Învățătura de minte [1228]

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Trăia odată un prinţ foarte bogat, care era, însă, şi foarte zgârcit. Și într-o noapte, a visat că murise. La poarta raiului, Sfântul Petru i-a spus:

– Vino să-ţi arăt unde vei sta de acum încolo.
Şi au mers ei prin grădinile acelea minunate, până când au ajuns lângă un palat mare şi frumos.
– A, a strigat tânărul prinţ, aici voi sta?
– Nu, în niciun caz.
– Dar, cine va sta aici?
– Aici va locui grădinarul tău.
– Cum se poate, el care nu are nimic, cum să merite el aşa ceva?
– E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câştigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă dăruieşte, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătăţii lui.
– Bine, şi atunci eu unde o să stau?, a mai întrebat nemulţumit prinţul.
– Uite acolo, în cocioaba aceea!
– Cum, în şandramaua aia?! Păi acolo sunt doar nişte scânduri prăpădite… cum să locuiesc în mizeria aia? E drept aşa ceva?
– Sigur că este drept, i-a răspuns Sfântul Petru! Ia gândeşte-te, ce ai dăruit tu? Nimic! Ce ai fi vrut să apară aici? Dacă ai fi fost bun şi darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut şi tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar aşa… Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale…

În clipa aceea, tânărul prinţ s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Nu a mai strâns bogăţii peste bogăţii, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu? Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani şi, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preţ: recunoştinţa celor ajutaţi de el şi binele făcut. Pentru că: „Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim”.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.