Lugojul visurilor noastre (5) * Liberalul Ioan Vidu privește cu speranță spre urmașii săi

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Constantin-T. STAN

În 2017 se stingea din viață Lia Vidu-Benkoczi, nepoata marelui Ioan Vidu, modestul dascăl din citadela de pe malurile Timișului. Un universitar de la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București, impresionat de uriașa personalitate și anvergura culturală a moțului stabilit și adoptat în târgușorul din inima Banatului, îi propusese un post de profesor la instituția academică din Regat. Vidu, înțelept ca un guru indian, mistuit de dragostea pentru urbea pe care i-o hărăzise destinul, refuzase politicos, dar ferm onoranta chemare: maestrul lugojean dorea să cânte dorurile românilor lugojeni, până când se va încredința sfintei țărâne, la el acasă, în căsuța sa de pe malul Timișului. Membru fondator, în 1920, alături de George Enescu și o pleiadă de mari creatori, al Societății Compozitorilor, Vidu era un simbol al românismului echilibrat, dar intransigent, al moderației și al respectului interetnic și interconfesional.

Din momentul sosirii mele la Lugoj, în urmă cu aproape patru decenii, doream să pășesc, ca într-un templu la care să mă închin proniei, în modesta locuință a lui Vidu, pe frontispiciul căreia fusese montată o placă cu un conținut total greșit (anul și locul nașterii), în măsură să inducă în eroare simpli trecători, dar mai ales turiștii. Ani de zile bătusem la fereastra casei, unde doamna doctor mă întâmpina, invariabil, cu un aer sever, distant, pe care aveam să mi-l explic ceva mai târziu, când realizasem indiferența și lipsa de respect cu care fusese privită, la nivelul administrației locale, urmașa lui Vidu. Perseverența mea a dat însă, într-un târziu, roade. Într-o dimineață, foarte devreme, am fost trezit de apelul insistent al telefonului. Doamna doctor îl visase pe bunicul său, cu care avusese o scurtă „conversație”, și, aproape răvășită, dorea să-mi împărtășească emoționanta întâmplare. Lia Vidu, impresionată, probabil, de insistențele mele în a-i câștiga încrederea, i se adresase în vis cu întrebarea: „Taică Vidule, e un tânăr care îmi tot bate la fereastră și insistă să-l primesc în casa ta și să-i ofer partituri și documente”. „Cum îl cheamă?” „Stan Constantin”. „Lasă-l, Lie, și dă-i tot ce ai”, răspunsese sentențios, din tenebrele visului, Taica Vidu. Lia Vidu, tulburată de „întâlnirea” cu marele său antecesor, simțise, imperios, nevoia să mi se confeseze și să mă invite în sacrul spațiu, pentru a-mi dărui, cu sufletul deschis, tot ceea ce însemna moștenirea spirituală a lui Vidu.

Din păcate, timpul a fost nemilos, iar doamna Lia a trecut la viață veșnică cu puțin timp înaintea preconizatei lansări a unui volum omagial. Casa a fost oferită, de urmașii defunctei, spre achiziție Primăriei, care, în mod surprinzător, a declinat oferta. Sunt convins că decidenții care populau vremelnic clădirea administrației publice aveau o percepție vagă, marcată de anumite stereotipuri și șabloane, a ceea ce însemna Vidu cu adevărat pentru istoria muzicii românești, pentru împlinirea sfântului ideal național al Marii Uniri. După o scurtă perioadă, marcată de penibile confuzii, descendenții doamnei Lia au luat însă o fericită decizie, extrem de rară în dezolantul peisaj cotidian, maculat de atâta zgură: au donat Primăriei imobilul, cu singura pretenție de a fi transformat în Casa Memorială „Ioan Vidu”. Au trecut câțiva ani, iar universitarul Robert Benkoczi, stabilit în Canada, cel care, alături de surorile sale, inițiase generosul gest, și-a văzut așteptările înșelate. Nici până în prezent, la imobilul din apropierea pieței nu a avut loc vreo intervenție care să sugereze măcar vreo intenție privind inițierea unor lucrări de amenajare.

Ioan Vidu, consilier liberal în administrația locală, apoi președintele organizației locale a PNL după moartea protopopului-cărturar George Popovici (prietenia sa cu familia Brătienilor era proverbială), nu a avut parte, așa cum se întâmplă din păcate în viață, de recunoștința lugojenilor, nefiind ales în Parlament după Unire. Cel care fusese prigonit, șicanat și întemnițat, de-a lungul întregii sale vieți, de uneltele administrației ungare, jandarmii cu pană de cocoș, fusese ignorat de concitadinii săi! Locuința în care a trăit si a creat (din 1912, după căsătoria cu Sidonia Vița, cea de-a doua soție) așteaptă voința membrilor noii administrații, pentru amenajarea într-o casă memorială fanion pentru muzeistica bănățeană. (Mă ofer custode și ghid voluntar, pentru a transmite celor ce-i vor trece pragul dorurile vechilor lugojeni.)

Ne apasă și în prezent amintirile dureroase din decembrie 2013, când, într-o nepăsare cvasigeneralizată, la nivel naţional și local, doar câteva instituții și intelectuali, din acel Lugoj „profund” (onoare Protopopiatului Ortodox Român și celor câțiva intelectuali care au tresărit la amintirea lui Vidu!), au ţinut să-şi exprime preţuirea pentru doinitorul Banatului la împlinirea a 150 de ani de la naşterea sa. În rest, nici măcar o coroană de flori la mormântul său. Nimeni nu a avut inspirația, la nivel decizional, să organizeze o conferinţă omagială şi o expoziţie documentară care să reunească, în măsura posibilităţilor, materiale din colecţiile publice şi private dispersate în momentul de faţă în varii locaţii. Era, totodată, momentul potrivit pentru conferirea unor diplome sau distincţii doamnei dr. Lia Vidu-Benkoczi, nepoata doinitorului, maestrului Remus Taşcău, un etalon al artei interpretative corale, coriştilor care slujesc de decenii nobilele tradiţii culturale lugojene (urmaşi ai vechii Reuniuni Române de Cântări şi Muzică, membri ai Corului de Cameră „Ion Vidu” şi ai Corului Bisericesc „Ion Vidu”), şi, de ce nu, confecţionarea unor însemne aniversare, atât de necesare într-un oraş care se străduieşte să-şi identifice, să-şi certifice şi să-şi valorifice vocaţia turistică. Ar fi fost, totodată, un moment bine-venit pentru iniţierea unei mese rotunde, la care factorii decizionali din administraţia locală să se consulte cu specialiştii din domeniu în legătură cu perspectivele manageriale şi artistice ale Corului de Cameră „Ion Vidu”, autentic ambasador al României pe cele mai selecte scene de concert europene.

Urmașii Brătienilor, ai primarului interbelic Alexandru Bireescu, o personalitate de pioasă aducere-aminte, după o așteptare de decenii, s-au întors, ca niște biblici fii risipitori, în capitala culturală a românilor bănățeni, locul din care, de-a lungul istoriei, „intelighenția” a dat tonul la marea muzică a istoriei. Așteptările sunt mari, dar voință și competență credem că există. Noi, simpli cetățeni, dar și inegalabilul Vidu, lumină divină în universul umbrelor eterne, așteptăm semnalul întoarcerii spre matca normalului, a bunului-simț și a performanței sociale, economice și culturale, valori cultivate de marile personalități ale orașului nostru.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.