Lugojeni de excepţie: Dumitru Andrei

Remus V. GIORGIONI

Made in RSO, sau „direcţia Banatul”… Căruţa de oase din cimitir

Născut în Oltenia, la Bălceşti-Vâlcea, în anul 1965, Du-mitru Andrei este bănăţean şi lugojean get-beget… (cum altfel ai putea să numeşti un om care a petrecut 30 – 40 de ani într-un loc? De altfel, oraşul nostru a primit cu braţele deschise o mulţime de olteni/oltence la cele două întreprinderi textile ale sale – aşa că suntem obişnuiţi.

Era şi o glumă drăguţă, referitoare la modul cum se botează copiii în Oltenia: se izbesc cu căpşorul de tabla de la staţia CFR şi li se meneşte direcţia Banatul!) Aşadar, nu în toate cazurile funcţionează principiul căruţei, vasăzică: nu te poţi numi bănăţean, dacă n-ai o parcelă a ta, o… „căruţă de oase în cimitir” (Francisc Boldea).

…Aşadar, Dumitru Andrei – Mitică, iar nu Mitru! – este de-al nostru. În aşa măsură, încât majoritatea prietenilor lui sunt lugojeni nativi. Asta însă nu-l determină să-şi uite originile. Şi-l aminteşte foarte bine pe bunicul său, constructor de cruci pentru troiţe, pe care, la vârsta 8-10 ani, îl ajuta să le decoreze (de bună seamă, unele ajungeau şi în cimitir).

Dar ia să vedem cum a ajuns Mitică Andrei lugojean – să devină unul de-ai noştri; şi încă din cei mai iubiţi şi apreciaţi lugojeni. Tatăl lui fiind constructor, a ajuns în oraşul nostru împreună cu familia, pe când Mitică avea 15 ani, în clasa a VIII-a, pe care a urmat-o la Şcoala Generală 5 (devenită între timp Liceul Teoretic Harul). A urmat doi ani – clasele a IX-a şi a X-a – la „Coriolan Brediceanu”, iar în paralel a făcut şi Şcoala Populară de Artă, secţia pictură şi design (decoraţiuni interioare).

Stagiul militar şi-l satisface la Bucureşti şi la Caransebeş, după care urmează Liceul de Artă de la Craiova – ultimele două clase. Dar să ne întoarcem la începuturile sale ca pictor-decorator: practică pictura pe pânză, hârtie, piatră (perete), ceramică. A încercat şi gravură (metal, sticlă), cât şi sculptură.

În atelierul artistului am văzut tot soiul de minunăţii: lucrări de artă în diferite tehnici – care ornamentează şi pereţii casei sale, holul de la intrare cu scară interioară. Dumitru Andrei are un frate şi doi copii, băiat şi fată. Amândoi realizaţi, cu studii superioare.

El îşi aduce aminte cu plăcere şi recunoştinţă de cei trei ani de şcoală de artă, pe care i-a urmat la Lugoj, sub îndrumarea celebrului Victor Jurca Lugojeanu, care a lăsat în urmă lucrări monumentale: capela Cimitirului Ortodox şi o seamă de biserici din zonă, cum ar fi Herendeşti sau Ogaba-Forgaci.

I-a avut colegi – fiind mai mult sau mai puţin apropiat de pictorii Gelu Muscalu, Tudor Tudan, Streleţ sau Costică Răducan. Dar, din discuţiile noastre a rezultat că cel mai apropiat i-a fost Sandu Atănăsoaie (despre care vorbeşte aproape la fel de frumos ca despre Mitică Dragomir, şi el tot din Bălceşti).

Dar nu putem încheia această secţiune a articolului fără să explicăm – pentru mai tinerii noştri cititori – ce înseamnă R.S.O.: Republica Socialistă Oltenia, care „există” tot la fel ca „Republica din Ploieşti”…

Locuri de muncă şi lucrări realizate. Arca lui Noe şi cele două căi ale Evangheliei

Dar, întorcându-ne noi la oile noastre (urmând aşadar destinul lugojean al pictorului Dumitru Andrei), putem spune că a practicat vreo 22 de ani pictura pe ceramică la o fabrică de profil – Mondial.

Alţi 12 ani și i-a petrecut făcând pictură pe lemn la fabrica de mobilă Royal a regretatului Nelu George, unde a decorat şi interiorul restaurantului, mai ales cunoscuta cupolă. În toate aceste locuri de muncă el şi-a făcut cu brio meseria, practicând pictura pe orice suport era necesar.

A pictat pentru Biserica cu hramul Învierii (de pe str. Caransebeşului) paraclisul de jos, de la subsol, unde s-au ţinut slujbele până la terminarea sălii mari; dar Mitică Andrei a realizat şi acolo, în sala bisericii, lucrări de valoare. De asemenea, de vreo 12 ani colaborează cu Liceul Harul (de 5 ani ca angajat), unde a decorat tot ce se putea.

De fapt, a început cu decorarea Grădiniţei creştine din curtea sinagogii. A decorat sălile de curs, dar şi un brâu frumos pe coridor, de jur împrejur, reprezentând viaţa la ţară (în aer liber) şi jocuri de copii în libertate.

Iar ceva mai târziu, anul acesta, a realizat în curte, pe peretele din spate al unei case, aliniat la gardul grădiniţei, o operă monumentală, pictură murală, reprezentând Arca lui Noe.

În capela Cimitirului baptist de pe strada Oloşagului a realizat de asemenea o pereche de picturi de inspiraţie evanghelică, şi anume „calea strâmtă” şi „calea largă”.

Dar – o părere personală! – cea mai mare realizare a artistului plastic despre care vorbim rămâne decorarea interioară a Liceului Harul, care merită vizitat, chiar numai din această pricină (lăsând adică la o parte calitatea actului de învăţământ, care este una de apreciat).

La Liceul Teoretic Harul a pictat coridoare (holuri), săli de clasă, uşi. Cele patru holuri ale şcolii se bucură astăzi de picturi tematice, care încălzesc şi umanizează atmosfera, lăsând o puternică impresie, caracteristică unei unităţi de învăţământ.

Primul dintre holuri are o tematică istorică: domnitori, regi, personalităţi şi scene istorice. Al doilea, se bucură de o tematică geografică, imagini şi hărţi.

În cel de-al treilea, elevul care trece pe-acolo – sau vreun vizitator – se simte ieşit în spaţiul cosmic, printre planete şi constelaţii, îmbarcat pe vreo navă cosmică…

Iar în cel de-al patrulea se întâlneşte cu vederi din marile oraşe ale lumii, monumente istorico-geografice. (Nu vă mai spun că inclusiv uşile toaletelor sunt ilustrate vioi…)

Dar nu putem încheia fără să accentuăm şi activitatea de grafică – ilustraţie de carte – a pictorului lugojean. Fiind prieten cu majoritatea scriitorilor noştri şi cu cei din toate mediile artistice, de-a lungul timpului, Mitică a ilustrat cărţi semnate de Paul Doru Chinezu (vreo trei), Ion Oprişor, Maria Rogobete, Laurenţiu Nistorescu, Cristian Ghinea, George Popovici. A colaborat ani buni cu săptămânalul „Redeşteptarea” – şi încă mai colaborează, sporadic –  , pentru care a realizat şi realizează grafică şi caricatură.

Iată aşadar că Lugojul nostru, fosta capitală culturală a Banatului, încă mai are o vie activitate cultural-artistică. Trebuie numai ca lugojenii – în frunte cu autorităţile – să deschidă ochii şi să vadă: să aibă, adică, ochi şi pentru noi, cei care „pierdem timpul”, pierduţi fiind pentru tot-deauna în activităţi neproductive.