Hora Uimirii

În fiecare an, pe 24 ianuarie, de când am făcut ochi pe lumea asta, sărbătoresc, ca tot românul, Mica Unire. Cânt cât mă țin bojocii „Hai să dăm mână cu mână” și mă prind în horă cu tot avântul patriotic care mă mai bântuie. Alaiul de popi și cohortele de politicieni din jurul meu îmi produc  un sentiment ciudat.

Mi se pare că asist la o parodie națională și că toată adunătura din jurul meu așteaptă cu sufletul la gură să se termine mascarada și să dea năvală la birt. Să vezi acum, bibicule, ce o să se mai atace nația de zicerile mele.

Bă, eu nu zic că Alexandru Flechtenmacher, când prietenul său, Vasile Alecsandri i-a lăsat nişte versuri, pentru care şi-ar fi dorit ca muzicianul să găsească o melodie potrivită, nu era mișcat de eveniment și nu simțea românește, chiar așa sas din Braşov cum era el. Că a pus-o pe note, e OK. Dar am o problemă cu textul. E expirat. Nu mai e valabil în zilele noastre.

Păi, ia să analizăm puțin ce zice poetul: Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inimă română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României! Deci, aici ar trebui înlocuit neapărat cu: Să-nvârtim hora hoției – că politicienii de pe plai fură în draci.

Mai departe: Iarba rea din holde piară!/ Piară duşmănia-n ţară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori şi omenie! Care omenie, nenicule, că ne sfâșiem precum câinii! …Măi muntene, măi vecine/ Vino  să te prinzi cu mine/  Şi la viaţă cu unire/  Şi la moarte cu-nfrăţire! Cred că aici ar merge …La plăcinte înainte,/ La război înapoi.

Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi şi la durere/ Unde-s doi puterea creşte/ Şi duşmanul nu sporeşte! Ar suna  altfel: Unde-i unul nu-i putere/ La butoiul plin cu bere/ Unde-s doi puterea creşte/ Şi butoiul se golește! Suntem un popor de beriști pântecoși și cu cefele late. Cum s-ar zice, traiul bun și nesimțirea, nenicule!

Amândoi suntem de-o mamă/De-o făptură şi de-o seamă,/ Ca doi brazi într-o tulpină/ Ca doi ochi într-o lumină. Aiurea, care brazi, frate, că au bărbierit drujbiștii neamului codrii. Românica e cam cheală. Acuși nu mai avem lemne nici de scobitori!

Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume./ Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,/ În noi doi un suflet bate! Ar rima mai bine cu: Amândoi  plecați prin lume,/ Că la noi nu-i mai pe bune. Un fel de ultimul stinge lumina!

Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare. Și aici trebuie intervenit în forță. Deci: Milcovul a cam secat,/ Că-i românul însetat/ Și-a rămas doar sticla goală,/ Mama ei de lăbăreală. 

Așa că, ce să mai vadă sfântul soare, că s-a cam ales praful de idealurile unioniștilor  Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri. Din visul lor de unitate, libertate și fraternitate au rămas doar vorbe goale cu care ne aburesc aleșii noștri.

Cred că Alecsandri, dacă s-ar întoarce în zilele noastre, ar fi uimit de realitate și ar rescrie versurile, iar cântecul s-ar numi, cu siguranță, HORA UIMIRII!

Dan TIMARU