Ioan Vidu și problema naționalităților în Imperiul Austro-Ungar (2)

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Ioan Vidu, pe fruntea căruia a strălucit diadema de prinț al doinelor – prin care a insuflat românilor bănățeni și ardeleni neostoitul său dor de Unire –, a fost, deopotrivă, un sensibil poet, prodigios culegător de folclor, talentat cronicar, eseist și memorialist, sociolog, pasionat istoric și chiar lingvist și arheolog. Contribuțiile sale literare (cronici muzicale, crochiuri literare și lingvistice – publicate în „Drapelul”) ni-l prezintă într-o inedită ipostază: aceea de cărturar și povățuitor al neamului în momente de grea cumpănă pentru afirmarea și conservarea moștenirii identitare. Cumpănit, sfătos, dar ferm în mânuirea condeiului, ironic, chiar caustic – fără a depăși granițele unui ton condescendent, civilizat – în spumoasele sale pamflete cu iz politic, neînfricat în fața meschinelor șicane ale reprezentanților administrației, Vidu a fost o personalitate exemplară, un vizionar care s-a identificat cu aspirațiile celor umiliți și obidiți. Chiar dacă a activat – mai mult formal, în ultimii ani de viață – în fruntea organizației liberale lugojene, modestia, integritatea sa morală și intransigența acțiunilor sale au fost mai degrabă ale unui autentic social-democrat, de cea mai curată factură europeană, slujind, cu verbul și lira – muze cărora li s-a închinat –, năzuințele de dreptate națională, politică și socială ale conaționalilor săi.

Oferim cititorilor câteva fragmente din pilduitoarele sale texte publicate în presa vremii, în care sunt surprinse, cu tușe fine, aspecte privind problema naționalităților în Imperiul Austro-Ungar, alături de câteva memorabile aprecieri formulate de Valeriu Braniște la început de veac XX.

„Un bărbat maghiar de valoare a zis odată că Ungaria numai așa e frumoasă, cum e, căci apare ca și o grădină împodobită cu diferite flori, care cu mult mai frumos aspect îți dă decât uneia semănată numai cu rapiță. Vântul timpurilor comunică praful fructificațiunii de pe o floare pe alta, prin ceea ce se dă însă la nobilitarea fieștecăreia. Așa stăm și cu popoarele, respectiv naționalitățile acestei țări: este menirea noastră ca să ne cultivăm unii pe alții, și cel ce îndrăznește ca să suprime dezvoltarea unui popor în beneficiul altuia – acela dușman este țării noastre – e grădinar nepriceput. Să învățăm unii de la alții și astfel să ne cultivăm cât mai mult, căci acesta este scopul unui stat.”

„Un alt bărbat de stat, deputatul țării și preotul J. Hock, într-o conferință de astă-iarnă, vorbind despre cultură, zicea între altele: «Cultura unui popor se bazează pe știință și artă; una fără de alta nu poate produce cultura. Poporul ce cultivă numai știință este ca și vulturul căruia i-ai tăiat o aripă, iar cel care cultivă și arta e ca vulturul cu două aripi, ce, zburând cu maiestate, se avântă în regiuni înalte, făcând ca tot aerul dimprejurul său să vibreze, să tremure…» Frumoasă asemănare! Frumoase cuvinte! Să le luăm aminte! Să le luăm aminte, căci un alt preot, de-al nostru, din comitatul Aradului, iată ce-mi zicea acum vreo patru săptămâni: «Drapelul» vostru de la Lugoj e plin numai de concerte, fără de care putem trăi». Adevărat că și vulturul poate trăi fără de o aripă, dar, sărmanul, nu se mai poate avânta în regiunile lui; astfel și iubiții mei crișeni pot trăi și fără muzică. Da, căci cel ce doarme, are lipsă de liniște. Toiul sunetelor nu este pentru el, căci se deșteaptă din somn. El, sărmanul, visează…, și freamătul sunetelor sociale sunt pentru el infestătoare. Aceasta este adevărata pasivitate și nu care o propagă «Drapelul» din Lugoj!”

Un mic incident, petrecut la concertul festiv de pe scena Arenelor Romane, cu prilejul Marii Expoziții Jubiliare (București, 1906), a avut darul să distorsioneze, într-o oarecare măsură, ampla efuziune patriotică a evenimentului, interpretarea pieselor în limba germană, de către corul german din Bucureşti, determinând protestul lui Nicolae Iorga. Animat de o viziune modernă, europeană a problematicii interculturalităţii şi a plurietnismului, Valeriu Branişte a dat o interpretare justă animozităţilor generate de intervenţia marelui istoric, în spiritul proverbialei moderații și toleranţe bănăţene:

,,Întreaga scenă ne-a cam jenat, căci noi formam majoritatea absolută a publicului din Arene, şi, în urma dispoziţiunilor sufleteşti în care ne aflam, nimic n-a fost mai departe de noi decât a ne amesteca în această daraveră casnică, la care, pe lângă tot interesul particular ce ni l-a oferit, tot mai bucuros n-am fi fost de faţă.

Incidentul provocat de Iorga în Arene a fost că a protestat contra faptului că corul german din Bucureşti a cântat la Festivalul nostru nemţeşte, aducând în limba germană omagii României şi regelui român. Aceşti germani sunt oaspeţi în România şi beneficiază de libertăţile cele mai largi ce le oferă Regatul Român oaspeţilor săi. Noi n-am văzut nimic supărător în cântarea nemţească a nemţilor ce trăiesc în Regatul Român, din contra, ne-am bucurat de libertatea care nu e frază, ci realitate în România. Ne-ar fi supărat dacă românii ar fi cântat nemţeşte. Ca neamţul să cânte nemţeşte, iar ungurul, ungureşte pretutindeni pe faţa pământului, considerăm ca eflux al libertăţii universale, pentru care luptăm şi trebuie să lupte toţi aderenţii fervenţi ai libertăţii naţionale […].

Nu aşa a judecat Iorga. El a cerut ca în România şi neamţul să cânte româneşte, un postulat care aduce mult cu şovinismul, pe care-l combatem la oligarhii noştri şi cu care nici din acest motiv nu ne putem identifica.”

Incidentul a determinat formarea a două tabere adverse (cea a lui Iorga, dominată de accente naţionaliste, şi cea a lui Davila, partizană a manifestărilor culturale plurilingve şi a spiritului tolerant interetnic), care s-au huiduit reciproc.

Constantin-T. STAN

(2)

Jele-i, Doamne, cui i-e jele,/ Jele-i, Doamne, codrului/ De armele Iancului,/ Că le plouă şi le ninge/ Şi n-are cine le-ncinge./ Că cine mi le-o avut/ Mi-o pus faţa la pământ,/ Dar n-o pus-o să-nflorească,/ Ci-a pus-o să putrezească/ Şi să nu mai haiducească! (Cântec popular din Ardeal)

Așa-numitul „proces în afacerea Iancu”, „pertractat”  în 30 noiembrie – 1 decembrie 1899 la Tribunalul Regesc din Alba Iulia, avea ca obiect colecta (fond deschis în martie 1894 de către I. Russu-Şirianu) destinată ridicării unui monument Crăișorului Munților. Urmărirea penală, declanșată cu mai bine de un an în urmă, îl viza pe Tit Liviu Albini (directorul ziarului „Tribuna”), administratorul colectei, învinuit de fraudarea sumei. Iată o plastică relatare a corespondentului  periodicului „Gazeta Transilvaniei”, prezent în sala de judecată: „După ce se ia naţionalul acuzatului T. L. Albini, se citeşte actul de acuzaţiune. Apoi, preşedintele expune în mod pătimaş cele premerse. Spune că organele politice au cerut ca banii colectaţi din chestiune să fie depuşi la o bancă din patrie. Albini întârziind a-i depune, s-a făcut arătare criminală contra lui şi a fost tras în cercetare şi deţinut în arest preventiv (cu totul, nu mai puţin de 13 luni!), iar acum e chemat tribunalul a judeca dacă acuzatul este vinovat ori nu. După aceasta a urmat interogatorul acuzatului, ce i l-a făcut preşedintele în aşa chip, încât a trebuit să intervină apărătorul şi să protesteze în contra terorizării acuzatului din partea preşedintelui, ba s-a amestecat şi procurorul. […] Procurorul a vorbit cu multă patimă şi ură în contra românilor, şi vrând să înnegrească memoria lui Avram Iancu, i-a zis «haramia vezér» (căpitan de bandiţi). Aceasta a produs mare indignare între românii prezenţi, şi apă­rătorul a protestat contra acestei insulte, care de altminteri cade numai asupra celui ce a îndrăznit a o face. Procurorul susţinu că tot ce a avut să dovedească Albini e minciună, că banii au fost defraudaţi şi că au fost puşi la loc din banii Ligii. Cere să fie aspru condamnat, şi banii să fie confiscaţi”.

Unul din apărători, dr. Ștefan Cicio-Pop, respingând acuzațiile și pledând pentru nevinovăția inculpatului, a invocat  netemeinicia probatoriului, cerând dezincriminarea clientului său. În absența probelor, T. L. Albini a fost achitat de sub acuzaţia de fraudare a banilor rezultați din colectă, dar a fost condamnat la 15 zile de arest și o amendă de 100 de florini, precum şi achitarea cheltuielilor de judecată. În final, luându-se în calcul cele 13 luni de detenție preventivă, prelungirea privațiunii a fost anulată, iar avându-se în vedere precaritatea mijloacelor materiale, învinuitul fost exonerat și de plata amenzii şi a cheltuielilor de judecată. În schimb, completul de judecată a decis confiscarea sumei de 4.701 fl. destinată ridicării monumentului închinat lui Avram Iancu.

Întreaga afacere s-a dovedit a fi, în final, o mare cacialma, prin care s-a atentat la sentimentele curate ale românilor, inoculându-li-se, în mod gratuit, nefondate motive de aversiune contra maghiarilor. Într-un amplu și documentat studiu, Vlad Popovici (lector la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca) risipește aura unui mit care a dăinuit în conștiința românilor ardeleni, alterându-le fireștile sensibilități naționale. Fondul Iancu fusese, cu adevărat, fraudat de T. L. Albini, care sustrăsese în repetate rânduri bani pentru a acoperi cheltuielile „Tribunei”, aflată în impas financiar. În afacere a fost implicat și Ioan Slavici, care, declarând că banii ar fi fost depuși la Banca Națională din Regatul României, a generat o stare de incertitudine în rândul populației.

Iată aprecierea concluzivă a lui Vlad Popovici (Finanțarea ziarului „Tribuna” din Sibiu și afacerea „Fondului Iancu”): „În momentul în care ambele surse au fost sistate (liderii mişcării naţionale erau închişi, iar politica liberală de obţinere a guvernării a impus ignorarea «amicilor» ardeleni), Tit Liviu Albini, în calitate de director al ziarului, s-a văzut nevoit să apeleze la singura sursă de lichidităţi la îndemână: «Fondul Iancu». Deoarece ajutorul liberal a întârziat mai mult decât era aşteptat, criza «Tribunei» a dus la descoperirea evaziunii şi a determinat un lanţ de falsuri în acte şi declaraţii, finalizat, într-un mod mai fericit decât s-ar fi aşteptat acuzaţii, prin simpla confiscare a banilor, trimişi în final din România de către autorităţi. Istoriografia nu a insistat niciodată asupra acestei chestiuni, preferând să dea credit variantei tribuniştilor, conform căreia banii ar fi fost trimişi la Bucureşti pentru a fi salvaţi de autorităţile maghiare, transformându-i astfel în nişte mici eroi ai cauzei pe cei care utilizaseră banii din colectă pentru a susţine oficiosul facţiunii lor politice”.

Ioan Vidu, cu o sfântă „naivitate”, a considerat procesul ca o brutală imixtiune a justiției ungare – având sensibilități justificate în acest sens –, fără a cunoaște însă modul neortodox în care a fost deturnat, de către conaționalii săi, nobilul scop al colectei. Articolul său, publicat în coloanele „Drapelului” lugojean, dincolo de echilibrul și profunzimea tonului, ne relevă dimensiunea și intensitatea curatelor sale trăiri naționale.

Iancu și Kossuth

Iancu și Kossuth: două figuri istorice, una pentru români, cealaltă pentru maghiari. Memoria acestor bărbați pururi va provoca ceartă între aceste două națiuni, până când și una, și alta vor ajunge la acel grad de cultură ca, reciproc, să-și stimeze bărbații care s-au însuflețit pentru idealurile națiunii lor.

Durere, la noi popoarelor nu li-e permis a se avânta până la acel grad de cultură ca să dea fiecăruia ceea ce i se cuvine! Dovadă e și cazul din congregația comitatului Arad, unde compatrioții noștri maghiari nu se sfiesc a cere pedepsirea dlui dr. Șt. Cicio-Pop, pentru că a cerut restituirea banilor colectați pentru monumentul lui Iancu și confiscați de guvern. Propriaminte să ne întrebăm: de ce a confiscat guvernul acești bani, când și maghiarii au intențiune să-i ridice monument lui Kossuth? Noi, românii, avem atâta cultură ca să nu atacăm memoria lui Kossuth, căci el a fost – deși prin renegatism – fiul națiunii maghiare [tatăl său era slovac, iar mama sa, Karoline Weber, de etnie germană, adeptă a confesiunii evanghelice-luterane] și a luptat pentru interesul națiunii sale adoptive, întocmai ca și Iancu în interesul națiunii române, ca fiu al națiunii române.

Dl dr. Șt. Cicio-Pop n-a fost contra ridicării statuii lui Kossuth, ci a zis că: „nu se alătură la propunerea comisiunii permanente până atunci când guvernul nu va restitui românilor banii adunați pentru statuia lui Avram Iancu”. Ce păcat a comis dl dr. Șt. Cicio-Pop prin această declarație? Ce trădare de patrie sau necuviință se leagă de această declarație? Sau dacă noi, românii, nu avem dreptul de a ne stima bărbații națiunii noastre, precum au maghiarii dreptul de a stima bărbații națiunii maghiare? Nu este Iancu înaintea noastră tot ceea ce e Kossuth înaintea maghiarilor? Am fi popor laș dacă insultele ce zilnic ni se aduc din partea maghiarilor la adresa lui Iancu le-am suferi până la sfârșit!

Noi nu-l insultăm pe Kossuth, și bine să fim înțeleși, nu de frică, ci din omenie și respect față de națiunea maghiară, deci în drept suntem să așteptăm din partea compatrioților noștri maghiari ca și ei să se poarte tot cu asemenea omenie și respect față de noi. Aceasta ar fi cu cale cu atât mai vârtos, cu cât și d-lor fierb tot în aceeași apă în care fierbem noi: precum își închipuiesc maghiarii că statuia lui Iancu ar fi insultă la adresa lor, astfel și-ar putea închipui și națiunile nemaghiare din Patrie, ba chiar și împăratul și regele țării, că statuia lui Kossuth ar fi insultă la adresa sa. Și dacă stă treaba astfel, atunci să vedem dacă împăratul-regele va permite ridicarea statuii lui Kossuth?! E adevărat că maghiarii zic că împăratul-rege s-a împăcat cu „națiunea”, adică cu ei, dar atunci facă și națiunea bine și împace-se și cu noi! Aceasta ar trebui să o facă cu atât mai vârtos, că doar și noi susținem țara. Banul nostru pentru susținerea statului e bine primit! Sângele nostru pentru apărarea patriei e bine primit! Dar drepturile noastre să nu fie respectate? Și tot astfel să meargă gradația? Dacă permitem, de bună seamă că ne merităm soarta!

Și acum, ieșiți din fermentația asta socială și ajunși acasă, nu ne vom pune să dormim ca crișanul nostru, ci vom medita asupra celor văzute, auzite și esperiate, trăgând folos și pentru societatea noastră românească, tot astfel precum și compatrioții noștri maghiari ar face, venind între noi. Sperăm că dacă va fi bun Dumnezeu, le vom da și noi prilejul acesta, căci asta e datorința și menirea popoarelor, ca să se perfecționeze unele prin altele, dacă voiesc ca să existe.

Cultura nu e monopol numai al unor popoare, ci ea este lăsată de Dumnezeu pentru toți cei ce râvnesc după ea. Poporul care nu râvnește după cultură, acela se prăpădește de sine, căci nu e element de cultură. Poporul care este însă element de cultură, în zadar voiești să-l suprimi, căci nu poți.

E și natural, și bine ca elementul rău să se prăpădească, fie acela chiar poporul românesc, dacă nu e element de cultură. De aceea, revin la cele zise, în începutul acestor scrise, că această țară este lăsată de Dumnezeu ca și o grădină cu diferite flori, pe care dator este grădinarul să le cultive deopotrivă, făcând astfel din grădina aceasta rai pământesc. Grădinarul este guvernul țării noastre, care chemat este să cultive deopotrivă toate florile acestei frumoase grădini. De altfel, ori va voi guvernul, ori nu, societatea întreagă a acestei țări își va croi singură soarta, căci ea știe mai bine trebuințele și aspirațiunile ei. Trăim aici mai multe naționalități, care toate suntem, am fost și vom fi avizate unele de altele. Au fost și timpuri când ne-am certat, dar asta a provenit în urma temerilor nefondate.

Ioan VIDU

Despre admin 6705 articole
Nicolae Silade, poet și jurnalist

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.