Avionul spre Paris se pregătea de decolare. Ultimul pasager era o fetiță. A urcat singură, cu biletul în mână, și-a căutat locul și s-a așezat pe scaunul liber de lângă mine. S-a uitat la mine, mi-a zâmbit, apoi a scos o carte și a început să coloreze.
Nu avea mai mult de 8 ani. Zborul nu a fost deloc plăcut. A fost furtună și multe turbulențe. La un moment dat, o zguduitură puternică a făcut ca toată lumea să devină foarte agitată și nervoasă. Fetița de lângă mine și-a păstrat calmul și seninătatea în tot acest timp.
„Cum o fi reușit și de unde atâta calm?”, gândeam privindu-i chipul senin, în timp ce o femeie mai gălăgioasă a întrebat-o:
– Fetițo, ție nu ți-e frică?
– Nu, doamnă, i-a răspuns fetița, și uitându-se la cartea ei a continuat:
– Tatăl meu este pilotul.
Pe parcursul călătoriei noastre, a vieții pe Pământ, poate e la fel. De aceea, nu trebuie să uităm niciodată că Tatăl nostru este pilotul.
Lasă un răspuns