Dan TIMARU
Există în jurul nostru oameni care aduc binele în viețile altor oameni, dar, din păcate, faptele lor trec neobservate. În articolul de față vă prezentăm un om de bine, Giovanni Codevilla, care a construit la Oravița un cămin pentru persoane vârstnice și un centrul maternal.
Profesorul Giovanni Codevilla a studiat dreptul la Universitatea Catolică din Milano. Domnia sa a predat la Universitatea din Trieste și s-a implicat în apărarea drepturilor omului, analizând sentințele date de tribunalele din țările blocului răsăritean cu prilejul diferitelor cauze. Este știut că în perioada comunistă legea era interpretată după bunul plac al autorităților, fiind adesea încălcată în mod flagrant.
După căderea comunismului, profesorul Giovanni Codevilla și-a dedicat viața acțiunilor caritabile. Mânat de un înalt spirit umanist, a constuit la Oravița Centrul „Sfântul Iosif” – Casa Ploscaru – Cămin pentru persoane vârstnice și Centrul Maternal „Casa Mama Virginia”.
Cele două centre vin în sprijinul persoanelor vârstnice și al mamelor aflate sub incidența violenței domestice sau al copiiilor aflați în dificultate. Existența centrelor este deosebit de utilă deoarece în acestă zonă defavorizată nu există o altă formă de asistenţă socială destinată persoanele aflate în situaţii delicate. Condițiile de cazare sunt excelente, iar cei interesați pot suna la 0760.080.489.
Ca semn al recunoștinței pentru grija pe care o arată conaționalilor noștri, am solicitat un interviu domnului profesorul Giovanni Codevilla, la care domnia sa a răspuns cu amabilitate. Deci:
Cine sunteți dumneavoastră, domnule profesor Giovanni Codevilla?
Mă numesc Giovanni Codevilla, m-am născut în anul 1941 și am studiat dreptul la Universitatea Catolică din Milano. Încă din tinerețe am fost interesat de problemele cu care se confruntă creștinii din Rusia, iar mai târziu și din celelalte țări din Est.
Prima oară am vizitat Rusia în anul 1963, până în perioada dizidenței, apoi au urmat mai mulți ani în care nu am mai intrat în Rusia, dar am fost mereu activ prin conferințe și studii asupra problemelor cu care se confrunta poporul rus.
Fac parte dintre fondatorii Curții Europeane a Drepturilor Omului de la Strasbourg. De tânăr, încă de pe vremea când eram la liceu, am frecventat la Milano Centrul de Studii „Rusia Creștină”, care se ocupa cu problematica persecuțiilor, raportul dintre biserică și stat, mai cu seamă în perioada pre-sovietică. Sunt licențiat al Universității Catolice în problematica raportului dintre stat și biserică. Începând din anul 1975 am predat la Universitatea din Trieste.
Cum și în ce condiții ați ajuns în România?
Primul meu contact cu România l-am avut în anii ‘70, când am vizitat și Bulgaria si Cehoslovacia. În anii ce au urmat am început să mă interesez despre situația tuturor bisericilor din răsărit. Sunt catolic, dar mereu am avut o simpatie specială pentru biserica orientală. Am început nu numai să o studiez, ci să și fac câte ceva pentru ajutorarea acestei biserici. Din păcate, în Rusia nu se putea face nimic, pentru că Biserica Greco-Catolică este acolo în totală minoritate. Comunitățile cele mai mari greco-catolice sunt în Ucraina, România și Ungaria.
Care au fost legăturile dumneavoastră cu Lugojul? Am înțeles că Episcopia din Lugoj era angajată în acea perioadă într-un alt proiect și din această cauză ați ales Oravița.
La sfârșitul anilor ‘90 am decis să mă implic și în viața Bisericii Greco-Catolice din Lugoj. Contactul cu Preasfințitul Ioan Ploscaru, episcopul Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj, s-a realizat prin intermediul prietenul meu, Giuseppe Taschini, care vizita regulat România și ajuta biserica greco-catolică.
Apoi am început împreună să venim în Romania, la Lugoj, de mai multe ori pe an, și am hotărât să facem ceva concret în sprijinul bisericii greco-catolice. Am analizat diferitele situații existente și am decis să începem cu Oravița, una dintre zonele sărace ale României. Așa a început proiectul Casei de Bătrâni din Oravița. După această experiență, am decis să continuam cu un alt proiect.
Al doilea proiect realizat la Oravița a fost „Casa Mama Virginia”. De ce se numește astfel și care este rolul ei?
Se numeste Casa Mama Virginia după numele mamei mele, care, împreună cu tatăl meu, ne-au educat pe mine și pe frații mei în spiritul dragostei pentru aproapele nostru, spre cel care are nevoie de ajutor, îndemnându-ne să trăim în credință nu doar la nivel de convingere, ci și prin fapte concrete.
Tatăl meu s-a născut foarte sărac, dar a studiat și a muncit extrem de mult, zi și noapte, pentru ca noi, copiii, să putem merge la școală. Prin muncă a ajuns o persoană foarte importantă, director într-o firmă internațională. Banii agonisiți de părinții noștri au fost de multe ori direcționați spre acțiuni caritabile și noi am fost educați spre a face bine și altora.
Această mentalitate a rămas vie în conștiința noastră și am transmis-o mai departe fiilor noștri. Exemplul mamei mele, Virginia, care a avut mereu grijă de femeile necăjite, victime ale violenței sau cu diferite alte probleme, m-a determinat să ridic acest așezământ în memoria ei.
Așa a luat naștere Casa Mama Virginia. Alegerea locului am hotărât-o împreună cu episcopul Lugojului, consultand mai mulți preoți care ar fi deschiși spre proiecte sociale. Așa l-am cunoscut pe preotul Ovidiu Cosmuță, preot protopop la Biserica Greco-Catolică din Oravița cu care am ridicat Casa Ploscaru și cu care voi realiza și următoarele proiecte. Investim în aceste proiecte banii noștri, dar și ai unor organizații din Germania.
Ce proiecte mai aveți în derulare ?
Urmează un al treilea proiect, o casă pentru preoți și laici vârstnici, care va purta numele Casa Silvana, numele soției prietenului meu, Giuseppe Taschini, o persoană absolut excepțională.
Realizarea acestor edificii ale binelui au necesitate eforturi deosebite. Cum v-au sprijinit autoritățile locale?
Am făcut toate acestea cu mare afectivitate și m-am bucurat mereu de ajutorul și colaborarea plină de sacrificii a preotului Ovidiu Cosmuță. Dacă ar fi să mă plâng de ceva, atunci ar trebui să amintesc lipsa implicării autorităților în susținerea proiectelor noastre.
Eu nu am făcut toate acestea pentru a-mi crea o reputație deosebită sau pentru putere, sau pentru influență, ci le-am făcut ca un gest de afectivitate pentru acestă comunitate care a suferit atât de mult începâd cu anul 1948. Din păcate, din partea autorităților locale ale statului nu am primit niciun ajutor.
Trebuie să spun cu multă amărăciune că nici măcar dl primar al Oraviței, care a promis că ne va ajuta la începuturile proiectului Casa de Bătrâni, nu a făcut nimic în acest sens.
Nu am primit niciodată nici măcar un cuvânt de mulțumire din partea autorităților. Nu că neapărat așteptam mulțumiri, dar acest comportament arată indiferența autorităților față de lucruri care duc la bunăstarea semenilor lor.
La aceasta se adaugă absurditatea unor norme pe care autoritățile statului le impun investitorului în realizarea unor proiecte umanitare.
Care sunt proiectele de viitor?
Am vrea să terminăm proiectele deja începute, Casa pentru preoti și laici, cabinetele medicale și catering-ul. Sper să obținem și un ajutor din partea statului român, nu economic, pentru că nu-l așteptăm, dar dacă vine îl acceptăm, ci un ajutor legislativ, consultativ, al relației dintre instituțille statului (cum este posibil să aștepți cu anii un aviz, un răspuns etc.?).
Cu atât mai mult cu cât noi vrem să facem lucrurile nu pentru a câștiga bani sau alte avantaje, ci pentru a ajuta. Cel puțin să nu ne pună piedici, dacă altceva nu se poate face. O vorbă bună de care nici până în prezent nu am avut parte ar face bine.
De exemplu, căutând pe Internet Oravița, se menționează prima cale ferată, primul teatru etc… Mi-ar face plăcere ca autoritățile să prezinte Oravița ca pe un oraș cu suflet mare, care știe să primească cu dragoste persoane vârstnice, femei victime ale violenței domestice sau copiii nevoiași.
Cu aceste gânduri și-a încheiat povestea unor fapte bune, un OM între oameni, domnul profesor Giovanni Codevilla. Despre regretele voalate pe care dumnealui și le-a exprimat referitor la lipsa vorbelor bune din partea autorităților, doresc a-i spune că politicienii suferă de sindromul nesimțirii, dar noi, oamenii de rând, vom păstra pentru totdeauna recunoștința în sufletul nostru față de ziditorii faptelor bune.
Grazie, Giovanni Codevilla!
Lasă un răspuns