Intoxicările și ura de pe rețelele sociale

Constantin-T. STAN

Rețelele sociale au devenit în ultimul timp o scenă uriașă, în care se spală la vedere lenjeria intimă a debusolaților lumii. Nicio reținere, nici cel mai elementar sentiment de pudoare, măcar o nevinovată ipocrizie într-o încercare de a-ți masca adevăratele sentimente și falsele certitudini intelectuale.

Totul este maculat cu cele mai josnice invective, resentimente, nedomolită ură pentru tot ceea ce nu se află în sfera proprie de interese și parti-pris-uri și-ți rănește amorul propriu.

Ceea ce este însă mai grav, asistăm la o recrudescență a manifestărilor antisemite, de parcă am trăi în preajma Nopții de cristal a anilor ’30 ai secolului trecut, când începuseră să apară norii negri ai intoleranței etnice și confesionale.

Tot mai des sunt postate pe rețelele sociale, fără ca cineva să intervină, termeni care fac trimitere la regimul nazist: „jidani”, „perciunați”.

La fel ca pe vremea lui Hitler și Mussolini, de toate relele Pământului s-ar face vinovați evreii, care s-ar afla la butoanele principalelor instituții financiare, dirijând, astfel, mersul lumii. Maghiarii, mai vechii „clienți” ai ultra-naționaliștilor autohtoni, aproape că au căzut în uitare.

Neputința glorioasei armate ruse, în încercarea de a-i extermina pe ucraineni și a ocupa teritorii care, potrivit normelor internaționale, aparțin de drept Ucrainei, a declanșat sentimente isterice de ură împotriva liderului politic ucrainean, care, pe deasupra, mai are și „păcatul” de a fi evreu.

Având uimitorul curaj de a se opune tăvălugului pornit, din Răsărit, aidoma năvălirilor migratorilor Evului Mediu, micuțul la stat Zelenski este numit „pitic” (atributul este invocat chiar de către pitici la stat și sfat!), „măscărici” și „actoraș” (acuzele sunt eructate de neica-nimeni, cu cu-noștințe precare și alterate, dominați de demonul urii).

De parcă ar fi trebuit să aibă statura fizică a lui John Wayne, iar ca să înspăimânte dușmanul, să fie eventual dotat cu două pistoale la brâu, pentru a întruchipa cu adevărat eroul națiunii. E extrem de deranjant și frustrant că un om obișnuit, și încă actor de comedie, organizează o dârză rezistență în fața opresiunii și a violului practicat la scară largă la adresa unei nații.

Ronald Reagan era și el actor, unul de mâna a doua, dar un om cu spirit, care a știut să se înconjoare de inteligenții nației. Aidoma, autorul revoltei muncitorilor polonezi portuari din Gdańsk, Lech Wałęsa, mai apoi președintele statului, un simplu maistor electrician, dar inteligent și cu viziune. Stau și mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă Carol al II-lea ar fi organizat, după raptul teritorial din 1940, un act de rezistență națională, căutând și identificând posibili aliați?

În acest context, cutezanța lui Zelenski pare o „nebunie”, o adevărată obrăznicie. Cum să te opui tu, modest actoraș, colosului și să nu i te închini? Potrivit unor gospodine, dar și unor bărbați fără orizont și cu o spoială de cultură, „piticul” ar fi trebuit să fie cooperant, să cedeze și să fie de acord cu orice rapt teritorial în „folosul” patriei.

Ceea ce mi se pare însă mai grav este tot mai insistenta apologie a armatei ruse și a incursiunii în spațiul geografic ucrainean.

Intoxicările de pe rețele sunt la ordinea zilei.

Cei care postează astfel de bazaconii (unii nostalgici după Antonescu, considerat însă în cele mai selecte cercuri academice criminal de război, fiind, astfel, nefrecventabil în lumea bună a istoricilor profesioniști) doresc, parcă, să-ți inoculeze senzația existenței unei dorite așteptări pentru o intrare victorioasă a urmașei Armatei Roșii la București, prolog pentru instaurarea fericirii și a bunăstării, eventual pentru reînființarea unor sovhozuri și colhozuri.

În lumea occidentală civilizată există asociații chiar și pentru protecția ciorilor, iar libertatea cuvântului este sfântă. În alte spații, dacă ridici vocea, ești târât imediat în dubă sau, dacă nu te cumințești, zvârlit pe fereastră de la etajul 10.

Se face trimitere la suferința preoților ortodocși români din Ucraina (care însă nu doresc desprinderea de Patriarhia Moscovei, sub a cărei oblăduire, se pare, viața e mai dulce), la situația dramatică a învățământului românesc.

Am fost în urmă cu câțiva ani în Ucraina, în zona Cernăuți, și cunosc, chiar dacă parțial, problemele legate de sistemul educațional practicat de tinerii români.

În absența manualelor, care ar trebui puse la dispoziție de autoritățile române, elevii de liceu studiau literatura română după schițe însăilate cu creionul pe un caiet de dictando. Un fruntaș român de la Cernăuți îmi spunea că modelul lor identitar este cel promovat de organizația maghiarilor ucraineni (un fel de UDMR de-al nostru), sprijiniți consistent de statul ungar, care, aidoma statului evreu, prețuiește fiecare cetățean în parte, ca o componentă importantă și esențială a avuției naționale.

Cunosc militari români de carieră, unii cu grade și funcții înalte, care sunt cu sufletul și inima alături de frații de la Răsărit. Gândindu-te la marea cultură rusă, ai putea accepta atracția. Pe unii îi vedeam, în anii ’90, stând la coadă la chioșcurile de ziare pentru a-și procura imunda „Românie Mare”, fițuica în care erau terfelite mari personalități ale culturii române.

Mă întreb, dezorientat, cu teamă pentru viitor: ce fel de parteneri NATO sau UE or fi aceștia? În caz de conflict, ar asculta ei ordinele superiorilor, venite dinspre alianțele pe care ni le-am dorit atâta amar de vreme, sau s-ar retrage în costume de camuflaj în buncăre?