Constantin-T. STAN
Media românească actuală este suprasaturată de postaci care fac elogiul unor politicieni de carton. Cei care, ieri, îi adulau pe Băsescu (președintele „cool” care-i trăgea în țeapă pe răii nației în piața publică) și pe Ferdinand II (neamțul, ajuns dulap, care urma să ne fericească după modelul german), acum și-au întors, cameleonic, armele și-i ponegresc.
Românul e inconsecvent, oscilant, se ploconește (interesat, dar și dezinteresat, dintr-un fel de masochism) și caută pricini de răfuială politică, predispus să-și trădeze vechii prieteni. Numeroși comentaci colportează materiale postate de deștepții nației, transformați în mentori ai populimii.
După decembrie 2025 a urmat, pe rețelele media, un tsunami de „zoaie” (ca să-l cităm pe prezidentul care ne învăța cum se combină whiskey-ul cu gheața), într-o atmosferă înveninată de controverse și incertitudini. Ne-am fi așteptat ca trolii și boții, care au interferat (asimetric, vorba unui teleleu) cu voința politică proeuropeană anul trecut, să fie, în sfârșit, deconspirați. Cum românul uită însă repede, preocupat de taxe și impozite, cei cu pâinea și cuțitul ne-au lăsat să fierbem în suc propriu, așa cum proceda Iliescu pe vremea domniei sale. Oferim cititorilor noștri, spre învățătură, câteva crâmpeie care reflectă grotescul social și politic al obsedantului deceniu.
Entuziasmul aparatcicilor puşi în slujba regimului politic pe cale să se instaureze, după 23 august 1944, sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice, a generat apeluri lozincarde, prin care muncitorii erau îndemnaţi să se constituie în formaţii corale şi teatrale, sub stindardul noilor sindicate („şcoli de luptă muncitoreşti”). „Cerem epurarea Asociaţiei Scriitorilor din Banat”, suna titlul unui articol publicat în periodicul timișorean „Luptătorul bănăţean” în 1944 (ca de obicei, neasumat în aceste cazuri), prin care era înfierată activitatea unor condeieri bănăţeni: Virgil Birou („inspiratorul campaniei de instigare reacţionară şi şovină de la «Vestul»”), C. Miu-Lerca („vicepreşedinte în Asociaţia Româno-Germană, directorul oficiosului antonescian «Dacia»”), Dorian Grozdan („redactor la ziarul legionar «Poporul»”), Nicolae Ivan, Petru Sfetca, Romul Ladea („cunoscut fascist”) ş.a.
În final, reprezentantul clasei muncitoare concluziona cu sarcasm, anunţând, parcă, ceea ce avea să urmeze după abdicarea regelui Mihai, teroarea proletcultismului din „obsedantul deceniu”:
„Ce mai vor şi aceşti strigoi acum? […] Aceşti scriitori şi-au vândut sufletul şi talentul duşmanului poporului român, […] au semnat articole de propagandă, au adormit vigilenţa poporului român, au slăbit repulsia instinctivă a poporului […]. Ce vor ei acum, când ceasul judecăţii se apropie?”
O parte dintre scriitorii anatemizaţi vor reuşi, în anii ce vor urma, să intre în graţiile noilor potentaţi, reprezentanţi ai aristocraţiei roşii, clamând admiraţia pentru ideologia de tip bolşevic (unii devenind, încă înainte de abdicarea impusă regelui Mihai, membri ai PMR), cale urmată şi de o parte dintre muzicienii mai adaptabili (dotaţi cu un uimitor spirit cameleonic) la dramatica şi, aparent, ireversibila „evoluţie”.
Zeno Vancea semnase, potrivit propriei sale mărturisiri, o cerere de adeziune la Partidul Comunist imediat după 23 August 1944, după ce, iniţial, ade-rase la Uniunea Patriotică (mișcare bolșevică) din Timişoara, primind însărcinarea de a organiza coruri muncitoreşti. Sub îndrumarea Regionalei de Partid timişorene a organizat şi a condus primul cor muncitoresc la nivel naţional. Acuzat iniţial de afinităţi cu ideologia Mişcării Legionare (în urma punerii în practică a unui ordin, emis de secretarul general al Primăriei, de a reorganiza corul funcţionarilor instituţiei şi de a instrui cântece legionare), Zeno Vancea a reuşit totuşi să intre în graţiile Partidului Comunist, printr-o intensă propagandă susţinută în „Luptătorul bănăţean”, organul de presă al Partidului Comunist, atribuindu-se, drept recompensă (după o susţinută campanie electorală, în 1946, în favoarea FND), şi importante distincţii şi responsabilităţi: „Ordinul Muncii clasa a II-a”, director general al Muzicii în Ministerul Culturii şi Propagandei (1948), Premiul de Stat (în 1953, anul în care elita intelectuală românească sfârșea tragic la Canal, Aiud, Pitești și Sighet), titlul de Maestru Emerit al Artei din RPR (1954) etc. După reîntoarcerea la Târgu Mureş, lui Vancea i s-a încredinţat directoratul periodicului „Ardealul nou”, organul Regionalei de Partid târgumureşene.
Justificând iniţierea repetiţiilor cu corul funcţionarilor publici ai Primăriei (şi punerea în repetiţie a unor marşuri legionare), Zeno Vancea îşi acuza confraţii timişoreni de invidie şi chiar intrigă: „Refuzul de a executa ordinul primit ar fi atras cu sine darea mea afară din slujbă, cu atât mai mult cu cât eram considerat de toţi muzicienii din Timişoara ca o concurenţă puternică, de care ar fi vrut să scape cu multă bucurie. […] Rezistenţa mea a fost înfrântă în urma refugiului şi în urma incertitudinii situaţiei mele materiale şi a intrigilor şi atitudinii duşmănoase a compozitorilor bănăţeni din Timişoara, Gheorghe Pavel, Filaret Barbu, Vasile Ijac, Sabin Drăgoi şi alţii”.
Lasă un răspuns