Constantin-T. STAN
Cu puțini ani în urmă, în societatea românească începuse să se răspândească flagelul urii împotriva PSD. Se lansase lozinca „Muie PSD”, adoptată și cultivată frenetic de indivizi negri în cerul gurii. Partidul social-democraților români devenise un fel de paria, capul răutăților, izvorul tuturor relelor și trebuia înfierat.
La masivele mitinguri ale reziștilor erau plimbate portretele răilor nației, cu veșminte în zeghe, iar dacă îți manifestai atașamentul față de alte valori politice, extraliberale, riscai să fii indezirabil și să te retragi șifonat la propriu, dar și la figurat.
Pe rețelele de socializare nu mai conteneau sintagmele cu iz negativ și stâlcirea numelor politicienilor ce erau repudiați: Dăncilă era botezată „Drăcilă”, iar Dragnea, „Dracnea”. Am cunoscut câțiva dintre acești intoleranți, altfel oameni normali, aparent joviali și cu simțul măsurii, care știau să-și facă și cruce în anumite împrejurări. Astăzi, nu cred că și-ar mai recunoaște rătăcirea, fiind la zi cu împărtășirea noilor valori. De altfel, în politică nu există memorie și regrete, totul fiind o goană nebună după beneficii materiale imediate.
O altă categorie a noului lumpen proletar preluase inițiativa unor diasaporeni veniți de la culesul sparanghelului, stilizându-și numerele de mașini cu sintagma „Muie PSD”. Pentru a se da cu poporul (după experiența de la mineriade), au apărut și vajnici teoreticieni de serviciu (Andrei Pleșu în „Dilema veche”) care au legitimat cu nonșalanță, în fraze meșteșugite, injurioasa sintagmă. Astăzi, „Dracnea” apare frecvent în emisiunile unui post TV ce altădată îl înfiera cu înverșunare, desenându-ne scheme, făcând calcule și învățându-se ce trebuie să facem pentru a ne îndulci traiul.
În era PD-ului (transformat, într-o noapte, în formațiune politică de dreapta) se cultiva cu nesaț polemica cu liberalii aflați sub flamura istoricului PNL. Intelectuali de frunte (buni condeieri, scriitori, poeți, jurnaliști, eseiști) se raliaseră unei tabere sau alteia. L-am surprins pe Mircea Cărtărescu – „Cărtărăscu” în percepția unui politician-marinar priceput la toate – intrând în acest joc (care, se pare, i-a marcat destinul de veșnic candidat la Premiul Nobel), dar și pe un rafinat scriitor și eseist, universitarul Mircea Mihăieș.
Se plăteau polițe, tonul discuțiilor era maculat cu „zoaie”, iar atmosfera era aproape irespirabilă. Totul trecea prin politică, așa cum alunecă bolul alimentar, spre destinația finală, prin esofag și intestinele subțire și gros. Ajungeai să pierzi buni prieteni, neachiesând la filozofia lor politică, iar o damă frumoasă, cu vino-ncoace, devenea respingătoare și nefrecventabilă dacă provenea dintr-o anumită familie partinică. Nu o mai invitai la cofetărie sau teatru, n-o mai sărutai, aruncându-i doar o grimasă de circumstanță. După prima alegere a actualului șef de stat, nemanifestându-mi entuziasmul și fericirea de bun român, un devotat amic a refuzat să-mi mai repare calculatorul.
Cei ce se autointitulau pediști sau liberali trăiau sentimentul unor aristo-crați în frac și cu papion, crescuți și educați la pension, cu diplome emise de școli înalte, cu maniere alese și gusturi rafinate. Ceilalți muritori, din tagma pesediștilor, erau considerați proști și atemporali, statisticile indicând și înfierând modesta lor școlari-zare. După risipirea beției autoproclamatei aristocrații politice, au apărut politicieni, din tagma considerată inferioară, cu serioase cărți de vizită, care au răsturnat infantila percepție, iar într-un final aproape apoteotic, aristocrații și „amărăștenii” au pupat Piața Independenței, înfrățindu-se la guvernare, ipostază ce părea, la un moment dat, greu de pus în practică.
Unii „aristocrați” cu aspirații mai înalte au părăsit însă matca, atrași de alte orizonturi, mai pastelate și mai atrăgător garnisite. Elocvent exemplul consilierei primarului demis, care a părăsit familia iubitoare și ocrotitoare, ce a ținut-o cu dragoste la sân, alăturându-se altei grupări, dovedind că în politichie consecvența și principiile nu valorează nici cât o ceapă degerată.
Noi, cei care evităm lumea politichiei, având o profesie, idealuri și preocupări serioase, neacceptând sinecuri și beneficii dubioase, opunându-ne parvenitismului, ne practicăm onest meseria, căzând însă pradă, de multe ori, naivității noastre funciare.
Apar, astfel, profunde dezamăgiri din partea unor oameni care, odată ajunși în capul mesei, își schimbă diametral felul de a fi, comportamentul, oferindu-ne adevărata față a caracterului lor, voalat cu grijă atâta amar de vreme. În această situație, oamenii descoperă cu surprindere că cel ce fusese perceput ca un adevărat idol nu e decât un maimuțoi, „un rege gol”.
Un exemplu fericit, o pilduitoare excepție (care nu face însă decât să întărească regula generală), am remarcat la Arad. Acolo, instituțiile administrației locale și județene, partidele politice, reprezentanții unor instituții de cultură colaborează într-un deplin spirit ecumenic.
Simpozioanele, conferințele, congresele, proiectele urbanistice coagulează toate forțele, indiferent de culoare politică sau orientare ideologică. În contrast, Timișoara, care a rămas datoare (cu excepții) celor ce sperau într-un fastuos și productiv proiect generat de atribuirea titlului de capitală culturală europeană.
Lasă un răspuns