Festivalurile au ajuns un act de cultură în România. Sunt, însă, doar un efect al instinctului de turmă

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Festivalurile au ajuns un act de cultură în România. Vorbim despre o realitate impozantă și nu despre vreo posibilitate derivată din laboratorul subiectiv al propriilor dezbateri lăuntrice.

Fiecare participant are impresia că participă la o manifestare plenară a culturii în sânul ei când se emancipează pe drumul psihedelic al cunoașterii muzicale contemporane.

Dincolo de mica ironie inserată în acest preambul, ar fi bine să reflectăm mai profund la acest sens pe care îl alocă o bună parte din tineri, culturii și semanticii ei, supuse unor schimbări radicale.

Cultură a ajuns orice, în timp ce elita, establishmentul autohton din cultură denunță desuet, cu mișcări salonarde, filistine și multă emfază – tot ce i se pare rebarbativ sau patibular – subcultură.

Festivalurile, un act de cultură ”frumii” și ”self oriented„

Există o ireconciliere între aceste două tabere care nu se prea întâlnesc (cu excepția festivalurilor!), unii suferă de o mediocritate ridicată religios pe un piedestal, iar ceilalți suferă de o autosuficiență gratulantă, de un suflet pneumatic elevat sacrosant în Olimp.

În timp ce hiatul se lărgește ca o Groapă a Marianelor în geografia umană, festivalurile au ajuns pentru ambele categorii un act de cultură ”frumii” și ”self oriented„. Populația se raportează la acestea ca la un stand up comedy – care la rândul său a ajuns un act de cultură în spațiul urban.

Adică fiecare ins, ipcohimen, tânăr crede sau se închipuie în miezul unui act cultural veritabil când participă la astfel de acțiuni cu caracter colectiv.

Este o epocă postadevăr, chiar dacă avem un festival eclectic

Probabil sociologul Adorno urlă cadaveric, prin toți porii, de această nouă formă a evoluției culturii de masă. Este o epocă postadevăr, chiar dacă avem un festival eclectic (termen folosit în mod abuziv de mine pentru a explica eufemistic orice năsărâmbă din spațiul public din România) îl putem rebrandui spontan în bun cultural – chiar și de nișă. Astfel, putem afirma orice despre orice fără ca vreo instanță morală să se pronunțe în mod decisiv asupra acțiunilor noastre.

Pilotul automat care era tradiția, prudența, este mort pentru generația postadevăr

Libertate fără aripi cu constrângeri de pilotaj. Pilotul automat care era tradiția, prudența, este mort pentru generația postadevăr, așa cum Dumnezeu era mort pentru Nietzsche.

Festivalurile sunt un prilej pentru a restabili sensul comunitar al lui Fromm. Lumea caută un sens de apartenență, de comunitate pentru a-și depăși starea de singurătate?

Festivalurile sunt doar un efect al instinctului de turmă

Festivalurile sunt doar un efect al instinctului de turmă care ne mână în vâltoarea unei mondenități ce ne promite totul cu fecunda chemare spre psihologi pentru tratament depresiv sau căutarea fericirii cu mijloace financiare de ordin pragmatic, robotic fără vreo raportare sau corelație lăuntrică?

Până mai răspundem la aceste întrebări, realitatea e că festivalurile au ajuns un act de cultură autentică. Cel mai dezolant lucru poate îl constituie faptul că sub infuzia psihedelică indusă de repertoriul muzical al festivalurilor nu vom avea vreun reprezentant care să citească acest articol și să afirme cu autoritate contrariul.

Sincer să fiu – nu mă refer doar la hipsteri – ipochimenul strâmb al modernității nu cunoaște nici măcar cuvintele presărate intenționat în acest text, darămite nuanțe și sensuri ascunse care îl privesc.