Marius Grasu, unul dintre cei mai mari handbalişti pe care i-a avut Lugojul

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Motto: „Pe morţi nu-i căutaţi în mormânt, ci în inima voastră.” Nicolae Iorga

Oltenaşul Marius Grasu a păşit în lumea handbalului la vârsta de 14 ani, când a debutat într-o echipă din Drobeta-Turnu Severin, pentru ca după numai trei ani de când a pus pentru prima oară mâna pe o minge de handbal să fie selecţionat în lotul naţional de juniori al României, aceasta datorându-se talentului său, dublat de o  modestie şi o seriozitate în pregătire fără egal.

La vârsta de 20 de ani,  a  sosit  la Lugoj, unde a fost adus  de către Szepi Sauer, un fost foarte valoros handbalist lugojean. Asta se întâmpla în anul 1982. A fost primit cu braţele deschise de către colegii de echipă, alcătuitori ai „trupei” Timişul, unde a avut evoluţiii de excepţie, fiind foarte iubit şi apreciat, atât de colegii de echipă, cât şi de caldul public lugojean, mare amator, dar şi cunoscător de handbal.

După „spetacolul de sunet şi lumină” din Decembrie  ‘89, pe care unii l-au numit revoluţie (în fapt a fost o copie nereuşită a unei revoluţii, sau o imitaţie de  revoluţie), în 1990, anul absolvirii Universităţii „Politehnica” din Timişoara, în baza unui contract încheiat între FRH şi federaţia de specialitate din Germania, a luat calea străinătăţii, jucând doar un an (1990- 1991) în Oberliga, pentru formaţia TSV Verder, din Bremen.

Aici, prin detenta-i impresionantă şi prin forţa remarcabilă a aruncărilor la poartă, a impresionat pe toată lumea, devenind un inter de temut, care înscria goluri cu nemiluita (de exemplu, într-un meci, din cele 24 de goluri marcate de echipa sa, el a înscris 9, tot atâtea câte înscriseseră următorii doi marcatori ai lui TSV Verder, unul 5 şi altul 4 goluri), astfel că aproape nu exista ziar din presa locală care să nu vorbească numai în termeni apologetici, ziarele fiind pline  cu articole şi poze cu Marius.

După expirarea contractului, s-a întors la „bază”, unde, nu mult timp după asta, în 25 iulie 1991, inima-i mare a refuzat să-şi mai facă datoria. Marius a decedat (culmea ironiei!) în Parcul de la Ştrand, în apropierea terenului de handbal unde a jucat şi încântat asistenţa de atâtea ori.

În urma sa a lăsat o soţie şi un fiu, Robert, care a călcat pe urmele tatălui său, fiind şi el handbalist, mai întâi la Lugoj, iar mai apoi la Rötenbach, în Germania, unde s-a şi stabilit, cu soţia Olga şi fiica Tania, în vârstă de trei ani şi jumătate, care seamănă izbitor cu bunicul ei, Marius, cu nişte ochi verzi, strălucitori, care radiază inocenţă şi un trup zvelt. Păcat că Marius s-a grăbit să plece, nemaiavând prilejul să o cunoască şi să se bucure de ea.

Nu ştiu cum se face că în aceste clipe, când scriu aceste rânduri, îmi revine în minte începutul unei poezii, de Vasile Voiculescu, care sună astfel:

„Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,/ Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,/ Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire/ Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră”

În Marius Grasu, timpul nu a apucat să se vestejească, pentru că el a iubit tot ce îl înconjura. A iubit-o  pe soţia sa Lili, pe Robert, fiul său, prietenii, viaţa. Dar mai presus de toate handbalul, al cărui „oştean” credincios a fost până când inima sa cea mare a renunțat să mai bată.

De fapt, marii sportivi nu mor niciodată. Ei pleacă doar într-un etern cantonament, pentru a se pregăti pentru derbiul-derbiurilor, un meci pe viaţă şi pe moarte, susţinut totdeauna în deplasare, în faţa îngerilor.

„A muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea”, spunea Octavian Paler (mutat şi el într-una din ele). De aceea nu-mi vine să cred că Marius a murit. Eu continui să cred că el ne privește dintr-o stea.

Mircea ANGHEL

P.S. Mulţumesc, Lili Grasu, pentru informaţiile preţioase pe care mi le-ai pus la dispoziţie și pe care le-am folosit în redactarea acestui material.

Mai multe în ediția tipărită:
în Lugoj, la toate chioșcurile de difuzare a presei,
și în magazinele partenere din zona de est a județului.

Împreună cu campionii mondiali ai Rusiei la Lugoj, 7.12.1983: Marius Grasu, Cuznețov, Anpilogov, Boncilă, Rîmanov

În Germania, la Bremen, cu TSV Verden, în 1990

Împreună cu echipa Luxemburgului, în 1983, la Lugoj

Împreună cu echipa Luxemburgului, în 1983, la Lugoj

Metalul IURT Lugoj, în 1984

Cu Marian Huminiuc, lotul național de juniori, 4.08.1980

3 comentarii

  1. Dumnezeu,sa-L ierte ca nimeni nu il stie mai bine decat colegii lui.Lili nu ai si poza facuta cu nationala Rusiei,pe cand am jucat cu ei pe acelasi teren? Il stiu foarte bine pe Marius si chiar la venirea lui in Lugoj am fost unul dintre primii care l-am indragit si ajutat cu tot ce aveam. Amandoi am fost selectionati de observatorul Vartopeanu la lotul national al tarii,dar…..din lipsa banilor a cazut treaba. Nu am sa uit niciodata sala de la Ramnicu Valcea,acolo unde eu cu Marius ne-am „duelat” in direct. Echipa lui era una foarte buna si a si castigat acel turneu.Dehhh,amintiri,amintiri si atat. Imi pare rau si de Naghi si de Osi .Meritau sa traiasca,dimpreuna cu Godeanu. Dumnezeu sa-i odihneasca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.