La atâția doctori, cine o să ne mai tragă ciubotele?

Constantin-T. STAN

Între atâtea alte rele din societatea contemporană, un fenomen social-profesional proliferează îngrijorător: baga-telizarea și demonetizarea titlului de doctor, transformat într-un fel de grad didactic.

Tineri la ani, iar unii doar la spirit (un soi de studenți tomnatici) se întrec parcă în a concepe o teză și a o susține în fața unei comisii simandicoase, ai cărei membri își expun fără să clipească lungimea îmbrobodită a titlului.

Mulți magiștri din sistemul academic cad, fără să-și dea seama, într-un caragialesc ridicol, inscripționându-și, pe afișele unor conferințe sau masterclassuri, pomposul titlu, convinși că acesta va da valoare și greutate discursului lor.

Pe afișele unor concerte, până și acompaniatorul pianist își trece titlul, mai mic sau mai mare, încercând să seducă publicul și să-și sporească, astfel, importanța.

Unii își adaugă profesia și titlul academic (preot, doctor, inginer) și pe coperta volumelor publicate, care, chipurile, ar conferi, în percepția novicilor, credibilitate și valoare conținutului.

Există, din fericire, și oameni care, neapelând la fandoseli și sulemeneli, apar în fața publicului doar cu numele dobândit la naștere, valoarea și consistența ieșind la lumină fără ajutorul forcepsului.

Tezele trec pe bandă rulantă prin fața unor referenți, în general tineri în jur de 40 de ani, care nu se prea pot făloși cu creații de autor.

Cu excepția publicării tezei de doctorat și a două-trei volume emanate din ea, ni se prezintă în CV-uri tabele lungi și plicticoase cu funcțiile pe care le dețin în diferite asociații și organizații, o listă cu articole și studii, apartenența la unele instituții internaționale, coordonarea unor granturi etc.

Uneori, în comisiile doctorale sunt invitați și magiștri mai în vârstă, cu tâmple albe, versați, cu notorietate, magiștri cu operă, dar care, nedorind să strice sărbătoarea, stau domoliți în banca lor și semnează referatul prin care candidatul este uns.

Urmează o fericire generală, care musai trebuie transmisă și împărtășită publicului larg navigator pe rețele. Sunt adresate mulțumiri familiei (în special consoartei, care a tolerat aventura intelectuală a temerarului său partener), colegilor și, mai cu seamă, habilitatului, care l-a îndrumat cu măiestrie pe calea cea bună a împlinirii profesionale.

Mai nou, vajnicul conducător doctoral, gâdilat în amorul propriu, intervine și el, și încă pe rețele, în văzul lumpenului, felicitându-și discipolul pentru epocala performanță.

Am întâlnit doctoranzi care, cu o sfântă naivitate, declarau public că și-au susținut doctoratul pentru câțiva dolari în plus (adică atribuirea sporului doctoral), dar și slujitori ai Domnului (unii cu bun renume), care, uitând de deșertăciunea celor lumești și de păcatul trufiei, își postau teza pe rețele, ca să priceapă toți enoriașii că păstorul lor a fost blagoslovit prin lucrarea Domnului cu titlul de doctor.

Un slujitor al Domnului, care căzuse în extrema opusă (dând, probabil, peste un conducător autentic și extrem de exigent), căindu-se că s-a dedat la cele lumești, mergând pe cărarea pierzaniei, declara public (tot pe rețele, bată-le vina!) că renunță, cu umilință și smerenie, la diavoleștile cercetări doctorale.

Ce-i drept, Domnul Hristos nu avea patalama de doctor, prin el glăsuind înțelepciunea divină, iar Enescu și Brâncuși, geniile noastre, nu se gândiseră să-și poleiască CV-ul.

A devenit aproape o modă, în ultimul timp, ca tinerii universitari să-și pregătească și să-și susțină abilitarea, adică dreptul de a conduce doctorate.

Am rămas surprins să constat accederea în sistem a unor tineri pe care-i îndrumasem, cu ani în urmă, să-și încropească teza de doctorat, raportându-se cu dificultate la uriașa încrengătură de izvoare edite și inedite necesare în redactarea unei lucrări cu caracter științific.

Recent, un tânăr candidat a postat pe rețele o lacrimogenă odă adusă conducătorului său de doctorat și membrilor comisiei doctorale pentru izbânda susținerii finale și acordarea râvnitului titlu cu calificativul maxim.

Conducătorul său, tânăr și el, nu s-a putut abține și s-a autofelicitat, tot public, împărtășind victoria învățăcelului.

În zilele noastre e riscant să ieși, când nu e cazul, în public, unde te pândesc mari „primejdii”: adevărul, onoarea și bunul-simț.

Acum câteva zile m-a sunat muzicologul, organistul și dirijorul lugojean Franz Metz, o personalitate de anvergură (doctor pe bune, încă neonorat cum se cuvine în târgușorul nostru), să mi se plângă că proaspătul uns doctor la care fac trimitere l-a plagiat masiv, cu nonșalanță și iresponsabilitate, în cuprinsul tezei sale.

O întrebare retorică stă pe buzele noastre: la atâția doctori pe metrul pătrat, cine o să ne mai tragă ciubotele?