Dan TIMARU
Istoria este un exemplu pentru prezent, este o ştiinţă de sinteză, componentă esenţială a culturii generale, iar Dumitru Traian Tomoni – un profesor cât o carte de istorie – este un exemplu viu al dascălului pus în slujba istoriei. După mai bine de patru decenii de activitate neîntreruptă în învățământ, dumnealui își deapănă cu nostalgie amintirile:
„În anul 1981 am absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității din București, cu o medie care îmi permitea să îmi aleg un post în învățământ după preferință.
Mă gândeam să rămân în București, dar cu vreo trei săptămâni înainte de a primi repartiția, Elena Ceaușescu a dat un ordin prin care bloca toate posturile din orașele reședință de județ. În această situație am ales un post la Calafat. Nu voiam să plec din civilizație. Doream să am asfalt sub picioare și o baie în apartament, ceea ce satul românesc din vremea aceea nu îmi putea oferi.
După trei ani, mi-am dat definitivatul și, pentru că la Făget s-a ivit un post liber, m-am întors acasă. După șapte ani de pribegie, mă reîntorceam în locurile natale de care mi-a fost tot timpul dor. Desigur că altele sunt oportunitățile într-un oraș mare, dar am rămas aici cu toate că de-a lungul timpului mi s-au făcut destule oferte din partea mai multor instituții din țară.
La Liceul Teoretic „Traian Vuia” Făget, între anii 1990-1996 am fost numit director adjunct, și director plin în mai multe rânduri: 1998-2005; 2006-2007; 2010-2012. În 2005 am ocupat funcția de inspector școlar general, iar între anii 2009-2010 funcția de inspector școlar general adjunct al Inspectoratului Școlar Județean Timiș.
Percepția mea asupra sistemului de învățământ s-a schimbat în timp, nu numai datorită funcțiilor pe care le-am deținut. Trebuie să recunoaștem că în perioada postde-cembristă sistemul nu s-a schimbat în bine și asta se observă indiferent de funcțiile pe care le deține cineva în învățămînt. Într-o societate unde nimic nu funcționează bine, nici învățământul nu are cum să facă excepție de la regulă.
Declinul învățământului se putea opri, dar nu a fost să fie. În treizeci de ani, la conducerea ministerului s-au perindat cam tot atâția miniștri. Fiecare dintre ei a venit cu reforma lui și praful s-a ales și de unele idei bune ale predecesorilor. Un fel de mit al meșterului Manole. Ce se construia ziua, se dărâma noaptea, pentru că în perioada post-decembristă am trecut și prin noaptea minții.
Nu a existat continuitate și nici predictibilitate în sistem. Legea Maior, prima lege de organizare în învățământ, dată în 1995, a fost modificată de 61 de ori, iar legea Funeriu a fost modificată de 88 de ori. Madam Andronescu a fă-cut-o praf și pulbere. În altă ordine de idei, nu vreau să se înțeleagă că nivelul de inteligență al elevilor a scăzut în timp. Nu, dimpotrivă, elevii buni de astăzi sunt mult mai bine informați decât generațiile trecute.
Și totuși, sistemul de învățământ din epoca de tristă amintire era mult mai performant. Astăzi raportăm performanța sistemului la olimpici și nu este corect. Rezultatele olimpicilor nu se datorează sistemului decât într-o mică parte. Rezultatele acestora sunt meritul lor personal. Copiii aceștia nu au copilărie, o spun cu părere de rău. Părinții lor fac adesea eforturi financiare imense pentru pregătirea copiilor în particular, în asigurarea cărților de specialitate necesare studiului și dotarea cu tehnică de informare performantă. Abia în al treilea rând se află școala cu meritul ei, acolo unde desigur au mai rămas și profesori bine pregătiți. Deci cam așa stau lucrurile și nu are niciun rost să nu recunoaștem.
Testele PISA ne situează pe locurile codașe ale Europei. Aceste teste măsoară analfabetismul funcțional, iar procentul este îngrijorător. Din moment ce numărul locurilor în învățământul superior este mult mai mare decât numărul elevilor care iau Bac-ul, este clar că nu putem vorbi de concurență și de performanță în sistem.
Circulă și un banc pe tema asta care spune: atenție, nu treceți prin fața facultăților, pentru că există posibilitatea să fiți băgați cu forța înăuntru! Analfabeții funcționali se regăsesc în toate sistemele de activitate și nu exagerez cu nimic când afirm că aceștia ne și conduc.
Declinul învățământului românesc se datorează în bună parte subfinanțării sistemului, ca să nu mai vorbim de salariile profesorilor. A fost o perioadă în care aproape că lipsea motivația materială care să încurajeze tinerii să se îndrepte spre această ocupație. Așa s-a permis intrarea în sistem a cadrelor fără vocație. Ideea de masterat didactic este fundamentală pentru reformarea învățământului. Nu se poate ca un absolvent, să zicem de științe economice, să facă un oarecare masterat și la 1 septembrie să pună mâna pe catalog. Pentru a fi pregătit și din punct de vedere psiho-pedagogic este obligatoriu un masterat didactic, așa cum era obligatoriu mentoratul.
Tânărul profesor era obligat ca, până la definitivat, să lucreze sub supravegherea unui mentor. Acest lucru prevedea Legea Funeriu. Altele au fost rațiunile politice și s-a renunțat la mentorat și uite unde am ajuns.
Politizarea excesivă a funcțiilor de conducere în învăță-mânt a contribuit de asemenea la regresul învățământului. Partidele politice, din păcate, nu au căutat să promoveze în aceste funcții oameni competenți. Meritocrația se re-găsește doar în discursuri și nicidecum în preocuparea reală a clasei politice.
O altă problemă care îmi dă de gândit este reacția co-legilor mei pe pagina de socializare. Chiar dacă sunt la pensie, am rămas pe situl profesorilor de la liceu și am citit postările unor colege înspăimântate de perspectiva de a se scoate titularizarea din sistem. Vin tinerii și ne ocupă locul – este teama acestora în acest moment.
Dacă un dascăl cu gradul întâi, după douăzeci de ani de vechime, candidează pentru un post cu un proaspăt absolvent de facultate, și acesta îl bate, acel profesor nu mai are ce căuta la catedră.
Ca să liniștesc spiritele și să alung frica unora, vreau să le spun că aceasta este o perspectivă foarte îndepărtată. Colegele mele vor ieși la pensie și nu vor apuca această lege, pentru că fiecare partid are proștii lui, inclusiv în rândul cadrelor didactice. Niciun partid nu va avea curajul de a face o reformă corectă a învățământului bazată pe meritocrație. Țările cu sisteme de învățământ performante au în practica lor și acest procedeu de selectare, dar nu la modul că, periodic, se scot posturile titularilor la concurs. Se face o evaluare a activității dascălului, destul de lejeră, zic eu, și dacă punctajul este sub un anumit nivel se scoate postul la concurs și respectivul cadru didactic are dreptul de a concura pentru ocuparea lui.
Am văzut teamă în postările colegelor și apeluri dispera-te la sindicat de le apăra dreptul de a rămâne la catedră, indiferent de nivelul lor de pregătire profesională. Sindi-catele, însă, după părerea mea, reprezintă un factor imens de stagnare a învățământului. Dictatura sindicatelor ar trebui să înceteze. Falanga marxistă a clasei muncitoare este anacronică și nu se poate obține performanță în niciun sistem de activitate prin șantaj.
Acum, la sfârșit de drum în activitatea mea didactică, am și regrete. Regret că șaptesprezece ani i-am pierdut în funcții administrative, dar mă bucur că am trecut cu bine prin ultima cumpănă a vieții și că numele meu nu a apărut într-un chenar negru. Am irosit timp și energie luptându-mă cu superficialitatea oamenilor cu care lucram. Am ne-glijat cercetarea, dar timpul nu este pierdut. Voi continua activitatea de cercetare pentru că dragostea mea pentru Făget și al său trecut nu se va stinge niciodată.
Lucrarea mea de doctorat, intitulată „Mișcarea culturală în Banat, Astra Bănățeană”, este dovada afirmației mele. Chiar dacă am ajuns la vârsta înțelepciunii, nu m-am vin-decat de naivitate și îmi place să cred că România poate fi schimbată în bine. Potențialul uman de care dispune această țară este extraordinar. Din păcate, nu suntem un popor tenace, nici perseverent, avem mari probleme de moralitate, dar copiii de excepție despre care vorbeam vor trebui să intre în mocirla politică și să așeze țara pe un făgaș normal.
Dumitru Traian Tomoni, dascălul cât o carte de istorie, arde pe altarul cunoașterii, răspândind lumina minții, lumină de care noi avem așa de multă nevoie.
Lasă un răspuns