Dan TIMARU
„Sticla, acest material anorganic, născut din foc, solid, amorf, dur, cu luciu particular, ce poate fi transparent, translucid sau opac, incolor sau colorat, casant, apt totuşi prelucrării la rece prin gravare, şlefuire şi polizare, rău conducător de căldură şi electricitate, uşor modelabil în stare caldă, prin presare, suflare, tragere, filare, în diferite formate utilitare sau artistice, a pătruns adânc în viaţa cotidiană a omenirii încă din cele mai vechi timpuri”.
Ion Lăzărescu, omul care a ajuns de la simplu funcționar la Director General
„Am început să lucrez în anul 1987 ca funcționar, apoi am ajuns ajuns Director Tehnic, Comercial, și în cele din urmă am devenit Director General, după pensionarea domnului Seculici. De la acest om deosebit eu am învățat meserie și mă simt dator să îi mulțumesc și astăzi.
Despre istoricul fabricii sunt multe de povestit. Documente scrise privind această activitate în zona Tomești se găsesc de prin anii 1716. Odată cu instaurarea dominaţiei habsburgice, se instalează o administraţie centralizată cu o preocupare mai mare pentru valorificarea bunurilor existente.
Statul habsburgic a creat posibilităţi pentru protejaţii săi de a-şi pune în vedere planurile lor întreprinzătoare. Aflăm din documente scrise că în apropierea comunei Gladna a fost decoperit un filon de plumb argintifer și că în anul 1734 se dădea în funcţiune între satul Luncani şi Tomeşti un furnal pentru fontă, unul dintre cele patru furnale din Banat. Începând cu a doua decadă a secolului al XIX-lea până în anul 2006, activitatea industrială principală în comună a devenit industria sticlei”, spune Ion Lăzărescu.
Acum mai bine de 200 de ani, la Tomești s-a construit o fabrică de sticlărie, prima de acest gen din România. Anton Pfantzels, un ungur venit aici a avut în anul 1826 ideea unei astfel de afaceri cu sticlă. După 20 de ani, acesta și-a vândut aface-rea, Iosif Losch şi Leopoldina Losch din Austria devenind noii proprietari ai fabricii.
Austriacul a dezvoltat afacerea punând bazele unei școli de meșteri sticlari. La început, sticlăria produsă la Tomeşti era transportată cu căruţele până departe, la Recaş, şi chiar în nordul Mureşului, la Curtici, Nădlac sau Sântana. Tehnicile medievale de fabricare a sticlei, cunoscute încă din antichitate, s-au păstrat în procedeele de fabricare a sticlei.
„Fabrica de la Tomeşti amintea în multe privințe de manufacturile de odinioară. Principala materie primă, nisipul, se amesteca într-un malaxor cu celelalte ingrediente, după care întreaga compoziţie omogenizată se introducea într-un cuptor alimentat din oră în oră, pentru a menţine o temperatură de aproximativ 1.500 de grade Celsius.
Cuptorul avea două bazine, unul în care se topea amestecul din care se obţine sticla şi un altul în care se scurgea zgura rezultată din topire. După ce întregul ames-tec se lichefia, meşterii sticlari transformau bucăţile de lavă în diferite obiecte de sticlă.
Cea mai dificilă muncă este cea a suflătorului, care presupune multă măiestrie şi un simţ foarte exact al proporţiilor. El ştie câtă lavă trebuie să scoată din cuptor pentru un anumit obiect. Singurul său instrument este o ţeavă. Cu un capăt al acesteia, sticlarul scoate lava din cuptor, iar prin celălalt capăt suflă până când aceasta capătă volum şi o oarecare formă. Ţeava este preluată apoi de un alt sticlar, care începe modelarea efectivă a sticlei, suflând în continuare până când viitorul obiect începe să se contureze.
Forma definitivă a acestuia se obţine într-o matriţă de lemn sau fontă, după care se lipesc părţile anexe precum torţile, picioare de pahar sau suporturile, etapă care presupune şi ea multă măiestrie, căci sticla se modelează la cald, din mână.
Obiectele de sticlă treceau apoi printr-un proces de recoacere, ele arzându-se lent, timp de trei ore, la o temperatură de 500 de grade Celsius. După decalotarea părţii de care a fost prinsă ţeava de suflat, obiectele erau şlefuite şi o parte din ele ajungeau în secţia de gravură, unde se făceau incrustaţiile în sticlă, sau în cea de pictură, unde munca se făcea cu pensula, cu „aur” lichid şi diferite vopsele.
Mai greu se realizau galléurile, care se pictau cu smoală fierbinte şi se scufundau apoi în acid sulfuric care ataca sticla neacoperită cu smoală, modelul pictat rămânând astfel în relief. Fabrica de la Tomeşti a avut meşteri sticlari de prima mână, suflători renumiţi, pictori şi gravori pricepuţi, care au practicat această meserie din tată-n fiu.
Din mâinile lor au ieşit multe minunăţii, multe dintre ele unicate, figuri din cele mai diverse, de la diferite personaje şi animale până la adevărate poveşti din sticlă, lucrate din mână, fără vreo matriţă, adevărate opere de artă”,
își deapănă amintirile Ion Lăzărescu.
În atelierele de suflătorie, de gravură şi de pic-tură s-au produs adevărate opere de artă care s-au răspândit pe tot globul pământesc. Fabrica de sticlă de la Tomești a avut un colectiv talentatși materie primă la îndemână din belșug, fabrica fiind renumită și pentru tehnicile medievale după care era prelucrată și pictată sticla.
Din mâinile meșterilor de la Tomești ieșeau adevărate opere de artă, iar lucrările lor s-au răspândit pe tot globul. Cheltuielile de producție au crescut permanent, iar fabrica nu se mai putea descurca susținută doar de stat, așa că s-a trecut la privatizarea ei.
„Dacă în anul 1991 în societate lucrau 1223 de persoane, în anul 1994 personalul s-a redus la 914 muncitori, pentru ca în anul 1998 să ajungem la 680 de angajați. În anul 1992, din cele patru cuptoare de topit sticla mai lucrau doar trei cuptoare, iar în 1995 activitatea s-a redus la două.
În anul 1997 s-a redus activitatea la un singur cuptor vană pentru topit sticla. Șomajul a crescut vertiginos în zonă, deoarece nu existau alte locuri de muncă. Producția a scăzut și odată cu ea creșteau datoriile. Numai eu știu ce probleme aveam cu plata salariilor. Se lucra cu utilaje uzate atât din punct de vedere fizic cât și moral. Faptul că la noi cuptoarele erau încălzite cu păcură ridica prețul de producție, care era cu circa 30% mai mare decât la fabricile de sticlă care funcționau cu gaz.
În anul 1998 fabrica a fost scoasă la licitație. De patru ori s-a încercat privatizarea ei, dar nu s-a prezentat nimeni. Potențialii investitori acuzau volumul mare de datorii și lipsa altor facilități compensatoare. Am dorit să rentabilizăm unitatea prin creerea serviciilor auxiliare de prestări servicii. Oamenii ieșeau la pensie la cincizeci de ani, mulți dintre ei foarte buni meseriași în diferite specialități și ar fi putut să ofere serviciile comunității. Privatizarea nu ne-a mai lăsat să punem în practică aceste idei.
Îmi aduc aminte cu plăcere de colectivul cu care am lucrat. Oameni harnici și cu un înalt spirit civic. Îmi stăruie în minte o întâmplare din anul 2000. Era prin luna aprilie și fabrica a fost inundată de viitura apei rezultată din ploi și topirea zăpezii și a produs o pagubă de patru miliarde de lei. Toți muncitorii activi dar și cei plecați în șomaj au venit să salveze fabrica. Era o mobilizare generală, fără ca cineva să le fi cerut acest lucru. Au scos cu pompele apa de la subsol, au dezmembrat motoarele, le-au curățat și uscat, pentru a deveni din nou funcționale. Trei zile și trei nopți nimeni nu a părăsit fabrica. Și acum, după două decenii, recunoștința mea se îndreaptă spre acești oameni minunați. Cu toate că exista o hotărâre de guvern prin care se puteau obține despăgubiri, nu s-a întâmplat acest lucru, deoarece s-a ivit un investitor, iar noi ieșeam de sub incidența acelei legi”,
adaugă Ion Lăzărescu.
Fabrica de la Tomeşti ar fi putut avea o altă soartă dacă interese meschine nu i-ar fi oprit activitatea. Ion Lăzărescu consideră că privatizarea fabricii a fost un adevărat fiasco.
Cel care a câștigat licitația dorea să pună mâna doar pe contractele fabricii, nu-l interesa fabrica în sine.
Așa se face că, în momentul în care această stratagemă nu i-a reușit, a abandonat privatizarea și totul s-a transformat într-o ruină.
Lui Ion Lăzărescu nu îi face nicio plăcere să vorbească despre acest trist episod. Uneori în viață este bine să păstrezi doar amintirile frumoase. Să te bucuri de locurile natale unde natura generoasă te răsplătește cu frumusețile ei.
Totuși povestea cu bijuteria industrială transformată în ruină va rămâne mereu o rană deschisă în sufletul său.
Lasă un răspuns