În prag de alegeri parlamentare: Ioan Vidu, icoană a spiritualității românești (3)

Share Button

Liberali lugojeni de altădată – icoane ale spiritualității românești (3)

Săi și schimbă urna, schimbă urna, vezi așa,
Și cu una-două, două, n-o lăsa,
N-o lăsa, voinice, nu, că nu-i frumos,
C-altfel n-o să ai și tu un os de ros.

Ioan Vidu: Ana Lugojana
(variantă dedicată alegerilor dintotdeauna – trecute, prezente și viitoare)

Prinși în vâltoarea campaniei electorale, asurziți de „strigătele răgușite ale ambițiilor celor care vor ministere și milioane” (Nicolae Iorga), ne îndreptăm gândurile, în ritmul bătăilor inimii, spre Ioan Vidu, icoană a conștiinței naționale, cel care, în lumea lui de o tulburătoare și neînțeleasă idealitate (mai cu seamă în zilele noastre), a fost un vajnic propovăduitor al unității românilor de pretutindeni. Educator al nației, sensibil interpret, pe strunele lirei, al vechilor doine, care au avut darul de a îndulci aleanul românilor în vremi de restriște, Vidu a vibrat și a consunat la glasul celor mulți și anonimi. Demn și mândru, cutezător în vorbă, liră și viers, Vidu nu și-a reprimat sfânta chemare de apostol al nației care l-a plămădit, suportând cu stoicism șicanele și umilințele stăpânitorilor, dar, mai cu seamă, grozăvia lagărului de la Sopron, departe de cei dragi.

Cuvintele însăilate de Vidu acum mai bine de un veac, dureros de actuale, sună ca un îndemn adresat nedemnilor fii de azi ai nației, cufundați, parcă, în lentoarea unui somn de moarte, fără putință de izbăvire.

*

O, Romo, Romo, a ta nepoată este și Națiunea Română de astăzi, dar precum erai tu odinioară regina lumii, tot așa e și nepoata ta astăzi roaba lumii!

1) De unde vom începe a plânge plângerile națiunii mele, ale națiunii române?
Voi, lacrimi de foc, ieșiți sub palpitarea nebună a inimii și ardeți acești ochi ce i-am eredit de la frumoasa frumoaselor de odinioară.
Plângi și tu, dragă națiune, cu mine dimpreună plângi, ca dimpreună să ne ușurăm corpul de lacrimile lăuntrului care ne mistuie ființa!
2) Plângi, dragă națiune, căci copiii tăi au uitat de originea lor! Plângi, căci copiii tăi sunt numai niște ruine d-ale trecutului glorios!
3) Unde sunt brațele de fier ale trupului trecut, ca să te apere pe tine în locul acestor degenerați fii ai tăi?
4) Farmecul tău nu are influența ce avea farmecul mamei asupra fiilor ei.
Ochiul tău nu aprinde lumina libertății în pieptul fiilor tăi.
Cuvântul tău nu e auzit de urechea rece, cu toate că de mult timp strigă: „Deșteaptă-te, române!”…
5) În vinele fiilor tăi nu mai circulă sângele cald al strămoșilor lor. Tu stai îngenunchiată, iar ei reci privesc la tine.
Fiii tăi nu văd că strămoșii tăi plâng în mormintele lor alături de tine.
Fiii tăi n-au simțământ pentru vaierele tale, așa încât mie-mi vine a crede că aceștia nu sunt fiii tăi.
Pentru ce, dragă națiune, ai dat naștere acestor fel de fii?
Pentru ce ai făcut ca aceștia să vadă lumina lumii?
Pentru ce acest pământ sfânt l-ai umplut de gheață?
6) Când te întreb așa, să nu crezi că te învinovățesc de ce ai făcut, căci tu:
ca mamă iubitoare, i-ai trimis în lume!
ca mamă iubitoare, credeai că fiii tăi îți vor semăna ție!
ca mamă iubitoare, le-ai dat lapte dulce!
ca mamă iubitoare, i-ai încălzit la pieptul tău!
ca mamă iubitoare, le-ai dat moșie, dar
7) Ei, fiii tăi, iubirea ta nu au luat-o în samă!
Ei, diadema ta de regină o desconsideră!
Ei, laptele tău cel bun l-au amestecat cu fierea și oțetul!
Aceștia sunt copiii tăi de azi, și pentru că ei sunt ai tăi, plângi?
8) Vino, dragă națiune, cu mine, să mergem acolo, departe, pe țărmurii Tibrului, și acolo să plângem împreună soarta ta. Pe leagănul maicii noastre să stoarcem lacrimile noastre, lacrimile sclavului din robie!

Acolo, sub cerul senin al Italiei, în șoaptele vântului de sud, pe vatra părinților noștri, să plângem după trecutul glorios și să suspinăm sub povara prezentului.

*

În locul unei aprecieri concluzive, îl lăsăm pe Eminescu să gloseze:

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val, ca valul trece.

Constantin-T. STAN

558

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.