoate apă din piatră seacă), ne-am propus şi noi să nu mai lungim pelteaua şi să încercăm nişte concluzii. La capitolul ecouri din partea cititorilor amintim totuşi o veste bună din partea unui prieten-colaborator din Germania: Radu Ciobanu. Dumnealui ne-a semnalat faptul  – ba ne-a şi mulţumit că l-am menţionat printre poganii de modă nouă pe unchiul lui, dr. Zeno Gall – „uica Zeno”. Iată câteva impresii pe care ni le-a transmis:

„A fost un bon viveur, foarte sociabil, care se simţea în elementul lui la Masa Poganilor; un tip popular, generos, apreciat şi respectat de pacienţii lui… Mă aflam odată la Trier, în Germania şi, auzind pe stradă vorbă românească, un şvab din Lugoj ne-a oprit bucuros şi ne-am căutat cunoştinţe comune. L-am întrebat dacă-l ştie pe dr. Gall. Cum să nu, a zis, e doctor de piele, i-am fost şi eu pacient.”

Apoi, scriitorul Radu Ciobanu îşi aminteşte despre „impunătoarea bibliotecă” a unchiului, „formată din principalele bestselleruri dinainte de război” – bibliotecă din care se alimenta şi el (cultural) când venea în vacanţe la Lugoj, în casa de pe strada Făgetului 9. În continuarea mesajului, R.C. evocă perioada poganilor – cea din etapa „Dacia” – pe care a prins-o unchiul său:

„De la unchiul Zeno ştiu că la Masa Poganilor se bea şpriţ la halbă, iar halbele se umpleau simultan: din stânga venea vinul, din dreapta jetul de sifon, stârnind un turbion de spumă, metod demonstrat de el pe viu, la mesele familiale.” Zeno Gall s-a stins din viaţă la înce-putul anilor nouăzeci ai secolului revolut, la peste 70 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Catolic. În ultima vreme a locuit, împreună cu soţia Medy (tehnician dentar), pe strada Anişoara Odeanu.

Între timp, reporterul, neavând somn, a făcut săpături şi a aflat un sens nou al cuvântului „pogan”, după originalul maghiar – şi anume: păgân. Cu alte cuvinte, poganii noştri, nu că n-ar fi fost ei buni creştini, dar aveau şi nişte obiceiuri ciudate, pe care forma scrisă a legendei (aceea pe care încercăm noi să înseilăm acum) nu ne permite să le menţionăm. Ar însemna, dragi pogani, să ieşiţi puţin din mormintele voastre, unde vă dormiţi somnul de veci. În limbajul nostru bănăţan li se mai spunea „buzăranţi”…Dar, până una-alta, să vedem ce impresiuni şi-a mai făcut vestitul Iosif Vulcan despre oraşul nostru, vestit focar cultural, ba chiar centrul cultural al Banatului pe vremea aceea:

„Intrarea în oraş face bună impresiune. Stradele luminate bine, casele noi şi înnoite, pavagiul de asfalt ne indică conturele unui oraş modern. Şi cu cât înaintăm mai în lăuntru, cu atâta ni se măreşte mulţumirea… Sosim la podul de fer peste Timiş, care desparte Lugojul în două: partea germano-maghiară, de la gară şi până aici, şi partea românească ce începe dincolo de Timiş. Un punct interesant acesta, care oferă o privelişte pitorească. Vederea de aici, în fund cu perspectiva viilor, seamănă cu cea de pe podurile Oradei Mari, cu deosebirea că aici viile sunt mai aproape.

Din reveria noastră însă ne deşteaptă lumina splendidă ce străbate din fereştile unui edificiu colosal, care se-nalţă în faţa noastră la stânga, pe malul de dincolo al Timişului. Este palatul Bésán, ne spune tânărul care ne însoţeşte. Şi în gândul meu felicitez pe fostul meu coleg de şcoală, Mihail Bejan, actualminte notar public regesc în Lugoj, care mai având şi alte case şi-a mai clădit şi palatul acesta. Odinioară scria şi el la ziare şi reviste, dar apoi s-a lăsat. De rămânea pe cariera aceea, desigur nu-şi putea face nicio colibă. Sus în fruntea edificiului, inscripţia „Labore” anunţă ce produce munca. Jos în colţ o cafenea de lux, iluminată feeric, cu inscripţia de flăcări „Café Corso”, ne arată că aici este locul de petrecere a lumei elegante” (cum se poate deduce, sublinierile ne apraţin):

„Dacia” veche (ca şi cum ai zice „Dacia Felix” – zis Fericita…)

Înainte de a se înfiinţa Cinema Victoria, pe strada Mocioni, în stânga Hotelului – actualul cinematograf Bela Lugosi – în acea locaţie se aflau grajdurile pentru caii de trăsură ai oaspeţilor cazaţi la Dacia. Iar în spaţiul generos al Grădinii de Vară (lugojenii vechi îşi aduc aminte mulţimea de mese cu copertină, spaţiul acela de plăcere şi răcoare) se afla probabil locul de „parcare” a trăsurilor, cupeurilor, caretelor… Şi ce-o mai fi circulat pe vremea aceea: vreun poştalion, landou sau rădvan. La ora actuală, în acea curte splendidă s-au construit spaţii comerciale şi îşi află sediul Cartea Funciară, mutată acolo din clădirea Tribunalului. Un câştig (pentru oraşul actual) – o pierdere pentru Lugojul istoric?…

Ca un fapt evident anecdotic, sesizăm încercări contem-porane de reînviere a Mesei Poganilor (dar să nu râzi de noi, cititorule, că s-ar putea să avem dreptate). Cu toţii am văzut oameni stând pe băncile care înconjurau odinioară Ceasul Electric, punând ţara la cale printre porumbei şi copiii care le dădeau grăunţe, jucându-se cu ei. (În privinţa aceasta, să nu disperi, dragul meu cititor lugojean: circulă o imagine cu felul cum va arăta centrul Lugojului după renovare: spaţiu mai generos, terase moderne – cam cum arată unele zone din centrul Timişoarei (dar şi un anume oraş din Germania, pe care dl Primar îl binecunoaşte! – A se vedea în acest sens ziarul nostru de joia trecută. Că pentru această minune om mai avea de aşteptat câţiva anişori buni…, dar nepoţii noştri – cei amintiţi mai sus, jucându-se cu porumbeii… – tot vor prinde vremile acelea, fiţi siguri!) 

O altă încercare, sau mişcare, cam timidă de altfel, de a dezgropa celebra Masă pogănească (vorbim despre un soi de… neopogani) am remarcat-o de vreun an-doi la localul Corso, de pe strada Gării. Iar în ultimul timp, la fosta Patiserie Bucegi – celebrele prin anii şaizeci „Petroa-ne”. Aici, pe când încă mai erau afară mesele de la terasă, se aduna o trupă formată din spuma şi crema actuală a oraşului: în mijlocul ei i-am zărit, în mod constant, pe Raul Spiller, Sorin Stragea, Nelu Franţ ş.m.a.

Timidă încercare de concluzionare: procesul continuă…

A doua zi după proclamarea statului Israel, un grup de prelaţi catolici au făcut o cerere scrisă lui David ben Gurion, premierul ales, pentru „rejudecarea” procesului lui Iisus Christos. Un judecător evreu – fost ministru al Justiţiei, fost procurer-şef – a primit această misiune şi, ani de zile, printre picăţele (procesele avute pe rol) a studiat cazul, fiindcă materialul dosarului era imens: tot ce s-a adunat în 2000 de ani: cărţi, studii, articole. Concluzia pe care a tras-o într-un final – cum că Fiul lui Dumnezeu ar fi fost arestat, judecat şi condamnat de romani, iar nu de evrei – e discutabilă; nu este o sentinţă definitivă, iar procesul continuă şi peste graniţa celor două mii de ani, câţi au trecut de la răstignirea Mântuitorului.

În mod similar, putem spune că nici cercetarea noastră legată de pogani – acum, după 100-120 de ani – nu se poate declara încheiată. Am încercat cât am putut să actualizăm problema, dar aşteptăm şi în continuare reacţii din partea cititorilor atenţi și inteligenți.  Un singur lucru e clar şi rămâne peste veacuri, pentru posteritate: Iniţiată sub semnul concordiei (= înfrăţire, reconciliere), Masa Poganilor a rămas în mintea şi inima lugojenilor şi după încheierea Primului Război Mondial. Amintire care   s-a perpetuat până în zilele noastre.

Gândită şi concepută ca loc de adunare a fruntaşilor logojeni, în care se desfăşurau întâlnirile de tot felul: adunări social-politice, manifestări cultural-artistice, serbări şi concerte, petreceri populare, reprezentaţii teatrale şi muzicale, serate de cenaclu literar (văzute şi ca o societate culturală de lectură şi literatură), întâlnirile din jurul Mesei Poganilor rămân de legendă. Ca un fenomen unic, ce nu se mai poate repeta (?) în zilele noastre. Dar cine poate şti?… Referitor la toate cele de mai sus, cum spunea cineva: vom muri şi vom vedea!

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Fii primul care își dă cu părerea!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.