Liberali lugojeni de altădată – icoane ale spiritualității românești (2)

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

IOAN VIDU
Despre partidele politice

Chiar dacă și-a exprimat, în general, crezul politic prin mirajul dulcilor și însuflețitoarelor sale cântece și doine, sensibile și emoționante revărsări melodice, izvodite în vremuri de restriște, Ioan Vidu și-a exersat și scânteietorul condei, prin cronici, impresii și pamflete cu tentă politică.

Dăruit ideologic, după Marea Unire, liberalismului Brătienilor (cu care a întreținut relații de amiciție), doinitorul Banatului (consilier orășenesc, mai apoi președinte al organizației lugojene a PNL – i-a succedat protoiereului-cărturar George Popovici, membru corespondent al Academiei Române) a fost un fin și responsabil observator al zbuciumatei scene politice românești.

Constatările și aprecierile sale, unele publicate în presa vremii, altele rămase în manuscris, sunt relevante pentru spiritul său critic, tonul incisiv, chiar acuzator la adresa potentaților zilei („analfabeții și îmbulzitorii partidelor”, cum îi „spurcă” Vidu), infiltrați, cu complicitatea și sub oblăduirea partidelor, în „trebile țării”.

„Calomnii, înjurături și discreditări reciproce curg cu duiumul, iar rezultatul este coruperea maselor. […] Am văzut și vedem cum s-au făcut și cum se fac orânduielile țării prin acești indivizi, buni de gură, dar slabi la fapte. Cei mai lacomi și care au merite nepieritoare pentru partid (onoare excepțiunilor) sunt plasați pe la posturile unde se pot face afaceri bune și rentabile. […] Ca să nu vorbim de altele, luăm de exemplu granițele țării, unde nu prea trece vagonul, nici încoace, nici încolo, până nu i se «ung» bine osiile.”

Actualitatea celor trăite și scrise de Vidu e evidentă: vechii ciocoi și profitori au urmași pe măsură, după același calapod… Sau, cum glosa Eminescu, „Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi și nouă toate”.

Constantin-T. STAN

*

Dacă rațiunea ne-ar impune să fim de bună-credință, atunci ar trebui să susținem că fiecare partid politic are la baza sa mai întâi de toate interesele Patriei; dar fiindcă rațiunea, în urma experiențelor, ne spune altcum, constatăm că partidele au la bază mai întâi interesele lor, iar ale Patriei numai indirect.

Rădăcina acestor interese derivă de la statele vechi sau chiar și a unora moderne, a căror cetățeni se diferențiază după regiuni, rase ori credințe. Într-un stat național, nu poate să existe decât numai un interes: interesul Patriei.

Dacă statele vechi s-au prăbușit tocmai din cauza diferitelor interese particulare, este cert că și cele moderne, care fac la fel, nu vor putea evita catastrofa. Statele tinere ar trebui să evite aceste formule, zise „constituționale”, dacă au la inimă viitorul Patriei lor mai presus de toate.

Ca și în trecut, astfel și astăzi partidele politice sunt împărțite în două tabere: tabăra guvernamentală și tabăra opozițională. Cea dintâi se consideră pe sine ca expresia voinței majoritare a țării; cea de-a doua, formată din mai multe partide, reprezintă diferitele interese și…, haid’ să zicem, principii regnicolare [publice], pe care aderenții le consideră mai salutare decât cele ale partidului guvernamental. Ființa partidelor opoziționale se motivează prin credința moștenită că: „opoziția face pe Cerberul Parlamentului”, supraveghind acțiunile partidului de la putere, și deci: fără opoziție nici nu se poate închipui un Parlament. În fond, așa ar trebui să fie, căci și partidele sunt ca și oamenii: cad în păcate, cu sau fără voia lor, și deci bine este să fie de pază un control, o critică în toate acțiunile guvernului. Partidele politice de azi însă nu acționează în acest sens, sau dacă acționează o fac numai indirect. Toată acțiunea lor se raportează la răsturnarea partidului de la putere, cu scopul de a-i lua locul. Toate mijloacele se folosesc numai spre acest scop. Calomnii, înjurături și discreditări reciproce curg cu duiumul, iar rezultatul este coruperea maselor. Această activitate dăunătoare pentru țară se face în Parlament, în presă și pe străzi fără de nicio considerațiune față de bunul-simț. În Parlament se petrec lucruri scandaloase, care ne discreditează țara în fața străinătății; se fac discursuri kilometrice pe lucruri bagatele care nu aduc niciun folos țării, ci numai răpesc timpul scump, pe care l-ar putea folosi spre salutea Patriei. Nu spre acest scop sunt trimiși domnii deputați în Parlament. Nu pentru aceasta se dau din cassa Statului diurnele deputaților! N-avem legi perfecționate; guvernăm cu legi învechite, și în loc să ne îngrijim a le moderniza, se pierde vremea cu fleacuri și chestii personale. „Țara tace și plătește, dar nimic nu isprăvește.”

Oricare partid venit la conducerea țării, lucrul dintâi îl are ca să-și plaseze aderenții în funcțiunile cele mai alese ale Statului. Cei de alt partid trebuie să plece și să-și ia lumea în cap. De aceea, fiecare caută ca, până ce partidul său stă la putere, să se asigure materialmente pentru zilele când partidul său va trebui să plece. De aici, apoi, urmarea că toți fură sau fac afaceri permise și nepermise, iar orânduielile statului merg greoi. Dar pe lângă această pacoste a țării, mai vine și alta, adusă de analfabeții și îmbulzitorii partidelor.

Fiecare partid trebuie să aibă la baza sa morală mai binele și frumosul Statului, căci dacă nu ar fi așa, n-ar avea dreptul să existe. Un principiu rău are însă fiecare partid. Acela de a înlocui funcționarii celuilalt partid cu aderenții săi, când vine la putere. Acest principiu rău și imoral formează adevărata pacoste a țării, căci: nici un partid nu dispune de atâția indivizi calificați și cinstiți, care, cu demnitate, cinste și dreptate, să ocupe locul unde sunt puși. Prin urmare, ca să se salveze principiul, trebuie să se recurgă și la indivizi de cealaltă categorie, care, spre nefericirea țării și chiar a partidului, formează majoritatea absolută. Am văzut și vedem cum s-au făcut și cum se fac orânduielile țării prin acești indivizi, buni de gură, dar slabi la fapte. Cei mai lacomi și care au merite nepieritoare pentru partid (onoare excepțiunilor) sunt plasați pe la posturile unde se pot face afaceri bune și rentabile. Ca să nu vorbim de altele, luăm de exemplu granițele țării, unde nu prea trece vagonul, nici încoace, nici încolo, până nu i se „ung” bine osiile. Suntem povestiți în toată lumea de această cinste ce se face țării. Dar ce le pasă unora de cinstea țării, când e vorba să-și asigure existența pentru timpul când nu va mai fi partidul său la putere. De banul țării nu mai vorbim, căci țara suntem noi, cei ce plătim din greu ungerea acelor roți. Am trece cu vederea și le-am zice să le fie de bine, însă ni se tulbură sentimentul patriotic, gândindu-ne la faptul că ni se discreditează țara în străinătate, iar aici, acasă, ni se duplică prețul articolelor, pe care suntem siliți a le aduce de peste graniță. De ce se tolerează astfel de lucruri în detrimentul bunului și al frumosului țării?

Un domn ministru din guvernele anterioare, interpelat fiind pentru abuzuri de felul acestora, bazat pe puterea majorității parlamentare, în plină ședință, a răspuns: „… Și în alte țări se fură!…” Logic este deci că dacă se fură în alte țări, trebuie să furăm și noi, cu alte cuvinte: avem dreptul să furăm.

Ioan VIDU

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.